,,Cine este dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni’’ (Psalmul 76, 13).
Mare minune a făcut Dumnezeu în zilele împăratului păgân Deciu, cel care s-a pornit cu sălbăticie împotriva Bisericii lui Hristos. Erau atunci în Efes şapte tineri, rânduiţi cu oarecari demnităţi în oastea imperială. Numele lor le avem scrise în sinaxarul acestei zile. Aceştia erau binecredincioşi şi petreceau în posturi şi rugăciuni. Nebunul împărat a venit în Efes şi a poruncit să se facă mare sărbătoare păgânească şi să silească pe toţi să aducă jertfe spurcate zeilor, adică diavolilor. Cei slabi în credinţă s-au învoit şi astfel au scăpat de mânia imperială.
Au fost însă credincioşi care, chiar puşi în faţa morţii, refuzau să jertfească, ştiind că acest fapt înseamnă lepădare de Hristos. Deoarece şi atunci delaţiunea era în floare, cei şapte tineri au fost pârâţi că se închină lui Hristos şi nu vor să jertfească zeilor. S-a dat poruncă să fie aduşi în faţa împăratului şi, fiindcă erau în dregătorii ostăşeşti, acesta s-a arătat îngăduitor cu ei şi i-a lăsat în libertate. Ştiind ce avea să urmeze, tinerii s-au sfătuit: ,,Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească în mărturisirea preasfântului Său nume, ca să putem sta fără temere înaintea tiranului’’.
Stând în peşteră, tinerii au rânduit pe unul dintre ei, Iamvlih, să le aducă mâncare şi cele de trebuinţă din cetate. Tiranul a auzit de retragerea lor în peşteră şi a poruncit ca intrarea peşterii să fie astupată şi pecetluită, pentru ca tinerii să moară în întunericul acela, fără apă şi hrană. Preabunul Dumnezeu a adus asupra Sfinţilor Săi somn ca de moarte, sufletele lor au fost luate în mâinile Lui, iar trupurile au fost ţinute în nestricăciune.
Mulţi ani au trecut de la adormirea tinerilor. Stăpânul muntelui a vrut să zidească un staul şi a luat pietrele cu care s-a închis gura peşterii. În aceaşi vreme, Dumnezeu a înviat pe Sfinţii tineri şi ei s-au sculat, ca şi cum s-ar fi trezit din somnul de noapte. Au trimis pe Iamvlih să le aducă pâine din cetate. Era vremea binecredinciosului împărat Teodosie. Tânărul a văzut semnul Sfânt al Crucii pe zidurile cetăţii şi s-a mirat nespus că Hristos se proslăvea, căci înainte nu cuteza nimeni să facă aceasta la vedere. N-a găsit nici un cunoscut, deoarece aceştia trecuseră de multă vreme din viaţă, iar cetatea era cu totul altfel. După multă cercetare, a înţeles că petrecuseră în peşteră 372 de ani şi Preamilostivul Dumnezeu i-a adus în viaţă, spre ruşinarea celor ce învăţau atunci că, la moarte, trupul şi sufletul se nimicesc (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p.40-51).
Presbiter Iovița Vasile