Uniatismul

Prin reforma lui Martin Luther din secolul al XVI-lea, catolicismul a suferit grele pierderi numerice, căci milioane de oameni au ieşit de sub înrâurirea papei şi s-au orientat spre noile comunităţi eretice apărute în Europa, precum luteranismul, calvinismul ori anglicanismul. În aceste circumstanţe, catolicii au căutat să compenseze pierderile masive printr-o politică de atragere a credincioşilor ortodocşi, dar şi de alte orientări. Sarcina le era oarecum uşurată de dificultăţile istorice prin care treceau aceste popoare. În 1540, ofiţerul spaniol Ignaţiu de Loyola a întemeiat ordinul călugăresc al iezuiţilor, care a stat secole de-a rândul în prima linie pentru relizarea ambiţiilor papale. Dându-şi seama că o convertire totală şi bruscă la catolicism ar fi fost imposibilă, iezuiţii au făcut anumite compromisuri în privinţa păstrării cultului ortodox, cerând în schimb recunoaşterea celor patru puncte formulate la Sinodul de la Florenţa, din 1439, şi mai cu seamă a primatului papal. Se începea cu anumite compromisuri şi cedări, urmând ca celelalte rânduieli să fie impuse în timp. Această acţiune catolică de anvergură s-a numit uniatism, şi a avut ca rezultat nefast ruperea multor suflete din Sfânta Biserică a lui Hristos şi înrolarea lor în rândurile catolicilor eretici.

Trebuie să menţionăm fără ocolişuri că acţiunile catolice uniatice au stat sub semnul necruţător al barbariei, şi termenul, cum vom vedea, nu este nicidecum exagerat. Într-adevăr, când a fost vorba de a răpi suflete pentru a satisface ambiţiile papale, au fost folosite cele mai josnice şi mai murdare mijloace. Începutul a fost făcut în regatul polonez catolic. O parte din clerul ortodox, urmată de unii nobili şi credincioşi, a trădat Biserica, acceptând unirea cu Roma. Tulburările produse au fost imense şi suferinţele cauzate celor care s-au opus, greu de descris. Aici se arată capacitatea catolicilor de a împodobi Biserica Ortodoxă cu noi Sfinţi. Mulţi din cei care şi-au păstrat Dreapta Credinţă au fost martirizaţi, îmbogăţind sinaxarele Bisericii. Este singura modalitate a ereticilor catolici de a ridica Sfinţi, nu dintre ei, căci atributul sfinţeniei este incompatibil cu comunităţile eretice. Dacă din rândurile proprii n-au proclamat decât pseudo-sfinţi, în schimb Dumnezeu a proslăvit adevăraţii Sfinţi în Biserica Ortodoxă.

Molima uniaţiei s-a manifestat în mai multe ţări europene precum Ucraina, Transilvania, Serbia, Bosnia, Herţegovina, dar şi în Ţara Sfântă, Siria, Egipt, pretutindeni producând tragedii naţionale prin dezbinări dureroase, răpiri de biserici sau mănăstiri, atunci când nu le-au distrus, pur şi simplu.

Cititorii trebuie neapărat să ştie că românii din Transilvania au fost dintru început ortodocşi în totalitatea lor. Circumstanţele istorice, ca şi ambiţiile catolicilor unguri de atragere a românilor au avut ca efect dureros, resimţit până astăzi, sfâşierea şi învrăjbirea românilor într-un chip sălbatic, barbar. Existau în acea vreme în Transilvania cele patru vestite comunităţi eretice: catolicii, luteranii, calvinii şi unitarienii. De ce nu le spunem ,,Biserici’’? Pentru că, aşa cum am relevat înainte, eretici fiind, n-au nimic de-a face cu Biserica lui Hristos. Aceste comunităţi erau constituite din unguri, saşi şi secui, românii fiind cu totul marginalizaţi în propria lor ţară, Ortodoxia fiind socotită drept ,,tolerată’’.

Vajnici greco-catolici din Transilvania! Când vă ridicaţi cu vehemenţă împotriva Bisericii Ortodoxe, ar fi bine să vă gândiţi ce servicii imense aţi făcut şi faceţi ungurilor, cei care niciodată nu ne-au iubit, ci şi-au bătut joc de români în toate împrejurările şi aşteaptă cu înfrigurare să rupă ţinutul secuiesc (cu circa 200 de secui!) din trupul ţării. Dacă se va întâmpla aşa, precum în Kosovo, ,,meritul’’ va fi şi al vostru.

Catolicismul din Transilvania a trecut printr-o perioadă de mare criză când episcopiile lor din Alba-Iulia şi Oradea au fost desfiinţate şi averile lor confiscate. În schimb, calvinismul avea o poziţie dominantă şi a iniţiat o campanie de atragere a românilor la această erezie, fără succese notabile. După înfrângerea turcilor la Viena, în 1633, dinastia Habsburgilor şi-a extins dominaţia în teritoriile deţinute până atunci de turci, inclusiv în Transilvania. Catolicii şi-au mărit influenţa în dauna calvinilor, care vreme de un secol şi jumătate ocupaseră poziţiile cheie în Transilvania. Au fost reînfiinţate episcopiile de Oradea şi Alba-Iulia, care au primit numeroase proprietăţi. Iezuiţii au redevenit vârful de lance al catolicismului. Ştiind că acţiunile prozelitiste în rândul ereticiilor luterani, calvini şi unitarieni ar fi fost sortite eşecului, catolicii şi-au concentrat atenţia asupra românilor ortodocşi. Din punct de vedere duhovnicesc, transformarea ereticilor luterani, calvini şi unitarieni în eretici catolici n-ar fi avut nicio relevanţă. Începe un lung şir de crime, abuzuri, falsificări, propagandă mincinoasă, toate reunite în expresia barbaria catolică, care a fost posibilă datorită unora dintre români, care şi-au trădat fraţii şi Biserica pentru avantaje iluzorii. Românii fiind ce mai numeroşi, au constituit o tentaţie puternică pentru iezuiţii ,,ipocriţi, intriganţi, vicleni şi ipocriţi’’, cum îi caracterizează Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Cu cât atrăgeau mai mulţi români, cu atât se întărea poziţia catolicilor unguri în Dieta Transilvaniei. Aşadar, uniaţia din Transilvania a fost în întregime opera ungurilor catolici, onoraţi greco-catolici români, trădători ai Bisericii şi ai neamului românesc!

Cel dintâi act al iezuiţilor a fost să inventeze un sinod ţinut la Alba-Iulia, în 1697, în care cei prezenţi, în frunte cu Mitropolitul Teofil, ar fi hotărât unirea cu Roma, prin acceptarea celor patru puncte florentine: primatul papal, folosirea azimei, Filioque şi purgatoriul. S-a dovedit, după aceea, că sinodul n-a avut loc, iar actele întocmite sunt falsuri evidente.

Iezuiţii n-au reuşit nimic cu această mistificare. Murind Mitropolitul Teofil în 1697, a fost ales Atanasie Anghel şi apoi trimis la Bucureşti, unde a fost hirotonit în treapta arhieriei de Mitropolitul Teodosie al Ungro-Vlahiei, în 1698. Se afla atunci la Bucureşti şi Patriatrhul Dositei al Ierusalimului, care împreună cu Teodosie au întocmit un act, semnat de Atanasie Anghel, prin care acesta se obliga să respecte rânduielile dogmatice, canonice şi de cult ortodoxe. În timpul în care scaunul episcopal a fost vacant, iezuiţii unguri au speculat nemulţumirile românilor faţă de ereticii calvini. Iezuitul ungur Paul Barany a prezentat Curţii de la Viena un memoriu din partea catolicilor din Dieta transilvană referitoare la unirea românilor cu catolicii. Împăratul Leopold I a răspuns printr-un act care prevedea că românii sunt liberi să se unească cu oricare din cele patru ,,religii recepte’’, urmând să beneficieze de drepturile acelei confesiuni. Se punea accent pe faptul că dacă românii ar opta pentru catolicism şi l-ar recunoaşte pe papa drept cap al Bisericii, preoţii români ar putea beneficia de toate înlesnirile acordate căpeteniilor catolice. Aceste promisiuni veneau pe fondul situaţiei deosebit de grele în care se găseau românii, clerici şi mireni. Catolicii au considerat actul imperial insuficient, deoarece cerea românilor numai recunoaşterea primatului papal. Cardinalul ungur Leopold Kollonich de Esztergom s-a adresat preoţilor ortodocşi români cu un manifest prin care arăta că vor beneficia de avantajele clericilor catolici numai acei păstori care vor primi toate cele patru puncte florentine.

Catolicii au inventat un alt sinod, care ar fi redactat aşa-numita ,,Carte de mărturisire’’, din 7 octombrie 1698. Greco-catolicii invocă acest document, dar se feresc ca de foc să-l publice şi să-l analizeze, din motive lesne de înţeles. Reproducem textul principal al ,,Cărţii’’, precum şi o analiză sumară a acesteia, din care se vor releva falsurile şi mârşăviile iezuiţilor. Pagina întâia:
,,Noi mai jos scrişi, vlădica, protopopii şi popii bisericilor româneşti, dăm ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos ţării Ardealului:
Cercând schimbarea ceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor cărora în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din bună voia noastră, ne unim cu Biserica Romei cea catolică şi ne mărturisim a fi mădularele ceştii Biserici sfinte catolicească a Romei, prin această carte de mărturie a noastră şi cu acele priveleghiomuri voim să trăim, cu carele trăiesc mădulările şi popii ceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiul nostru în miloştenia decretumului înălţimei sale ne face părtaşi. Care milă a înălţii sale nevrând a o lepăda, cum se cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi înălţii sale şi ţării Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie dăm peceţile şi scrisorile mânilor noastre. S-a dat la Bălgrad în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octombrie’’


Urmează în acestă primă pagină un adaos, care exprimă voinţa semnatarilor de a păstra întreaga Credinţă Ortodoxă:

,,Însă într-acest chip ne unim şi ne mărturisim mădulări sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călindarul vechi. Şi pre cinstitul vlădica nostru Atanasie nime până la moartea sfinţii sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinţii sale. Ci tocmai de i s-ar tâmpla moarte, să stea în voia soborului pe cine ar alege să fie vlădică, pe care sfinţia sa papa şi înălţatul împăratul să-l întărească şi patriarhul de supt bituinţa înălţii sale să-l irotonească şi-n obiceiul şi dregătoriile protopopilor care sânt şi vor fi nici într-un fel de lucru nime să nu se amestece, ci să ţie cum şi până acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am dat întărit cu pecetea Mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie’’.

Textul este urmat de pecetea Mitropoliei, dar semnătura Mitropolitului lipseşte, ceea ce face ca, în termeni juridici, actul să fie lovit de nulitate.

Pagina a doua a fost lăsată liberă şi ulterior completată cu o traducere falsificată în latină. În ce constă falsul? În aceea că menţionează că semnatarii primesc ,,toate câte admite Biserica Romano-Catolică… şi mai ales cele patru puncte deosebitoare’’, ceea ce în textul românesc nu se menţionează nicidecum. Versiunea românească nu e pomenit nici măcar primatul papal, necum celelalte numeroase erezii catolice. Semnatarii vedeau în această unire mai mult un fapt administrativ, de vreme ce pomeneau de ,,obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului’’, nepunând mare preţ pe rătăcirea catolică. Se mai adaugă precum că unirea s-ar face ,,liber şi de bună voie, sub impulsul puterii divine’’, când în textul românesc se spune limpede ,,din bună voia noastră’’.

Paginile 3, 4 şi 5 conţin semnăturile celor 38 de protopopi, urmate de acest adaos: ,,Şi aşa ne unim aceşti ce scriem mai sus cum toată legea noastră, slujba Bisericii, leturghia şi posturile şi cărindarul nostru să stea pe loc, iar de n-ar sta pe loc acele, nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie în scaun şi nime să nu-l hărbătăluiască’’

Faptul că textul falsificat latin a fost adăugat ulterior, după strângerea semnăturilor, fiind urmat de acestea, vrea să sugereze precum că protopopii ar fi de acord cu minciunile arătate mai sus. ,,Toată legea noastră’’ înseamnă ,,toată credinţa noastră’’, ceea ce denotă că protopopii nu se gândeau să-şi lepede credinţa. Socoteala aceasta a fost eronată şi s-a dovedit că un compromis acceptat aduce după sine şi altele. Catolicii n-au respectat cele menţionate în acest act. Aşadar, la baza pretinsei uniri stă falsul şi înşelăciunea. Demersul iezuiţilor a reuşit într-o anume măsură. Faptul că greco-catolicii au fost scoşi în afara legii de puterea comunistă, la fel de barbară, este pilduitor. Zadarnic se opintesc ei să acrediteze ideea că ortodocşii ar fi colaborat cu comuniştii. Ortodocşii au avut mai mult de suferit şi faptul esenţial este că sufereau pentru Dreapta Credinţă şi nu pentru cortegiul de erezii adunate de comunitatea catolică. Poţi să mori pentru o cauză, să pretinzi că eşti martir, dacă-ţi lipseşte Credinţa cea adevărată, nimic nu-ţi foloseşte.

Presbiter Iovița Vasile