Vin vremuri şi mai „interesante”! Pînă azi, cam toate teoriile conspiraţiei s-au adeverit, altele fierbinţi urmînd să devină realitate. Nu ştiu dacă mulţi înţeleg ce trăiesc astăzi, dar, vorba lui Cioran: „acesta este începutul involuţiei evoluţiei noastre” ca specie, un sfîrşit sever al libertăţii şi intimităţii individuale. Puterea, supremaţia şi banii cer, inevitabil, pandemii, războaie, crize, control, eugenie în masă, ca etape ale unei sclavii planetare. Ni se ia cu forţa latura spirituală, iar societatea tradiţională, aşa cum o ştiam cu toţii, va fi îngropată curînd, dacă ne acceptăm condiţia de sclav ca pe o favoare. E logica rece a vremii! Niciun sclav nu poate dezlega nodul gordian.
Neomarxiştii cer să nu ne mai spălăm şi să răbdăm în frig lîngă farfuria cu gîndaci. Ne aşteaptă restricţii mult mai dure decît în perioada Covid! Încă e liniştea dinaintea furtunii de la orizont! E vizibil că Europa nu se simte bine, fiind deliberat sărăcită. Iarna aceasta va fi una fierbinte ca gheaţa pentru români. Cariera lui Iohannis de călcător de Constituţie continuă! Prin terfelirea Constituţiei, România este colonizată pe ascuns! De la stăpînire a venit ordin să coborîm gradele Celsius în case! Vom stinge de nevoie sau ni se va stinge lumina, vom sigila sau ne vor fi sigilate aragazurile. Vom fi obligaţi să scoatem şi becurile din frigider! Popescu Virgil, care scrie cu pixul lui Ciucă, în loc să fie după gratii pentru că a vîndut Mintia, călăreşte ministerul şi ne va stinge lumina definitiv! A vîndut Mintia ca să importăm gaze toxice de la interlopul Zelenski!
Pregătiţi-vă şubele, mănuşile şi căciulile! Nici sacii de dormit nu ar strica! Propagandiştii ne îndeamnă să dîrdîim în case, ca să-i facem în necaz lui Putin! Ba chiar să-l învingem. Probabil, Usula va cere fabricarea unui vaccin împotriva frigului, că doar e interesată direct, mai scoate şi ea un ban neimpozitat, nu? Criminalii care au prostit planeta cu vaccinurile Covid au tupeu uriaş, pentru că au găsit teren slab! Trăim cea mai mare criză a gazului şi energiei! Propaganda „prin frig şi întuneric îl vom învinge pe Putin” nu va ţine de cald românilor. De reţinut că primele facturi uriaşe la energie au venit înainte cu cîteva luni de începerea războiului din Ucraina.
Planurile mondialiştilor au pus buldozerele în mişcare înainte de război. Fostele trompete „Covid” din ţară ţin acum lecţii despre război şi beneficiile frigului. Sînt pricepuţi la toate! Nici securiştii nu mai sînt ce-au fost sau ce-ar trebui să fie! La vîrfurl puterii de stat, baremul şi standardul de inteligenţă sînt atît de scăzute, încît pentru preşedinţie şi ministere s-ar califica cu brio şi vestitul Bulă. Chiar şi Ceauşescu ălă, blondul, care urlă din toţi rărunchii după fiecare corupt băgat la dubă! Noii securişti deştepţi lucrează după draperii. Sînt oameni de afaceri cu firme la secret. Cum naiba să facă politică pentru ţară?
În antecamera slugărniciei şi prostiei monumentale de la Bucureşti, Comisia Europeană a Abuzurilor şi-a arogat competenţe dictatoriale, cum ar fi politica energetică a Românei şi a fiecărui stat membru UE. Bruxellesul a făcut recomandarea de a reduce cu 15% consumul de energie, gaze şi căldură la iarnă. Oficialităţile de le Bucureşti, care poartă dovleci în loc de capete, au luat recomandările CE drept obligaţii, în loc să le respingă cum au procedat Ungaria, Polonia, Serbia, Spania. Că d-aia sîntem colonie!
Potrivit informaţiilor colportate în spaţiul media de oficialii Bruxellesului, în curînd vom cina la lumînare, ne vom spăla în lighean şi vom dormi sub şapte pături groase cu căciuli în cap şi trei perechi de ciorapi din lînă în picioare. Vînzările de candele, lumînări, felinare, lămpi şi alte surse primitive de lumină vor exploda. Ca să fiu sinceră, am primit în dar de la un român cu inimă bună un felinar uriaş şi o sticlă cu gaz lampant. Un felinar din acela pe care îl agăţau căruţaşii în satele de altădată. Un dar mai potrivit pentru timpurile tulburi pe care le trăim nu se putea. Pînă nu e prea tîrziu, montaţi-vă sobe în apartament, cumpăraţi-vă lemne şi pături groase, pregătiţi-vă o geantă cu obiecte necesare unui caz de criză majoră! Da de unde lemne, cînd trădătorul de serviciu de la Cotroceni a exportat copacii patriei la austrieci şi nemţi?
Românii sînt o naţiune unică pe planetă în tot şi în toate! Singurii care au permis vînzarea resurselor, vînzarea distribuţiei lor şi, chiar producţia de energie. Mintia reprezintă starul unui jaf de proporţii catastrofale în energie! Ştiţi care ar fi soluţia acestei crize? Naţionalizarea prin răscumpărare! Trezirea noastră la realitate va crea o realitate normală.
Maria Diana Popescu
„La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul”
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Astăzi oamenii sunt obosiţi, ameţiţi şi întunecaţi de păcat şi de egoism. De aceea este trebuinţă mai mult decât în orice altă vreme de duhovnici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oameni în mod simplu şi cu dragoste adevărată şi să-i povăţuiască cu discernământ, ca să se liniştească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.
Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică. Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sensibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă şi care vindecă suflete şi trupuri fără medicamente, doar cu harul lui Dumnezeu.
Atunci când duhovnicul are iluminare dumnezeiască, are Duhul lui Dumnezeu, înţelege şi distinge stări şi poate da direcţii corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar şi să-şi poată face treaba lui în chip corect. Altfel păţeşte ceea ce păţeşte un chirurg bun care, atunci când face prea multe operaţii în fiecare zi, se oboseşte şi este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limiteze de Fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, aşa încât să aibă timpul necesar să-l ajute eficient. Dar nici cel ce se spovedeşte nu trebuie să-l încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alţii mai competenţi, adică să-l întrebe care casă anume s-o închirieze sau la ce meditaţii să-şi trimită copilul etc.
La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedeşte, iar celălalt pentru cele pe care le hotărăşte. Mult ajută libertatea duhovnicească la povăţuirea sufletului. Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinţii Părinţi şi să acţioneze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căderea şi cu pocăinţa. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înşelaţi etc., ca să-i creeze probleme de conştiinţă, să ia poziţie, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul şi cu altul şi ca să spună toţi cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.
Fragment din cartea „Nevoință Duhovnicească”de Părintele Paisie Aghioritul
„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”
Mitropolitul Augustin Kandiotis de Florina
Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultarea faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi.
Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”. Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri.
Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică.
O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.
Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Iar Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei. „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.
Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.
„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”. Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele.
Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.
Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.
Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească.
Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.
Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii.
Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.
Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu se cade să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.
Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!
Sursa: „Picături din apa cea vie” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolit de Florina