N-aş putea face vreun rău unui musulman. Nu doresc ca vreunuia să i se întâmple ceva rău. N-aş putea urî un musulman, deoarece aceasta mi-ar otrăvi sufletul. Dacă l-aş vedea pe unul în suferinţă sau în mare strâmtorare, l-aş ajuta, nu pentru că aş fi o fire bună, ci pentru că aşa ne-a poruncit Domnul nostru Iisus Hristos.
Pe de altă parte, sunt mulţumit că trăiesc într-o parte a ţării unde n-am cum să întâlnesc musulmani. Dacă i-aş întâlni, aş căuta să-i ocolesc, nu să intru în vreo relaţie cu ei. Nu pot spune că îi respect, deoarece n-am cunoştinţe printre ei. Nu le respect nici zisa lor credinţă, veţi vedea de ce, şi îmi veţi da dreptate.
Dimitrie Cantemir a cunoscut bine lumea islamică şi s-a pronunţat în deplină cunoştinţă de cauză. Iată ce ne-a lăsat scris:
,,Cealaltă părere a unui atât de mare filosof, deşi idolatru necredincios, s-o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze ceva mai adânc de ce a dat el o sentinţă atât de batjocoritoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decât toate. Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens a legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atât de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie. Cea dintâi cred că e faptul că în legea muhammedană sunt îngăduite foarte multe – chiar dacă nu toate – oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încât dacă animalele cele necuvântătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un astfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mârşavă şi vrednică de batjocură. Cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om – afară de muhammedan – să-l lipseşti de agonisita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai bună faptă şi mai mare merit este să ucizi ? Totuşi, legea muhammedană nu numai că îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că porunceşte ci, dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte’’ (Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, p. 33).
Durerea cea mare acum urmează. Coranul este cartea de căpetenie a musulmanilor. În cuprinsul acesteia există o înşiruire de lucruri necurate. În rândul acestora este enumerată şi Preasfânta Treime! Blasfemie îngrozitoare izvodită de evrei, cei care au inventat islamul, pentru a contracara răspândirea Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos peste toată faţa pământului. Cei care cutează să rostească asemenea hulă împotriva Dumnezeului meu Treimic, pentru mine nu mai sunt oameni şi nu vreau să am nicio legătură cu ei.
,,Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut’’ (Psalmul 1, 1). Ecumeniştii români procedează taman pe dos şi n-au nicio strângere de inimă când se adună cu hulitorii Preasfintei Treimi, ai Cărei slujitori se pretind a fi.
Presbiter Ioviţa Vasile
Mai mult decât atât, la noi li s-au ridicat moscheei, culmea in zone unde nici nu există populație musulmană, in municipiul Călărași, nici o atitudine din partea arhiepiscopiei Ialomiței și Călărașilor, la Rediu in județul Neamț nici o atitudine din partea m.m.b, la Timișoara deasemenea autoritățile au instalat o moschee, nici o reacție din partea mitropoliei Banatului, acum cireașa de pe tort, la Vulcana bai judetul Dâmbovița sa ridicat moschee și sinagoga la un loc cu binecuvântarea lui Nifon de la Târgoviște
În ortodoxie nu există piedică de netrecut
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
Nu există lucru mai înalt decât ceea ce se cheamă pocăință și spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârșit se izbăvește omul de rău. Mergem, ne spovedim, simțim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăția. În ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primește spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!
Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam și plecau toate. Zburam de bucurie. La fel și acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniștesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciuni și să nu-l închid înlăuntrul meu. Păcatul îl încurcă pe om sufletește. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mișcare o face Hristos. Veniți la Mine toți cei osteniți… (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziție, pe care o dovedim prin iubirea noastră față de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.
Pentru ca sufletul să se pocăiască, trebuie să se trezească. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har, omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăință. Așadar pocăința se izbândește prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mișcare către Dumnezeu în chip simplu și lin, iar de acolo mai departe vine harul.
Dacă nu există temeiuri pentru a Se sălășlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăința nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, osteneala pentru Hristos. Dacă simțământul nu este curat, dacă nu există simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, și să nu simțim ușurare.
Sursa:Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, Galați, 2003