„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.
Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.
„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare.
Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi.
Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă.
Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).
Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea.
Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii.
Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).
(Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
S
De ce a ingaduit Dumnezeu ca in subsolul catedralei Sf Sofia din Constantinopol(Istanbul) sa ramana intregi,pietrificati urmand ca dupa razboi sa invieze ca marturie a unicitatii in Adevar a Bisericii Ortodoxe?
Sa facem o scurta incursiune istorica a evenimentului 29 mai 1453,zi in care pomenim tradarea ortodoxiei de catre cler si popor prin slujirea cu catolicii si spovedania unora facuta altora si impartasirea „din acelasi potir”, in conjunctura de amenintare de distrugerea cetatii Constantinopol si cucerirea ei de catre turci.
Pe 29 mai 1453 – într-o zi de marţi (conform documentelor vremii), forţele Imperiului otoman aflate sub conducerea sultanul Mehmed al II lea Fatih (cunoscut şi ca Mahomed al II lea Cuceritorul) au cucerit capitala Imperiului Bizantin (Constantinopol).
Acest eveniment a fost consemnat drept un moment important atât în istoria universală, cât şi în cea a Imperiului otoman.

* * *
Secolul al XIV-lea a însemnat pentru Bizanţ un veac de catastrofe politice, de pe urma cărora osmanlâi au ştiut să profite teritorial. Astfel, împăratul bizantin rămăsese să stăpânească doar Constantinopolul (ce se transformase într-o aşezare tristă, lipsită de strălucire) şi alte câteva oraşe de-a lungul Mării Marmara, Tracia, ţărmul Mării Negre până la Mesembria, Thessalonicul şi împrejurările sale, câteva insule mici şi Peloponesul.
Acestea au fost condiţiile în care sultanul Mehmed al II lea a decis: „Decât să cârmuiesc o împărăţie care să nu cuprindă Constantinopolul, mai bine să nu cârmuiesc nici o împărăţie.”[1] Trebuie spus, că în anii 1402 şi 1422 au mai exista două tentative de cucerire a oraşului, dar s-au soldat cu eşec. Însă ceea ce nu au reuşit Baiazid I şi Murad al II-lea, avea să reuşească Mehmed al II lea. Acesta a fost atât de convingător în decizia sa, încât se spune că toţi sfetnicii l-au urmat şi au ales să-i fie alături în războiul de cucerire a oraşului Constantinopol.



* * *
Hotărârea fiind luată, au început pregătirile în vederea operaţiunilor militare de asediere a aşezării de pe mare. Pe şantierele de pe coasta Mării Egee se dăduse ordin de construcţie a noi vase şi de reabilitare a celor vechi. În plus, sultanul, observase pământurile de pe ţărmul european, vis-a-vis de Anadolu Hisar (Cetatea de pe malul Anatoliei), că sunt foarte potrivite pentru ridicarea unei fortăreţe. O cetate ridicată în acest loc ce domina strâmtoarea, ar fi înlesnit mult asedierea Constantinipolului. Lucrările au fost terminate la 31 august 1452, iar Mehmed al II lea decisese ca fiecare vas ce trece în sus sau jos pe Bosfor, să fie oprit şi cercetat. Şi în timp ce flota otomană străbătea Marea Marmara, armata de uscat se aduna în Tracia. Pregătirile încheiate, atacul asupra Constantinopolului a pornit în primăvara lui 1453.
* * *
Simţind pericolul ce-l ameninţa, împăratul bizantin Constantin al XI-lea, a trimis soli în Italia, pentru a cere ajutor. Însă aceştia nu au primit sprijinul aşteptat, aşa că o nouă solie a fost îndreptată către Veneţia. Senatul a răspuns că este „adânc mâhnit” de veştile primite şi că veneţienii sunt dispuşi să sprijine pe bizantini. Între timp, regele Alfons de Aragon s-a mulţumit doar să îngăduie solilor să strângă grâu şi alte produse trebuincioase din Sicilia, pe care să le trimită mai apoi către Constantinopol.
Papa şi-ar fi dorit să ajute şi el pe creştini, dar nu ar fi mers prea departe singur, fără o unirte a mai multor forţe, mai ales că la Roma tocmai izbucnise o răscoală.
Iancu de Hunedoara (regentul Ungariei), nu putea să vină în ajutorul Bizanţului, deoarece Ungaria încă nu-şi revenise de pe urma dezastrelor suferite din partea otomanilor, în plus situaţia sa devenise complicată, deoarece Ladislau al V-lea ajunsese major şi începuse o campanie de emancipare de sub tutela sa.


Rusia era nemulţumită de proclamarea unirii Bisericilor şi se afla foarte departe.
Scanderbeg al Albaniei, nu ar fi refuzat un sprijin împotriva otomanilor, însă nu prea se înţelegea cu veneţienii şi din această cauză nu a putut întreprinde nici o acţiune.
În Ţara Românească, Vladislav al II-lea era vasal otomanilor, iar voievozii Moldovei (Petru al III lea şi Alexandru al II lea) se certau între ei.
Cavalerii Ioaniţi şi despoţii Moreii, nu se găseau nici ei în măsură să ofere ajutor, iar emirii din Anatolia simţiseseră din plin puterea lui Mehmed al II lea, drept pentru care nu s-au amestecat în conflict.
* * *

La 5 aprilie 1453, întreaga armată otomană, în frunte cu sultanul Mehmed al II lea, s-a aflat în faţa zidurilor Constantinopolului. După mai multe asalturi şi pierderi mari, s-a ajuns la concluzia că o bună cale de a pătrunde în oraş, ar fi săparea de tuneluri, în paralel cu mărirea atacurilor. Apărătorii bizantini au primit lovitura decisivă pe 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost definitiv cucerit de către otoamani.
De ce a ingaduit Dumnezeu sa ramana pietrificati atatia oameni acolo in subsol pana la o vreme?
Raspuns:
Ca sa arate Dumnezeu lumii cu mare victorie ca tradarea care au facut-o aceia nu a ramas fara urmari(cucerirea cetatii de care nu a scapat ),sa fie pilda pt viitor ca tradarea ortodoxiei nu e solutia oricat de mare ar fi amenintarea cu pieirea si sa fie pilda de statornicie in Adevar.Cel mai mare motiv e ca Dumnezeu sa arate ca Dumnezeu are ultimul cuvant si nu oamenii cu tradarea credintei stiindu-se ca oricum ar fi imprejurarile de nefavorabile credintei ortodoxe si noua,ortodoxia tot va straluci mai luminoasa,mai victorioasa ca sa arate lumii ca aceasta este singura religie mantuitoare si singura religie,credinta adevarata si ca ceea ce a ramas neatins de la Sf Apostoli si Sf Parinti e vesnicul Adevar care nu poate fi invins de nimeni si de nicio imprejurare rea.
Cine nu intelege ca acea cadere a Constantinopolului a fost urmarea tradarii ortodoxiei prin slujirea-unirea cler-popor cu papistasii,papolatrii ceea ce numim in termenii de azi ECUMENISM,nu va putea discerne nici acum bataia lui Dumnezeu asupra poporului ,cauza acestei batai.Neintelegand aceasta cauza prima a bataii Dumnezeiesti e semn foarte mare de lipsa de cainta pretutindeni in popor pt ca pocainta inseamna recunoasterea faptului ca esti mocirla in erezie si ruperea cu erezia si nu fals cum cred unii ca daca esti „patriot”esti ca si mantuit.Cata inselare!Poti sa fii patriotul patriotilor.Nu esti in Adevar e egal cu zero patriotul tau.La Dumnezeu nu valoreaza nimic daca nu ai credinta dreapta asa cum au lasat-o Sf.Parinti.
Masoana Gabi Firea zice ca postul TVR sa dea filme stricatoare de suflet „pt.stimularea natalitatii”.Pai,mai masonilor tampiti,ori decimati populatia ori stimulati natalitatea?Dar v-am prins viclenia:pentru ca continuati cu exterminarea oamenilor,continuati simultan si cu libertatea deplina la placeri pt”animale”(populatia apta de munca), respectand reteta lui Lenin ca sa aveti oameni care sa taca sa nu cracneasca nimic.Si asa va fi.”Animalele” daca au liber la instincte nu-ti mai sufla nimic si nici vorba de a se rascula vreodata
https://www.timesnewroman.ro/monden/gabi-firea-vrea-ca-tvr-sa-dea-filme-porno-ca-sa-stimuleze-natalitatea/
RUGĂCIUNE PENTRU RĂNILE ŢĂRII
Nu dă Doamne, nici unui duşman
Suferinţa noastră dintr’un an
Si ne iartă nouă dacă plânge
Inima din noi de-atâta sânge.
Pâinea noastră coaptă’n bunătate,
Dă-ne-o nouă ca şi pân’ acum,
Fă-ne, Doamne, prin durere drum
Ca unei corăbii pe’noptate.
Lasă ‘ncet din cerul Tău să cadă
Pacea peste noi, ca o zăpadă
Si pe-o rază de luceafăr mare
Dă-ne semn de milă şi’ndurare.
Dintr’un cap în celălalt al zării
Abătut cândva la o răscruce,
Umilit ca Fiul Tău pe cruce,
Zace’n lacrimi trupul rupt al Tării.
Pică-i Doamne din uleiul Sfânt
Peste rănile cioplite în pământ
Si înalţă din puterea gliei
Chipul cel rotund al României.
Vintilă HORIA
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” – pentru toate grijile voastre, pentru toate și pentru toți
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Să vă orientați fiecare supărare spre cunoașterea lui Hristos, spre iubirea Sa, spre adorarea Sa. Și Hristos, Care așteaptă permanent cu dor să ne ajute, vă va da harul Său și puterea Sa și va transforma supărarea în bucurie, în dragoste față de frați, în adorare a Sa. Astfel va pleca întunericul.
Să vă dăruiți sufletul rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, pentru toate grijile voastre, pentru toate și pentru toți. Nu priviți la ceea ce vi se întâmplă, ci priviți Lumina, pe Hristos, așa cum copilul privește spre mama sa atunci când i se întâmplă ceva. Să le priviți pe toate fără grijă, fără mâhnire, fără presiune, fără strângere de inimă. Întreaga voastră strădanie să fie aceea de a privi spre Lumină. Astfel, în loc să vă dedați mâhnirii, vă dedați slăvirii lui Dumnezeu.
Tot ceea ce omenește nu se poate realiza devine posibil cu harul lui Dumnezeu
Stresul este boala sufletului și nu depinde de lipsuri materiale. Este combătut prin încrederea în pronia lui Dumnezeu și prin lupta cea bună.
Toate cele neplăcute care rămân în sufletul vostru și provoacă stres pot să devină un pretext pentru adorarea lui Dumnezeu și să înceteze de a vă istovi. Aveți încredere în Dumnezeu. Nu spune Apostolul Pavel: „Întru toate suntem necăjiți, dar nu striviți?”.
Pe toate să le abordați cu dragoste, bunătate, blândețe, răbdare și smerenie. Să fiți stânci! Toate să se spargă de voi și, asemenea valurilor, să se întoarcă în larg. Voi să fiți calmi. Dar veți zice: Ei, este posibil acest lucru? Da, cu harul lui Dumnezeu, este întotdeauna posibil. Dacă le privim doar omenește, nu este posibil.
Chiar dacă ești nedreptățit, să nu contrazici, nici să nu te enervezi, ci să rabzi și să taci, preferând să îi înștiințeze Dumnezeu pe alții despre tine. Căci aceasta este spre folosul tău și nu pentru a deveni avocatul și apărătorul tău propriu.
Hristos vrea să ne unim cu El și așteaptă afară, la poarta sufletului nostru. Doar harul divin ne poate schimba. Noi nu putem face nimic singuri. Harul ni le va da pe toate, dar noi trebuie să încercăm să ne micșorăm egoismul și iubirea de sine, să fim smeriți, să ne dăruim lui Hristos, și toate cele contrare pleacă – trupești și sufletești.
Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul – Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015
„Acum Dumnezeu și să vrea să ne lase, nu poate!”
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
‒ Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.
‒ Ascultă! Acum Dumnezeu chiar dacă ar vrea să ne lase, nu poate.
‒ La ce vă referiţi?
‒ Iată, atunci când părinţii aduc un copil pe lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Tot astfel şi Dumnezeu, ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ceea ce suntem. Acum chiar dacă ar să vrea să ne lase, nu poate ‒ pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde Raiul.
‒ Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…
‒ Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhovniceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, chiar dacă s-ar întâmpla ceva şi ar muri, el este pregătit pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, fiindcă există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, București, 2011, p. 321-322