.
De mai mulți ani de zile a devint deja o tradiție ca în perioada 18-25 ianuarie să se săvârșească și în România așa-zisa, o întrunire eminamente cu caracter eretic, ecumenist, la care participă aproape toate cultele religioase din țara noastră, inclusiv Biserica Ortodoxă Română. Pentru un creștin cu cuget ortodox acest lucru este inacceptabil deoarece prin aceast tip de manifestare se încalcă Tradiția Patristică a Bisericii, nesocotindu-se dogmele și Sfintele Canoanele și se batjocorește dreapta credință, adică Ortodoxia.
Învățătura Sfintelor Canoane
Sfintele Canoane au fost rânduite în Biserică cu scopul de a îndruma corect activitatea administrativă și pastoral-misionară a acesteia, având un conținut cu caracter dogmatic, religios-moral, cultic, juridic și mixt, fiind confirmate și reconfirmate de Sinoadele ecumenice. De aici rezultă în mod automat și necesitarea respectării cu strictețe a lor sub pedeapsa caterisirii clericilor și a afurisirii în cazul mirenilor.
Canonul 45 Apostolic: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.
Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că, întrucât ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare[1].
Canonul 46 Apostolic: „Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.
În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii[2].
Canonul 64 Apostolic: „Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se caterisească și să se și afurisească”.
Canonistul arhid. Ioan N. Floca, tâlcuind acest canon, explică mai întâi că anumite relații ale creștinilor cu ereticii și necreștinii nu puteau fi evitate și, ca atare, nefiind interzise, desigur, fiind vorba de ralațiile sociale. În privința relațiilor cu caracter religios, care ar fi de natură sa-i aducă în situația de a se ruga împreună cu aceștia nu puteau fi îngăduite, pentru că ar fi însemnat o recunoaștere implicită a credinței lor, fapt care este contrar poziției principale pe care s-a situat Biserica față de eretici și necreștini.
Doar Biserica este singura depozitară a adevărului mântuitor revelat, și ea singură, prin mijloacele harului sfințitor, poate asigura mântuirea credincioșilor. Recunoașterea valorii soteriologice a practicilor religioase ale altor religii și ale ereticilor, înseamnă implicit recunoașterea netemeiniciei poziției pe care s-a situat Biserica față de necreștini și eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, să se roage cu ereticii și necreștinii, fie în locașurile de cult ale acelora, fie în afară. Același lucru este interzis și laicilor, sub pedeapsa afurisirii[3].
Prin afurisire sau excomunicare, orice creștin era pus în afara Bisericii. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis sub nicio formă să păstreze legături cu membrii Bisericii și nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu el. Opreliștea mergea atât de departe încât membrilor Bisericii nu li se îngăduia nici măcar să se roage împreună cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgență a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicate de Biserică. Prin izolarea impusă astfel celui afurisit se înțelege că respectivul trebuia să mediteze asupra păcatului săvârșit și să se pocăiască, pentru a se face vrednic de a fi primit în Biserică, prin aceasta urmărindu-se nu moartea păcătosului, ci reabilitarea lui
Analizând cine sunt cei cu care clerul și credincioșii ortodocși intră în comuniune de rugăciune la ceste întruniri, papistași, protestanți și uneori chiar și neoprotestanți, constatăm că atât aceștia cât și învățăturile lor au fost condamnate de-a lungul veacurilor de Sinoadele Ecumenice III, IV și VII, de Sinodul I-II Constantinopol al Sfântului Fotie cel Mare din anul 867, sinoadele palamite din 1347 și 1351, precum și de o seamă de Sfinți ai Bisericii. Nesocotind această realitate canonică, participanții ortodocși la aceste întruniri, cler și credincioși, batjocoresc hotărârile Sinoadelor ecumenice, descosiderâdu-le, lăsând impresia că sunt perimate și că nu mai sunt de actualitate, și prin urmare pot fi încălcate. Pe de altă parte, prin astfel de acțiuni se crează o gravă confuzie în mintea creștinilor ortodocși, lăsând impresia că toți suntem la fel, cu mici deferențe nesemnificative, care pot fi ignorate de dragul unității și a iubirii greșit înțelese, ba chiar că ne închinăm cu toții la același Dumnezeu.
De asemenea, din canoanele care interzic comuniunea cu ereticii se desprinde ideea că Sfinții Părinți au interzis comuniunea cu ereticii pentru a da greutate hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și pentru a nu permite nimănui să ignore aceste hotărâri în ceea ce privește tăierea din trupul Bisericii a ereticilor respectivi. Atunci când un episcop sau preot ignoră faptul că ereticii au fost condamnați și continuă să se roage cu aceștia ca și cum aceia ar face parte pe mai departe din Biserică, prin aceasta se batjocorește în primul rând actul de justiție bisericească de condamnare a acelor eretici, și în subsidiar considera că acea credință a lor este acceptabilă și se poate mula pe necesitățile teologice ale Bisericii Ortodoxe. Acest lucru este extrem de important deoarece în decursul luptei noastre împotriva ecumenismului s-a desprins ideea că nu este necesară neapărat condamnarea unui eretic și scoaterea lui în afara Bisericii pentru ca el să fie considerat eretic, și s-a creat o întreagă dispută care a produs căderea în afirmații greșite a unora care consideră că episcopii și preoții care propovăduiesc erezia în această stare sau stadiu al propovăduirii ereziei trebuie tratați ca și când ar fi deja eretici condamnați, și că Sfintele lor Taine și Harul în bisericile în care slujesc aceștia nu mai există, ceea ce este profund greșit deoarece cele trei canoane analizate: 45, 46 Apostolic și 64 Apostolic, ne arată exact cât de important este actul de justiție bisericească a caterisirii ereticilor, și că în coroborare cu Canonul 4 III Ecumenic, abia după caterisire un eretic care și-a început activitatea eretică în interiorul Bisericii și a fost excomunicat din Biserică trebuie ocolit obligatoriu deoarece Biserica s-a pronunțat ca fiind eretic, și abia după pronunțarea Sinodului de către episcopii Bisericii, acela este în afara trupului Bisericii și este nefrecventabil.
Dacă până la judecata sinodală preotul are dreptul și datoria morală prin canonul 15 I-II, 31 Apostolic și 3 III Ecumenic, dar nu și obligația juridică de a se detașa de gândirea eretică a episcopului său, putând opta și pentru situația de a nu întrerupe pomenirea din cauza neînțelegerii situației, din frică, din lașitate chiar sau a altor slăbiciuni omenești, fără a cădea sub vreo judecată bisericească, cu condiția să-și păstreze cugetul ortodox și să nu adere la erezie sub nicio formă, însă, după pronunțarea judecății Bisericii la nivel sinodal asupra unui episcop sau preot eretic și scoaterea sa în afara Bisericii ca urmare a refuzului constant de a se pocăi și de a renunța la învățăturile eretice și faptul că se ajunge la tăierea lui din trupul eclesial este dovada căderii lui totale din starea de har. Este dovada statornicirii voinței sale în rău, asemănătoare cu cea a demonilor.
Acesta este rolul și importanța actului de caterisire a ereticilor de către Biserică și aceasta transpare din aceste Canoane. În primul și în primul rând aceste canoane sunt o piatră de temelie a manierei în care trebuie să ne comportăm cu ereticii necondamnați încă, precum și față de ereticii condamnați de către Biserică. Dacă pe cei necondamnați încă nu putem să-i considerăm ca fiind lipsiți de Har și de Sfintele Taine, pentru că încă sunt în Biserică, având posibilitatea să se pocăiască, să renunțe la erezia lor, pe cei condamnați și caterisiți și excluși din Biserică trebuie să-i considerăm ca lipsiți de Taine pentru că altminteri batjocorim dreptul Bisericii de a se apăra prin această justiție bisericească.