Papistaşii cu ochii închişi. Pentru proorocul mincinos Francisc, Crucea este…obiect ofensator
Suveranul Pontif a dorit să menajeze sentimentele imigranților ilegali musulmani din Malta, astfel că a îndepărtat Crucea de la locul evenimentului la care a participat pe insula mediteraneană.
În schimb, Papa a avut ca fundal un „aranjament” din mii de sticle goale de plastic, pentru a atinge dintr-un foc două aspecte care îl frământă: imigrația și ecologia.
Organizatorii au renunțat la Crucifixul de pe podiumul papal, deoarece Papa Francisc nu a dorit să îi ofenseze pe imigranții musulmani ilegali, cu ocazia evenimentului care a constituit apogeul vizitei sale în Malta.
„Podiumul nu va fi decorat cu un crucifix, dat fiind că majoritatea migranților sunt musulmani”, a explicat arhidieceza din Malta într-un articol publicat pe site-ul său, adăugând că „se dorește ca vizita pontifului să atragă atenția asupra situației dure a comunității de migranți din Malta” (Ştefan Constantinescu, preluare selectivă de pe AxtiveNews).
Întrebare: Ce fărădelege mai trebuie să comită Francisc, pentru ca miliardul de papistaşi să-şi deschidă ochii şi să vadă cum sunt călăuziţi spre iad?
Sticle goale, turtite și aruncate … Suflete goale,turtite, aruncate și apoi refolosite, reînvățate și reîncărcate cu nelegiuirile diavolilor … Dumnezeu să-i ierte pe cei care s-au pierdut de turma Lui Christos ! Doamne ajută 🙏
Doamne ajuta
Dumnezeu sa-i lumineze si pe papistasi, sa-i intoarca la Dreapta Credinta, fie si prin suferinta.
Dumnezeu îl lasă pe om să acţioneze după cum îi e firea
Te arestau la un moment dat pentru o simplă pîră a cuiva, întîi te luau ca să aibă la număr, după aia căutau să-ţi găsească ceva ca să te ţină mai departe închis. Şi se găsea cineva care să depună o mărturie în legătură cu ceva care să pară credibil în ce te priveşte. Şi aşa rămîneai mult şi bine în închisoare, fără să ştii nici tu măcar de ce eşti acolo.
Securitatea română avea o normă faţă de Moscova, să anunţe cît mai mulţi „bandiţi” arestaţi şi anchetaţi. Te vedea cumva cineva, cu o şapcă mai pe urechea dreaptă, cu o haină cu un colorit mai aparte, imediat îţi spunea un securist din mulţime: eşti legionar, ia treci colea la dubiţă…! Şi luai cinci ani aşa cum ai bea apă, nu apucai să zici nici mîlc… Cu cine să te războieşti? Apoi, familia ta era urmărită, ai tăi aveau şi ei necazuri tot degeaba, din om întreg şi normal şi corect, te trezeai brusc că eşti paria societăţii, că eşti „duşman al poporului”, „bandit”, retrograd, chiabur şi altele cîte şi mai cîte.
Dumnezeu îl lasă pe om să acţioneze după cum îi e firea, numai aşa se aleg bunii şi răii – în funcţie de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-l biciuieşte pe om, nu-l hăţuieşte. Tatăl şi mama nu sînt toată ziua cu fiii şi fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume, ci doar îi învaţă de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinţilor, să vadă în minte modelul şi pilda părinţilor în ceea ce i-au învăţat. Aşa şi Dumnezeu, El seamănă lucrul şi fapta şi cuvîntul bun în mintea omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră şi face după cum îl sfătuieşte diavolul.
Acelea au fost vremuri satanice, forţele răului s-au dezlănţuit împotriva omului, a societăţii, a României noastre care abia se înfiripase în istoria Europei – şi o făcea cu forţă şi talent. Probabil că mulţi nu vedeau cu ochi buni ascensiunea României din perioada interbelică, atunci cînd eram umăr la umăr cu ţările puternice din Europa. Şi eram mîndri de condiţia noastră. Mîndria aceea nu ne-au iertat-o duşmanii noştri, mîndria de neam şi faptul că din punct de vedere economic, cultural şi moral puteam să decidem între neamurile vlăguite ale Europei. Orice român care avea un pic de bună credinţă şi un pic de credinţă în Dumnezeu nu putea să nu fie mîndru de condiţia nouă a României care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pămînt şi se simţea popor ales în lume.
La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate, închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine.
Fragmente din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Piatra Neamţ, 2005
Sfântul Grigorie vorbește în chip lămurit despre sfințenie, arătând că ea nu este o virtute a omului, antropocentrică, ci un dar al Duhului Sfânt.
Referindu-se la o întâmplare minunată din viața Sfântului Bonifatie, Episcopul Ferentiei, spune: „Din întâmplarea aceasta, să socotești, Petre, ce mare cinstire trebuie să avem pentru oamenii cei sfinți. Căci ei sunt temple ale lui Dumnezeu”. Sfinții au mult har, ca unii ce sunt uniți cu Dumnezeu. Acesta este izvorul dumnezeieștilor înștiințări și descoperiri primite, precum și al minunilor pe care ei le săvârșesc. Cu alte cuvinte, au „duhul prorociei”, sunt „făcători de semne minunate” și s-au arătat Mărturisitori și Mucenici ai lui Hristos.
Spune Sfântul Grigorie: „Câtă vreme petrec cu Dumnezeu, bărbaților sfinți nu le este necunoscută Mintea Domnului… Câtă vreme, așadar, sunt uniți cu El, cunosc judecățile Lui cele ascunse; însă despărțiți de El, nu le cunosc”.
Astfel, sfinții „s-au învrednicit să primească de la Domnul puterea feluritelor harisme, însă nu și să le transmită, la rândul lor, mai departe altora”. De vreme ce Harul lui Dumnezeu ce sălășluiește în sfinți se revarsă și asupra trupului, precum și a întregii făpturi necuvântătoare, și trupurile lor se sfințesc, după cum și locurile unde au petrecut sau au fost îngropați au într-însele harul lui Dumnezeu. În vremea slujbei de înmormântare a diaconului Pascalie, „un îndrăcit s-a atins de veșmântul acestuia, ce se afla deasupra sicriului, și îndată s-a tămăduit”. Lângă mormântul unui binecuvântat preot din Valeria, un hoț „a fost dintr-o dată țintuit locului și n-a mai putut face nici un pas”. După cum ne încredințează Sfântul Grigorie, până și peștera unde s-a nevoit Sfântul Benedict „strălucește până astăzi cu minunile, dacă cei ce se roagă au credință”. În același mormânt fuseseră îngropați un episcop și un copil. După trecerea a patruzeci de zile de la săvârșirea lor, mormântul a fost deschis și trupul copilului a fost aflat „cu totul cuprins de stricăciune și plin de viermi, în vreme ce al episcopului se arăta ca și cum ar fi fost îngropat chiar în acea zi”. Sfințenia este împărtășirea cu Dumnezeul Cel în Treime în sânul slăvitului Trup al lui Hristos, Biserica. Câți se fac părtași energiei-lucrării îndumnezeitoare a lui Dumnezeu devin temple ale Duhului Sfânt, oricare ar fi locul unde își săvârșesc petrecerea și slujirea, indiferent de îndeletnicirea sau de chipul viețuirii lor.
Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, traducere din limba neogreacă de Protosinghel Teofan Munteanupp, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 104-106
„Si catolicismul si islamismul vor primi palma de la Dumnezeu binemeritata”-Sf.Paisie Aghioritul.
Cel smerit crede că toate depind de Hristos şi astfel înaintează
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor.
Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine… Căci pentru mine, viaţă este Hristos, iar moartea un câştig”. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.
Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu vă va dărui smerenia, vă va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?”. Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?”, fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 257-258