Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a II-a: Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Chiril al Alexandriei)

Sursa: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com

4. Sfântul Grigorie Teologul

Din Viaţa Sfântului Grigorie aflăm că locuitorii ortodocşi din Constantinopol nu aveau comuniune bisericească cu patriarhul arian Dimofil, fără ca el să fi fost caterisit de vreun sinod; nici măcar biserică ortodoxă nu aveau în capitală, fiindcă toate bisericile erau în mâinile arienilor, care le căpătaseră cu ajutorul stăpânirii politice. Iată ce descriere a făcut Sfântul Grigorie Teologul în faţa Sf. Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic (în acest fragment arată cum se înfăţişa turma ortodoxă în momentul când l-au chemat în ajutor, pentru că dreapta credinţă era în pericol să dispară): „Turma aceasta era atunci mică şi neîngrijită, în privinţa celor văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă sau rămăşiţă de turmă, neîntocmită, fără stăpân şi nehotărâtă, nici păşune slobodă având, nici cuprinsă într-un ţarc, ci rătăcind în munţi şi peşteri şi crăpături ale pământului; fiecare era împrăştiat în altă parte, după cum se nimerea să-şi găsească acoperiş sau păşune şi dobândindu-şi pe furiş mântuirea, de dragul ei. O astfel de turmă, pe care leii au alungat-o sau tulburarea a destrămat-o sau bezna a împrăştiat-o, pe care o jelesc proorocii înfăţişând pătimirile lui Israil dat în mâinile necredincioşilor, am plâns-o şi noi, de vreme ce facem lucruri vrednice de plâns. Căci cu adevăratşi noi(este vorba de Sfântul însuşi n.n.) am fost alungaţi şi lepădaţi şi am cutreierat prin tot muntele şi dealul, ca un păstor în pustie. Şi o iarnă grea a cuprins Biserica şi fiare grozave s-au abătut, care nici acum, pe vreme bună, nu ne lasă în pace; ci se poartă fără ruşine şi sunt mai puternice decât vremea cea rea. Şi o negură urâtă a înghiţit şi a acoperit totul, mult mai grea decât plaga a noua a egiptenilor – întunericul cel pipăit – din cauza căreia puţin a lipsit să nu ne putem vedea nici între noi”. În această descriere a Sfântului observăm următoarele: turma ortodoxă era decimată în ultimul grad, neorganizată şi fără episcop. Cu alte cuvinte aproape întreg poporul trecuse la arianism şi apărătorii credinţei rămaşi erau foarte puţini şi lipsiţi de conducător. Ei nu-l recunoşteau pe patriarhul arian Dimofil, nici nu aveau părtăşie cu el, ci îndurau greutăţile ereziei.

Într-o altă omilie Sfântul Grigorie, referindu-se la faptul că Dumnezeu se află acolo unde există credinţa adevărată şi nu acolo unde sunt bisericile şi însuşirile exterioare ale Bisericii, spune: „Ei[ereticii] au casele, noi pe Cel din casă, ei bisericile, noi pe Dumnezeu. Şi pe a ne face temple vii ale Dumezeului celui viu, jertfe însufleţite, arderi de tot înţelegătoare, ofrande desăvârşite, dumnezei prin închinarea Treimii.Ei[au] noroade, noi pe îngeri; ei îndrăzneală, noi credinţă; ei să ameninţe, noi să ne rugăm; ei să lovească, noi să îndurăm; ei aur şi argint, noi cuvânt curat”.

Cele de mai sus demonstrează că lucrurile nu stau aşa cum par la arătare, ci aşa cum le-au stabilit Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţii. De aceea spune în continuare: „Mi-e turma mică? Dar nu purtată prin prăpăstii. Strâmtă îmi e stâna, dar necălcată de lupi, neprimitoare de tâlhar, nici sărită de hoţi şi de străini”. Turma aceasta a drept-credincioşilor era separată de cea eretică şi numeroasă, şi avea toate caracteristicile Bisericii, chiar dacă nu avea nimic din cele exterioare. Lucrul minunat este că, şi mai înainte de venirea Sfântului în Constantinopol, ortodocşii păstrau această poziţie a delimitării de patriarhul eretic – ceea ce arată că aceasta era Tradiţia Bisericii -, fără să aştepte hotărârea Sinodului al II-lea Ecumenic.

Învăţătura Sfântului Grigorie cu privire la acest subiect este clară şi se cuprinde în următoarele sale cuvinte: „vrăjmăşia n-am lăudat-o, dar râvna am acceptat-o; căci decât o unitate pătimaşă, mai bună este despărţirea de dragul bunei credinţe”. Dumnezeu – adică – se afla acolo unde se adunau ortodocşii, sub cerul liber, chiar dacă erau ei puţini, şi nu în bisericile luxoase unde domnea erezia. Ca să se păstreze credinţa adevărată trebuie să existe „despărţirea pentru buna credinţă”, adică delimitarea ecleziastică de cei ce cugetă şi lucrează în mod eretic. Vom adăuga încă două fragmente, valabile şi astăzi, pe care dacă le-ar fi cunoscut episcopii şi le-ar fi crezut, ar fi trebuit sau să se corecteze numaidecât şi să înveţe drept cuvântul adevărului sau să se retragă, ca pricinuitori ai morţii sufleteşti a multora. Într-o epistolă către locuitorii din Chesaria Sfântul spune: „Făclie a Bisericii este episcopul, lucru binecunoscut vouă, chiar dacă nu vi l-am scrie. Deci este firesc ca, dacă făclia este curată şi trupul să-l conducă pe drum drept; iar dacă nu este curată, să nu-l conducă drept. La fel şi ocrotitorul Bisericii, după cum va fi într-un fel sau altul, sau îi va primejdui pe ceilalţi sau îi va salva”. Aici episcopul este numit „ocrotitor al Bisericii” şi în funcţie de starea lui turma sau se va mântui sau va risca, urmându-l, să se piardă.

5. Sfântul Chiril al Alexandriei

Cu privire la Sfântul Chiril vom arăta că şi el s-a aflat pe linia îndepărtării bisericeşti de episcopul eretic înainte de judecata sinodului. După cum se ştie, Sfântul Chiril a luptat împotriva ereziei lui Nestorie. Când Nestorie – patriarh al Constantinopolului – a început să înveţe public părerile sale eretice cu privire la Născătoarea de Dumnezeu şi la înomenirea lui Hristos, Sfântul Chiril i-a trimis mai întâi două scrisori, sfătuindu-l să părăsească erezia şi să urmeze credinţa Bisericii. Pentru că acela nu s-a îndreptat, Sfântul Chiril, împreună cu papa Romei Celestin, i-au trimis o a treia epistolă, prin care cu multă asprime îi lăsa un oarecare răstimp ca să se depărteze de erezie; şi dacă în acest răstimp nu avea să se îndrepte, va fi fost lipsit de împărtăşirea şi pomenirea lor şi nu va mai fi fost numărat între episcopi. Această întrerupere a comuniunii s-a petrecut mai înainte de judecarea sinodală şi condamnarea lui Nestorie. Sfântul Chiril de asemenea, înainte de condamnarea lui Nestorie în sinod, n-a recunoscut pedepsele pe care acesta le dăduse clericilor săi, care şi ei, mai înainte de sprijinul şi îndemnul Sfântului, întrerupseseră comuniunea şi pomenirea lui Nestorie, fapt pentru care fuseseră caterisiţi de acela. Din contră, pe aceşti clerici din Constantinopol, Sfântul Chiril îi laudă ca mărturisitori ai credinţei şi îi îndeamnă să continue să menţină această poziţie. Prezentăm mai jos textele care certifică punerea în practică a întreruperii comuniunii şi arată că aceasta era Tradiţia Bisericii, pe care o urmau nu doar clericii, ci şi poporul de rând:

Fragment din epistola a treia a Sfântului Chiril către Nestorie: „Iată aşadar, odată cu sinodul întrunit în cetatea mare a Romei sub oblăduirea preacuviosului şi de Dumnezeu cinstitorului nostru frate şi împreună-slujitor Celestin episcopul, îţi atragem atenţia şi prin această a treia epistolă, sfătuindu-te să te lepezi de astfel de învăţături nefericite şi stricate, pe care le cugeţi şi le înveţi, şi să te întorci la credinţa adevărată, încredinţată dintru început Bisericilor prin Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, care au fost şi martori şi slujitori ai cuvântului. Şi dacă evlavia ta nu va face aceasta potrivit răstimpului hotărât în scrisorile amintitului preacuvios şi de Dumnezeu cinstitor frate şi împreună-slujitor al nostru, episcopul Celestin al Bisericii romanilor, află că nu vei mai avea nicio părtăşie cu noi, nici loc sau cuvânt între preoţii şi episcopii lui Dumnezeu. Căci nu se cade să mai trecem cu vederea Biserici tulburate în acest fel şi noroade smintite şi dreapta credinţă lepădată şi turmele împrăştiate de tine, cel ce erai dator să le mântuieşti, dacă ai fi fost cu adevărat iubitor al dreptei noastre credinţe, călcând pe urmele bunei credinţe a Sfinţilor Părinţi.Iar cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei şi cu mirenii [afurisiţi] şi clericii caterisiţi(pe nedrept n.n.) suntem deopotrivă părtaşi. Căci nu este cu dreptate ca pe cei ce au cunoscut dreapta cugetare să-i nedreptăţeşti prin hotărârile tale, din cauză că ei, bine făcând, ţi-au grăit împotrivă”. (P.G. LXXVII, 108A)

Sfântul Chiril spune: „cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei (…) suntem deopotrivă părtaşi”. Aici se vede că, după ce Nestorie a început să-şi propovăduiască ereziile, mulţi clerici şi mireni au întrerupt comuniunea bisericească cu el şi Nestorie i-a caterisit pe toţi. Deci Sfântul Chiril se aliază şi se împărtăşeşte cu cei care au întrerupt comuniunea cu Nestorie înainte de judecata sinodului, şi nu recunoaşte pedepsele date de acesta, chiar dacă Nestorie nu fusese caterisit încă. Faptul că Sfântul Chiril nu recunoştea pedepsele impuse de Nestorie celor delimitaţi de el este o învăţătură limpede cu privire la modul în care trebuie să întâmpine ortodocşii, în situaţii asemănătoare, pedepsele venite de la eretici.

Sfântul Chiril nu s-a limitat doar la corespondenţa cu Nestorie. A scris o epistolă şi către clerul şi poporul din Constantinopol, înştiinţându-i de poziţia lui faţă de Nestorie şi lăudându-le mărturisirea. Fragmentele care ne interesează sunt următoarele:

„A lui Chiril epistolă scrisă către clerul şi poporul din Constantinopol, în care scrie să nu ia aminte la învăţătura necuviincioasă a ereticului Nestorie, nici să se împărtăşească cu el, dacă rămâne lup în loc de păstor, ci să se îmbărbăteze în Domnul şi să-şi ţină credinţa nestrămutată. Încă mai scrie să fie de o împărtăşire cu cei izgoniţi de Nestorie pentru că au grăit împotriva învăţăturii lui.

Către iubiţii şi prea doriţii fraţi preoţi, diaconi şi poporului din Constantinopol, Chiril episcopul şi sinodul întrunit în Alexandria diocezei Egiptene, bucuraţi-vă în Domnul! […] Pentru că şi de la cele pe care vi le grăieşte în biserici nu se opreşte, şi din explicaţiile sale scrise îl aflăm înşelat şi nu mai puţin necuviincios în cele ale credinţei, am fost prin urmare nevoiţi să-i atragem atenţia că, dacă nu se leapădă cât mai grabnic de inovaţiile sale şi, potrivit sorocului hotărât de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul episcop al Bisericii romanilor Celestin, nu anatematizează în scris cele pe care le-a grăit către voi şi le-a aşezat în cărţi sau cel puţin le-a pregătit a fi aşezate– [lucruri] care au ajuns şi până la noi– nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu, ci va fi străin de toţi. […] Acestă credinţă înflăcărând-o pururi în voi, păstraţi-vă nepătaţi şi neprihăniţi, nici împărtăşindu-vă cu cel amintit, nici luându-l în seamă ca învăţător, dacă rămâne lup în loc de păstor şi dacă după această atenţionare pe care i-am făcut-o, va prefera să cugete cele strâmbe. Iar cu clericii sau mirenii despărţiţi de dragul dreptei credinţe sau caterisiţi de el, noi ne împărtăşim, neîntărind hotărârea lui nedreaptă, ci mai degrabă lăudându-i pe cei care au suferit-oşi spunându-le cuvântul acela: «Dacă sunteţi ocărâţi în Domnul, fericiţi sunteţi; căci Duhul lui Dumnezeu şi al puterii s-a odihnit întru voi»”. (P.G. LXXVII, 124A)

Aici Sfântul Chiril îşi face cunoscută poziţia şi accentuează că, după trecerea termenului, Nestorie „nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu”, chiar dacă lipsea hotărârea sinodală. La sfârşitul epistolei îndeamnă clerul şi pe popor să continue neîmpărtăşirea cu patriarhul lor eretic „dacă rămâne lup în loc de păstor”, adăugând că stă în comuniune cu cei caterisiţi şi afurisiţi de Nestorie. Probabil că scrisoarea a treia către Nestorie şi cea către clerul şi poporul din Constantinopol au fost scrise una după alta şi trimise împreună.

Perioada ereziei lui Nestorie ne înfăţişează imaginea simţirii ortodoxe a poporului şi cinului monahal din Constantinopol. Această poziţionare a ortodocşilor este semnificativă şi se opune desăvârşitei noastre indiferenţe de astăzi. Când s-a auzit întâia oară, în faţa poporului adunat la slujbă, erezia lui Nestorie referitoare la persoana Maicii Domnului, mulţimea a reacţionat imediat şi a ieşit cu vuiet şi cu huiduieli din biserică. Descrierea este făcută de Sfântul Chiril astfel: „Şi s-a făcut strigăt mare de către tot poporul şi au ieşit afară. Acum noroadele din Constantinopol nu se mai adună la slujbe, în afară de câţiva mai uşori la minte şi de cei care îl linguşesc. Iar aproape toate mănăstirile şi arhimandriţii lor[arhimandriţi care erau numai câte unul în fiecare mănăstire] şi mulţi din senat nu se mai adună[cu patriarhul], temându-se să nu fie nedreptăţiţi în ce priveşte credinţa, de vreme ce el şi cei dimpreună cu el, pe care i-a adus venind din Antiohia, grăiesc cu toţii lucruri stricate”. (P.G. LXXVII, 81B-C)

Din toate acestea vedem că poporul simplu a reacţionat instinctiv faţă de erezie şi a plecat din biserică.  Ceea ce înseamnă că delimitarea de orice erezie a fost dintotdeauna tradiţie a Bisericii şi poporul o păstra lucrătoare ori de câte ori se ivea vreo erezie. De asemenea, face impresie faptul că monahii se aflau în prima linie a delimitării de Nestorie, temându-se ca nu cumva prin comuniunea bisericească să trădeze credinţa. (Aviz monahilor din vremea noastră!)

La fel de însemnată şi în acelaşi duh este şi scrisoarea Sfântului Chiril către stareţii şi călugării din Constantinopol. Cunoaşterea problemelor de către monahi este importantă, fiindcă ei au fost dintotdeauna cei dintâi apărători ai credinţei. Sfântul scrie printre altele: „Iar pentru că[Nestorie] a rămas în aceleaşi, dacă nu cumva şi în altele mai rele, adăugând mereu defăimări peste defăimări şi propovăduind învăţături cu totul străine şi ciudate, pe care nu le-a cunoscut deloc Sfânta Biserică sobornicească, am socotit drept să-i atragem atenţia printr-o a treia scrisoare, cea trimisă de noi şi de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul nostru frate şi împreună-slujitor Celestin, episcopul Romei celei mari. Dacă va alege să se pocăiască şi, plângând pentru cele spuse, să dea în scris anatemei strâmbele sale învăţături şi să mărturisească drept şi în chip de neînvinuit credinţa Bisericii soborniceşti, să rămână(părtaş), cerând iertare şi învăţând cele de trebuinţă. Dacă nu alege să facă acestea, străin să fie şi despărţit de ceata episcopilor şi de vrednicia învăţătorească. Căci nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup grozav să se atingă de turmele Mântuitorului. Îmbărbătaţi-vă, deci, ca robi ai lui Hristos şi îngrijiţi-vă de sufletele voastre, pe toate săvârşindu-le spre slava lui Hristos şi pentru ca credinţa în El să fie propovăduită dreaptă şi nedefăimată peste tot. Acest lucru şi de primejdiile de după aceea vă va scăpa, şi de a vă învrednici de cununile de la dumnezeiescul scaun de judecată vă va pregăti, pentru că Mântuitorul nostru al tuturor, Hristos, îi primeşte pe toţi cei ce au dragoste de El”. (P.G. LXXVII, 128A) Cuvintele de căpetenie ale epistolei sunt: „Nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup cumplit să se atingă de turmele Mântuitorului”. Am spune astăzi şi noi: „Audă acestea episcopii ecumenişti de acum”. Este totodată demn de subliniat faptul că, după Sfântul Chiril, nu poate fi cineva episcop fără să aibă credinţă dreaptă.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a III-a: Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Sofronie patriarhul Ierusalimului)