Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a III-a: Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Sofronie patriarhul Ierusalimului)

Sursa: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/

6. Sfântul Maxim Mărturisitorul

În continuare vom face referire la Sfântul Maxim Mărturisitorul, aflat şi el pe această direcţie a îngrădirii de erezie. Aproape întreaga viaţă a Sfântului a fost o luptă neîncetată împotriva ereziei monotelite şi o delimitare continuă de episcopii eretici ai vremii sale. A murit în exil din cauza greutăţilor şi chinurilor, după ce îi tăiaseră mâna dreaptă şi limba cuvântătoare de Dumnezeu şi îl dăduseră anatemei din pricina statorniciei sale de a nu primi să semneze aşa-numitul „Typos” – o expunere de credinţă care favoriza şi încălzea la sân erezia monotelită. Delimitarea Sfântului şi faptul că nu voia nicio părtăşie bisericească cu patriarhul şi cu sinodul era ceva ce îi înfuria pe conducătorii bisericeşti şi politici, fiindcă prin această poziţie a sa îi făcea şi pe alţii să-l urmeze şi să nu se supună ereziei, devenind astfel călăuză a ortodocşilor prin cuvinte şi fapte. Acest lucru a fost afirmat deschis de către conducători în discuţia lor cu Sfântul, încercând să-l determine să-şi schimbe părerea.

„Iar domnul Serghie i-a spus că: «De multe ori am venit în chilia ta la Veba şi ţi-am ascultat învăţătura şi Hristos îţi va ajuta, nu te teme. Numai într-o singură privinţă îi mâhneşti pe toţi, că pe mulţi îi faci să se despartă de împărtăşirea cu Biserica de aici». «Este cineva care să spună» – zise robul lui Dumnezeu – «că am zis: „Nu te împărtăşi cu Biserica bizantinilor”?» Răspuns-a domnul Serghie: «Lucrul acesta însuşi, că tu nu te împărtăşeşti, este mare glas către toţi să nu se împărtăşească». Şi a zis robul lui Dumnezeu: «Nimic mai năprasnic decât să te mustre conştiinţa şi nimic mai cu îndrăzneală decât să te aprobe»”. Aici vedem că simpla delimitare a Sfântului constituia pildă de urmat şi frâu pus ereziei, cu toate că el însuşi, după cum spune, nu o grăia răspicat.

În altă discuţie mai-marii, străduindu-se să-l convingă, au avut cu Sfântul acest dialog: „Atunci zice către el prefectul: «Te împărtăşeşti cu Biserica celor de aici sau nu te împărtăşeşti?» Răspuns-a şi a zis: «Nu mă împărtăşesc!» Îi spune: «De ce?» Răspunse: «Fiindcă a dat afară sinoadele». Şi zise: «Dacă a scos sinoadele afară, cum de sunt pomenite în diptice?» Şi zice[Sfântul]: «Şi care este folosul numelor dacă dogmele sunt alungate?» «Poţi» – zise – «să arăţi aceasta?» Şi a spus: «Dacă-mi daţi voie şi porunciţi, am să o dovedesc foarte cu iscusinţă». Şi tăcând ei, îi zice sachelarul: «De ce-i iubeşti pe romani şi pe greci îi urăşti?» Răspunzând robul lui Dumnezeu, zise: «Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Îi iubesc pe romani ca de o credinţă, iar pe greci ca de o limbă»”. Aici Sfântul explică cu îndrăzneală de ce nu are comuniune bisericească cu Biserica locală din Constantinopol, ci cu cea a Romei. Şi motivul era că avea comuniune cu cei câţi păstrau credinţa ortodoxă. Această separare a Sfântului s-a petrecut înainte de judecata sinodului, adică înainte de condamnarea patriarhilor şi episcopilor eretici.

Vom prezenta încă o discuţie a Sfântului Maxim din această perioadă, binevenită în zilele noastre, dacă am avea cât de puţin din cugetarea sa. „Şi în aceeaşi zi, pe la aprinsul opaiţului(seara), Troilos patriciul şi Serghie Evkratás, stolnicul împărătesc, s-au dus către robul lui Dumnezeu, bătrânul şi şezând, l-au chemat şi pe el să stea şi au zis lui: «Spune nouă, domnule avvá, înfruntarea dintre tine şi Pyrros, făcută în Africa şi la Roma cu privire la dogme şi în ce fel l-ai convins să-şi anatematizeze învăţătura şi să se învoiască cu a ta?» Şi le-a povestit pe rând toate, câte păstrase aducerea aminte. Şi a zis că: «Eu învăţătură a mea nu am, ci pe cea obştească a Bisericii soborniceşti. Căci n-am grăit ceva din mintea mea, încât să se numească învăţătură proprie». Şi după ce le-a povestit, îi spun: «Nu te împărtăşeşti cu tronul Constantinopolului?» Şi zise: «Nu mă împărtăşesc!» «Pentru care pricină nu te împărtăşeşti?» au zis. Răspuns-a: «Pentru că sfintele patru sinoade le-au nesocotit prin cele nouă capitole alcătuite în Alexandria şi prin „Expunerea” alcătuită în cetatea aceasta de către Serghie şi în continuare prin „Typos” – ul emis din acest motiv în indictionul al şaselea; şi pentru că ceea ce au hotărât prin capitole, au dezaprobat prin „Expunere” şi ceea ce au hotărât prin „Expunere”, au anulat prin „Typos” şi s-au tăgăduit pe ei înşişi de atâtea ori. Deci cei osândiţi de către ei înşişi şi de către romani, iar mai apoi caterisiţi de sinodul întrunit în indictionul al optulea, ce fel de mistagogie vor săvârşi sau care duh se pogoară peste cei ce slujesc împreună cu unii ca aceştia?» Şi îi zic: «Tu singur te mântuieşti şi toţi se vor pierde?» Şi a spus: «Pe nimeni n-au judecat cei trei tineri, neînchinându-se chipului, deşi toţi oamenii se închinau. Căci nu căutau la cele ale altora, ci aveau în vedere ca nu cumva ei înşişi să cadă de la adevărata bună cinstire. La fel şi Daniil, aruncat în groapa leilor, n-a judecat pe niciunul dintre cei ce nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie, ci a luat aminte la sine; şi a ales să moară decât să cadă de la faţa lui Dumnezeu şi să fie biciuit de propria conştiinţă pentru călcarea legilor firii. Aşadar şi eu să nu dea Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că numai eu mă mântuiesc. Însă aleg să mor decât să am freamăt în conştiinţă că am greşit în vreun fel faţă de credinţa în Dumnezeu». Îi zic lui: «Şi ce ai să faci când romanii se vor uni cu bizantinii? Că iată, ieri au venit legaţii Romei şi mâine, duminică, se vor împărtăşi cu patriarhul şi tuturor le va fi limpede că tu îi abăteai pe romani; şi bineînţeles că după ce ai plecat de acolo, s-au alăturat celor de aici». Şi a zis către ei: «Cei veniţi[de la Roma] – oricare ar fi alegerea Romei, chiar de s-ar împărtăşi – dacă n-au adus patriarhului epistolă, nu o vor face. Şi nu-mi vine cu niciun chip să cred că romanii se vor uni cu cei de aici, dacă nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru este voitor(θελητικόσ) şi lucrător(ένεργητικόσ) al mântuirii noastre după fiecare dintre cele două firi». Şi zic aceia: «Iar dacă romanii vor ajunge la un compromis cu cei de aici, ce ai să faci?» Şi zise: «Duhul cel Sfânt, prin Apostolul, anatematizează şi îngeri care legiuiesc ceva în plus faţă de cele propovăduite»”. Aici observăm că la insistenţa Sfântului de a nu se împărtăşi cu cei din Patriarhia Constantinopolului, dregătorii îi pun întrebarea: «Tu singur te mântuieşti şi toţi se vor pierde?» Întrebarea este într-adevăr foarte şireată şi se pune astăzi din plin. Cuviosul răspunde că judecata nu este treaba lui, ci a lui Dumnezeu. Răspunderea sa este să moară pentru credinţa adevărată şi să nu trădeze. La întrebarea ce va face dacă Biserica Romei va face o concesie numitului „Typos” şi va trece la monotelism, Sfântul răspunde exemplar, fără să spună ceva de la sine. Adică Biserica Romei, primind erezia, va fi sub anatemă şi el evident că nu va mai avea împărtăşire cu ea.

Este necesar să adăugăm şi câteva discuţii ale Sf. Cuv. Maxim, din exilul de la Vizia, cu trimişii patriarhului şi împăratului.

„TEODOSIE: Te roagă împăratul şi patriarhul ca prin noi să afle de la tine pentru care pricină nu te împărtăşeşti cu tronul Constantinopolului?

SFÂNTUL MAXIM: Pentru orice motiv veţi fi venit către robul vostru, eu, fără vreun ascunziş, vă spun pricina pentru care nu mă împărtăşesc cu tronul din Constantinopol. Cu toate că nu vouă ci altora se cădea să mă întrebe din ce pricină,[adică acelora] care cunosc, fără doar şi poate, mai bine decât mine pricina. Ştiţi[despre] înnoirile făcute începând cu anul al şaselea al indictionului de acum, în Alexandria, prin cele nouă capitole expuse de Kyros – care nu ştiu cum a ajuns întâi-stătător al celor de acolo – şi care au fost întărite de tronul Constantinopolului; şi[de] celelalte schimbări, adaosuri şi înlăturări, făcute în sinod de întâi-stătătorii Bisericii bizantinilor – Serghie, Pyros şi Pavel – pe care înnoiri le cunoaşte lumea întreagă. Pentru această pricină nu mă împărtăşesc, robul vostru, cu Biserica Constantinopolului. Să ridice piedicile puse de bărbaţii amintiţi, împreună cu ele[să dea la o parte] şi pe cei care le-au pus – precum a spus Dumnezeu: «Şi pietrele din drum aruncaţi-le.» – şi atunci aflând eu calea Evangheliei netedă, bătătorită şi lipsită de orice răutate ţepoasă a ereziei, aşa cum a fost, voi merge pe ea fără îndemnare omenească. Ci câtă vreme conducătorii Constantinopolului se fălesc cu piedicile puse şi cu cei care le-au pus, nu se află cuvânt sau purtare care să mă înduplece să mă împărtăşesc cu ei.

TEODOSIE: Ce rău mărturisim ca să te desparţi de împărtăşirea cu noi?

SFÂNTUL MAXIM:[Acela] că vorbind de o(singură) lucrare a dumnezeirii şi omenităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, amestecaţi Logos-ul teologiei cu cel al iconomiei. Căci dacă e să ne încredem Sfinţilor Părinţi care spun: «A căror lucrare este una, a acestora şi firea este una», atunci faceţi[din] Sfânta Treime pătrime, de vreme ce Trupul Lui S-a făcut de o fire cu Logos–ul; şi alteraţi identitatea firii noastre cu cea a Născătoarei Lui”.

Sfântul îi lămureşte pe trimişi că unicul mod de a se împărtăşi cu Biserica Constantinopolului este înlăturarea piedicilor, adică a învăţăturilor eretice. În caz contrar „nu există cuvânt sau fel de purtare care să mă înduplece”. Este nemaipomenită acrivia şi stăruinţa Cuviosului în credinţa dreaptă. Temelia unirii şi a comuniunii noastre ecleziale nu este episcopul, sinodul ori patriarhul, ci credinţa ortodoxă adevărată.

În continuarea acestei discuţii trimişii îi pun Cuviosului următoarea problemă: „Ceea ce s-a făcut din pogorământ nu o lua ca dogmă de căpătâi”. Spun, cu alte cuvinte, că aşa-numitul „Typos” a fost alcătuit ca să se întâlnească şi să se unească părţile rivale – ortodocşii şi monoteliţii –, de aceea s-a făcut uz de iconomie, care nu anulează, nici nu influenţează dogma. Însă Cuviosul nestrămutat, nu primeşte această părere şi învaţă că în cele ale credinţei nu încape concesie sau pogorământ: „Şi care credincios acceptă un pogorământ care stinge glasurile pe care Dumnezeu le-a rânduit să vorbească ale Apostolilor, Proorocilor şi Învăţătorilor?”

Şi mai departe învaţă astfel: „Să cercetăm şi altceva: Dumnezeu, alegând, a ridicat Apostoli, Prooroci şi Învăţători spre a-i aduce pe oameni la sfinţenie, iar diavolul, alegând, a ridicat apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi împotriva bunei credinţe, aşa încât să războiască şi legea veche şi pe cea evanghelică. Apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi îi socotesc (eu) numai pe eretici, ale căror vorbe şi gânduri sunt strâmbate. Deci aşa cum cel care-i primeşte pe Apostolii, Proorocii şi Învăţătorii adevăraţi, Îl primeşte pe Dumnezeu, la fel cel care-i primeşte pe apostolii, proorocii şi învăţătorii mincinoşi, îl primeşte pe diavolul”. Acest lucru este înfiorător şi trebuie să preocupe pe fiecare ortodox. Sfântul îi arată cu degetul pe eretici, cu o claritate neîntrecută. Spune că aceştia au un meşteşug diabolic şi o iscusinţă de a se înfăţişa ca învăţători ai adevărului şi de a îmbrăca înşelarea cu haina cuvioşiei. În concluzie, oricine îi primeşte ca păstori ai Bisericii, îl acceptă pe diavol.

În continuare vom arăta hotărârea şi persistenţa Cuviosului de a-şi păstra delimitarea şi întreruperea comuniunii, câtă vreme nu va fi fost repusă în drepturi credinţa ortodoxă: „«Deci dacă, cercând înnoirile făcute în anii noştri, le aflăm sfârşind în culmea răului, vedeţi ca nu cumva, sub pretextul păcii, să fim găsiţi ca suferinzi[de] şi propovăduind răscoala, despre care dumnezeiescul Apostol a spus că este înaintemergătoare a venirii lui Antihrist. Pe acestea fără ocoliş vi le-am spus, stăpânii mei, ca să vă păziţi şi pe voi înşivă şi pe noi. Îmi porunciţi ca, pe acestea avându-le scrise în cartea inimii, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica în care se propovăduiesc acelea şi să mă fac părtaş celor care cu adevărat pe Dumnezeu – chipurile pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu – îl izgonesc? Să nu-mi fie mie acestea de la Dumnezeu, Cel pentru mine fără de păcat Născut!»”Şi punând metanie, zise: «Eu, orice porunciţi robului vostru să facă, voi face; dar celor ce primesc[învăţăturile] acestea nu mă fac părtaş niciodată!»”.

Ar fi fost o mare lipsă dacă nu adăugam şi acest fragment al discuţiei Cuviosului cu trimişii din exilul de la Vizia, în legătură cu pomenirea la Sfânta Liturghie. La o împotrivire a episcopului Teodosie, care i-a spus că primeşte cele învăţate de Părinţi, Cuviosul a citit procesele-verbale de la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon şi anatemele pe care le-a impus ereticilor: „Şi luând îndată avvá Maxim cartea cu înscrisurile Sfântului sobor apostolic, a arătat că Sfinţii Părinţi grăiesc răspicat despre două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului nostru şi Dumnezeu Iisus Hristos, pe care carte a înscrisurilor luând-o de la el Teodosie ipatul(consulul), citea şi el toate mărturiile Părinţilor”. Atunci episcopul Teodosie a reacţionat spunând că ar fi acceptat Sinodul acesta dacă n-ar fi dat anateme personale. Acest lucru l-a spus pentru că monoteliţii din Constantinopol îi pomeneau pe eretici la Sfânta Liturghie, din moment ce nu erau de acord cu Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.

„Şi atunci răspunzând Teodosie: «Dumnezeu ştie că, dacă soborul acesta n-ar fi pus anatemele fiecărei persoane în parte, l-aş fi primit mai mult decât orice om. Ci ca să nu ne mai pierdem vremea, orice au spus Părinţii spun şi eu şi dau mărturie în scris numaidecât: două firi şi două voinţe şi două lucrări; numai vino cu noi să te împărtăşeşti şi să se facă unire»”.

În cele din urmă, precum vedem, episcopul Teodosie acceptă în mod scris dogma ortodoxă despre cele două firi, voinţe şi lucrări în Hristos şi propune, ca reprezentant al Patriarhiei, ca Sfântul să intre în comuniune cu ei şi să se refacă unitatea. Cuviosul însă nu primeşte acest fel de comuniune bisericească, spunând:

„«Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc învoire scrisă din partea voastră cu privire la un lucru ca acesta, de vreme ce sunt un simplu călugăr; dar dacă v-a căit Dumnezeu să primiţi graiurile Sfinţilor Părinţi, precum cere Canonul, trimiteţi scris despre aceasta către episcopul Romei, adică împăratul, patriarhul şi sinodul său. Căci eu nici dacă veţi face aceasta nu mă împărtăşesc, câtă vreme anatematizaţii sunt pomeniţi la Sfânta Proscomidie. Fiindcă mă tem de osânda anatemei»”. Deci motivul pentru care nu acceptă comuniunea este simpla pomenire la Sfânta Liturghie a unor eretici care muriseră demult. Ce să mai spunem de pomenirea episcopului chiriarh, dacă este eretic, pomenire care are fără îndoială un loc aparte la slujbe şi la Sfintele Taine? În cele din urmă Sfântul îi trimite la Roma, care păstrase poziţia ortodoxă din acest punct de vedere, din moment ce era vorba de o atât de serioasă problemă de credinţă, ca să aibă loc revenirea publică şi sinodală:

„Mergeţi, cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva – să fie dezlegat cineva după moarte de vina cu privire la cele ale credinţei şi de osânda dată lui – şi dacă împăratul şi patriarhul primesc să urmeze pogorârii lui Dumnezeu şi să facă, unul chemare rugătoare, celălalt sobornicească cerere către papa Romei, atunci dacă se va găsi o modalitate bisericească a mărturisirii drepte care să îngăduie acest lucru, se va împăca cu voi”. Aici Cuviosul arată, printre altele, că nici moartea unui eretic nu împiedică să fie condamnat pentru neajunsurile provocate credinţei atunci când trăia.

Iată alt episod din cele petrecute în exilul Sfântului la Vizia, ca să înţelegem pe de-o parte viclenia ereticilor, pe de alta curajul şi scumpătatea Sfântului în chestiuni de credinţă: „Atunci Epifanie patriciul a spus: «Aceasta îţi face cunoscut prin noi împăratul, zicând: „Pentru că tot Apusul şi cei ce provoacă sminteli în Răsărit privesc către tine şi toţi din pricina ta se răzvrătesc, nevrând să se împace cu noi în ce priveşte credinţa, să îţi dea Dumnezeu căinţă să te împărtăşeşti cu noi, primind Typos-ul pe care l-am emis şi vom ieşi noi înşine la Halki(una din porţile Constantinopolului), te vom săruta, îţi vom da mâna noastră şi cu toată cinstea şi slava te vom aduce în Biserica cea mare şi împreună vom sta acolo unde după datină stau împăraţii şi vom săvârşi îndată slujba şi ne vom împărtăşi cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos şi te vom proclama Părinte al nostru şi se va face bucurie nu doar iubitoarei de Hristos şi împărăteştii noastre cetăţi, ci întregii lumi. Căci ştim prea bine că dacă tu vei avea părtăşie cu sfântul tron de aici, se vor uni cu noi toţi cei care pentru tine şi pentru învăţătura ta s-au rupt de împărtăşirea cu noi”»”. Aici clericii şi dregătorii trimişi îi făgăduiesc Cuviosului slavă şi onoruri, dacă va reintra în comuniune eclezială acceptând „Typos-ul”. Îi spun că vor ieşi cu alai, vor merge în Biserica cea mare a Sfintei Sofia, îl vor pune să stea pe locurile împărăteşti, îl vor numi părinte al lor etc. Este caracteristic ceea ce spune patriciul: „Ştim prea bine că dacă te vei face părtaş al sfântului tron, toţi se vor uni cu noi”. Exact aceasta este dintotdeauna metoda ereticilor spre a-i păcăli şi supune pe ortodocşi: să-i supună cu orice chip pe conducătorii şi întâi-stătătorii mărturisitorilor, aşa încât, în lipsa lor, să se supună şi ceilalţi reacţionari.

La toate acestea marele Maxim, între altele, a răspuns: «Cu adevărat, toată puterea cerurilor nu mă[poate] convinge să fac aceasta. Căci cum voi da seama, nu zic lui Dumnezeu, ci conştiinţei mele, că pentru slava oamenilor  – care nu are în sine vreo existenţă – m-am lepădat de credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o iubesc?» Nu primeşte – zice – propunerea aceluia de a reintra în comuniune bisericească şi nu se lasă înduplecat, chiar dacă ar fi silit de întreaga putere a cerurilor. Răspunsul său nu are de-a face doar cu Dumnezeu, ci şi cu conştiinţa sa, din moment ce ar nega credinţa mântuitoare.

Continuăm, prezentarea mărturisirii şi separării Cuviosului Maxim, cu răspunsul de apărare, pe care l-a dat în Constantinopol după întoarcerea din primul exil. Faptul îl descrie el însuşi într-o epistolă către monahul Anastasie: «Ieri, optsprezece ale lunii, în ziua de Sfânta Cincizecime, patriarhul mi-a spus: „Al cărei Biserici eşti? A Bizanțului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei? A Ierusalimului? Iată toate împreună cu eparhiile lor s-au unit! Dacă, deci, ești al Bisericii Sobornicești, unește-te, ca nu cumva, deschizând drum străin în ce privește felul de viață, să pățești ceea ce nu aștepți.” La care am zis: „Dumnezeul a toate a spus răspicat că Biserică Sobornicească este cea care mărturisește credința dreaptă și mântuitoare în El, fericindu-l pe Petru pentru cele prin care bine L-a mărturisit. Numai să aflu și eu mărturisirea pe temeiul căreia s-a făcut unirea tuturor Bisericilor şi de ceea ce s-a făcut în chip bun nu mă voi înstrăina”». Aici Sfântul numește „Biserică Sobornicească mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței”. Deci cine nu are această mărturisire nu poate aparține Bisericii Sobornicești.

I se aduce la cunoștință unirea tuturor Patriarhiilor și Bisericilor locale, dar nu pe baza dreptei credințe. Cuviosul preferă indiscutabil credința ortodoxă în locul unirii ecleziastice fără această credință. Poziția Sfântului Maxim demonstrează că singura unire adevărată se face în credința adevărată. Toate celelalte unificări sunt găselnițe ale diavolului. În cele din urmă delegații patriarhali îi spun: «„Așadar, ascultă! ziseră. Socotit-au stăpânul și patriarhul ca, prin preceptorul papei de la Roma, să te anatematizeze, dacă nu te îndupleci și să te osândească la moartea hotărâtă de ei.” Aceasta auzind, le-am răspuns: „Ceea ce mai înainte de toți vecii a fost hotărât de către Dumnezeu cu privire la mine, împlinească-se, aducându-i[astfel] slava cea mai dinainte de veci”». Cuviosul, neînduplecat, alege blestemul și moartea martirică, decât să intre în comuniune cu toate Patriarhiile, care nu aveau cugetare ortodoxă.

7. Sfântul Sofronie patriarhul Ierusalimului

În deplin acord cu Sfântul Maxim Mărturisitorul este și Sfântul Sofronie. Acesta a trăit în aceeași vreme cu Sfântul Maxim și a luptat cu aceeași erezie a monotelismului. Ne vom referi, deci, puțin și la el, pentru că, în învățătura lui, găsim un fragment aproape identic cu partea a doua a Canonului 15, I-II Constantinopol.

În capitolul „Despre învinuiri” spune așa: «Dacă vreun preot sau diacon, aflând de o nelegiuire a episcopului său, se desparte de împărtășirea cu el mai înainte de judecata sinodului și nu-i pomenește numele, să se caterisească. Şi dacă un episcop îndrăznește una ca aceasta împotriva mitropolitului său, să se caterisească. La fel și dacă vreun episcop ori mitropolit cutează acestea împotriva patriarhului, să fie opriți de la preoție. Dar dacă unii s-ar despărți de cineva nu din pricina vreunei nelegiuiri, ci pentru o erezie vădită de sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și de răsplată, ca fiind drept-credincioși». (P.G. LXXXVII.C, 3369D)

Nemaipomenit fragment al învățăturii Sfântului Sofronie, căci este aproape identic cu Canonul 15. Probabil că Părinții de la Sinodul I-II, la alcătuirea Canonului, să fi avut în vedere această învățătură a Sfântului Sofronie, cu care s-au și aliniat.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a IV-a: Sfinţii din perioada iconomahiei)