,,Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururrea fiitoare, pentru rugiunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie’’. Cu această cântare bisericească cinstim pe Mântuitorul lumii azi, în zi de praznic împărătesc.
Cu puţină vreme înainte de Sfintele Sale Patimi, Domnul Iisus Hristos S-a urcat pe Muntele Taborului. Avea Fiul lui Dumnezeu obiceiul sfânt de a se ruga în singurătate, cum s-a întâmplat în alte dăţi, dar acum a luat cu Sine pe Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov. Acolo S-a depărtat puţin şi a început a se ruga. Sfinţii Apostoli, obosiţi de greutatea urcuşului, au adormit. Mântuitorul S-a schimbat la faţă, aceasta făcându-I-se luminoasă, veşmintele-I erau asemenea zăpezii. Atunci s-au arătat cei doi Sfinţi Prooroci, Moise şi Ilie. Slava lui Dumnezeu s-a arătat aici atât cât îi era ochiului şi minţii omeneşti cu putinţă a cuprinde.
Despre Moise ne spun Sfintele Scripturi că a murit şi a fost îngropat într-un loc necunoscut, până în ziua de astăzi. Şi totuşi Dumnezeu l-a adus la vederea ochiului omenesc, arătându-ne adevărul cuvintelor Mântuitorului: ,,Dumnezeu, deci, nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El’’(Luca 20, 37) şi alt cuvânt: ,,cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi’’(Ioan 11, 25). Sfântul Prooroc Ilie nu a cunoscut moartea, deoarece Dumnezeu a trimis un car de foc, care l-a ridicat cu trupul la cer. Cartea bisericească ne spune că el a venit pe munte din rai, acolo unde se veseleşte până când Dumnezeu îl va trimite iarăşi în lume, la sfârşitul veacului acestuia, ca să întărească pe credincioşi în zilele de prigoană ale lui antihrist (Apocalipsa 11, 3-12). Aşadar, sufletele credincioase se întâlnesc întotdeauna în slujirea lui Dumnezeu, aşa cum Sfinţii Apostoli s-au întâlnit cu Sfinţii Prooroci din vechime, pe Muntele Taborului.
,,Dumnezeu este lumină’’,ne spune Sfântul Apostol Ioan în Întâia sa Epistolă (1, 5); ,,Eu sunt lumina lumii’’, a spus Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Evanghelia aceluiaşi Sfânt Apostol (8, 12). Această lumină Dumnezeiască au văzut-o Sfinţii lui Dumnezeu, care s-au învrednicit a fi pe Muntele Taborului la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului. ,,Lumina lui Hristos luminează tuturor’’,citim întextul liturgic. De aceea datoria noastră sfântă este de a ne deschide inimile şi a primi lumina învăţăturilor lui Hristos Domnul, căci cine stă închistat în sine, nevrând să se lase luminat de lumina veşnicelor adevăruri, petrece în întunericul păcatului şi al neştiinţei.
Iubite cititorule! Astăzi am fost împreună în sfânta biserică şi am participat la Sfintele Slujbe. Este ca şi cum am fi fost prezenţi pe Muntele Taborului, învăluiţi de Dumnezeiasca lumină, laolaltă cu Sfinţii Prooroci şi Sfinţii Apostoli. Laolaltă cu toate sufletele credincioase de pe faţa pământului.
Presbiter Ioviţa Vasile
Să fie blagoslovit cuvântul Sfinției Voastre în vecii nesfârşiți!Amin
Vama imaginației
Ş-atunci zici: stau la rugăciune şi vreau să concentrez atenţia spre inimă. Prima vamă, prima „staţie” unde dracii întâmpină mintea este imaginaţia, închipuirea, sau fantezia, cum se mai zice. Ori ţi-ai închipuit un lucru bun, ori mijlociu, ori rău, toată imaginaţia n-are ce căuta în vremea rugăciunii.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii aceasta este: „să nu-ţi închipui nimic în vremea rugăciunii, pentru că mintea lui Hristos n-a avut imaginaţie”. Când vine Hristos, noul Adam, să-l restaureze pe cel vechi, vine exact cum a fost Adam înainte de cădere. Adam n-a avut imaginaţie înainte de cădere. Sau cum spune dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Ia seama, când Adam a căzut în imaginaţie, a căzut şi în închipuire, tocmai cu dumnezeirea”. I-a zis satana: „Ce-a spus Dumnezeu: «Să nu mănânci de acolo!». Nu-i adevărat. N-asculta de Dumnezeu, ascultă de mine. Când ai să mănânci de acolo, se vor deschide ochii tăi şi vei cunoaşte, vei fi ca Dumnezeu, vei cunoaşte binele şi răul” (cf. Facerea 3, 1-5). Iar când omul şi-a zis: „Ei, oare de aceea m-a oprit?”, atunci şi-a închipuit c-o să fie Dumnezeu. Şi gata!
A mâncat şi-a căzut neamul omenesc. Prin ce? Prin imaginaţie.
Cine sunt însă cei care au pus început imaginaţiei? Diavolii! Arată Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind cuvintele profetului Isaia: „Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte.
Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel PreaÎnalt voi fi»” (Isaia 14, 13-14). A fost gândul lui Lucifer.
Imaginaţia… „Şi cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Isaia 14, 12), cum te-ai făcut locaş a toată urâciunea, a tot duhul necurat, cel ce sălăşluieşti în tot locul necurat.
Iată prin ce a căzut diavolul. Apoi şi-a zis: „A făcut pe om în locul meu?”. Şi atunci tot prin aceasta l-a dărâmat pe acest „înger amestecat”, închinător lui Dumnezeu, omul cel din două firi – după cum spune Sfântul Ioan Damaschin.
Centrul tuturor zidirilor, omul, era dumnezeu după har. Şi a vrut să se suie prin imaginaţie. Când şi-a închipuit dumnezeirea, gata, a căzut. Asta a fost patima care a intrat în sufletul lui Adam.
Şi atunci nu cu imaginaţia vine noul Adam, Hristos. Dumnezeu fiind din fire, El nu avea – ca om – imaginaţie, era ca pruncii cei nevinovaţi. Imaginaţia a intrat în firea omenească prin închipuirea de a fi întocmai cu Dumnezeirea; dar de îndată ce şi-a închipuit, omul a şi căzut. Noul Adam vrea să-l restaureze pe om exact în firea de la început a lui Adam celui vechi, aşa cum a fost făcut de mâna lui Dumnezeu.
S-o luăm mai practic: stai la rugăciune; îţi aduci aminte de ceva. Ba îţi aduci aminte faţa aceluia care te-a supărat, ba te sfădeşti cu ea, ba faţa aceea pe care ai privit-o cu patimă, ba gânduri de slavă deşartă te supără, sau că vrei să te uiţi la film, sau că ai de cumpărat, sau că ai să faci cutare lucru…
Aceea e rugăciune? Dracii râd cu gura până la urechi de rugăciunea aceea. Că noi stăm la rugăciune ca nişte chipuri cioplite de creştini. Şi în noi nu e rugăciune, e împrăştiere; şi e atât de multă că dracii râd.
Când ne rugăm aşa, niciodată mintea noastră nu e în inimă.
Locul unde se ascunde mintea e deci inima; acolo îl ai pe Hristos de la Botez. Acolo se întâlneşte Mirele cu mireasa, sufletul nostru cu Hristos. Ce spune Apostolul?
„V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită. Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos” (II Corinteni 11, 2-3). Deci, în cuvintele „intră în cămara ta”, cămara minţii e inima, iar aceasta după toţi Sfinţii Părinţi.
Dar dracii ştiu că dacă a ajuns mintea să se pogoare în inimă aceasta îi arde.
De aceea, în vremea rugăciunii, imaginaţia îţi dă război. Nu vedeţi ce păţim? Să nu crezi însă că lepădarea de imaginaţie durează săptămâni sau ceasuri! Nu! într-o clipă ţi-ai pus în gând, şi nu-ţi mai închipui nimic, domnule!
Ai văzut stareţul Vasile de la Poiana Mărului, cât de frumos spune căderea celui ce n-a ajuns să coboare mintea în inimă? La fel şi Cuviosul Paisie de la Neamţ.
Să ai în minte prezenţa lui Dumnezeu, că e de faţă, în inimă setea după El, şi pe limbă „Doamne Iisuse”. Dar să nu-ţi închipui nimic.
Dumnezeu nu cade sub puterea închipuirii; dacă ar cădea sub închipuire n-ar mai fi Dumnezeu. Nu poate imagina vreo minte pe Dumnezeu.
Deci vama întâi este imaginaţia şi ea se trece aşa: nu-ţi închipui nimic; asta-i legea cea mai scurtă. Nici bune, nici rele, nimic. Dracii, văzând că mintea a trecut ca fulgerul prin asta, că nu-ţi închipui nimic, o aşteaptă la poarta inimii, după cum arată Calist Ignatie Xantopoulos.
La poarta inimii dracii aşteaptă mintea cu vama raţiunii.
Părintele Cleopa, Despre rugăciune și treptele ei, Trinitas, Iași, 2003
Cuvintele înțelepte ale Cuviosului Părinte Arsenie Boca să mângâie sufletele tuturor credincioşilor în aceste vremuri de încercare şi cernere!
De aceea sunt îngăduite încercările, fiindcă numai ele coc sămânța pe pământ, a „dumnezeilor” după har
Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ținta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte.
Deşi înzestrați cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertății noastre.
Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin Cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi Harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezați, totuşi mai avem trebuință şi de al doilea Botez, al pocăinței, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.
Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmaşului (Timiotei 2, 26); stăm de bună credință că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! Dar deîndată ce aflăm ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutății, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare şi cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte ale lor (Ioan 8, 44), oameni amăgiți de ei, care le-ar face toate câte-i învață dracii – dacă ar fi după ei.
De aceea zice Înțeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2, 1).
Zice un Sfânt Părinte: „Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni care să se mântuiască”. Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlți sau „pământ şi cenuşă” (Facere 18, 27), aurul smereniei – dulama lui Dumnezeu.
Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viața aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte față de lume, care-i smerenia deplină şi condiția de căpetenie a rugăciunii neîncetate.
Dacă mintea se va afla iubind o momeală străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtură în cetate şi se năpustesc puhoaie de vrăjmaşi care aşteptau ascunşi afară.
Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei.
De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minții, clipă în care vrăjmaşul i-a furişat undița iadului pe gât, învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Potrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are povârnire mai mare: pe cel aplecat spre trup, cu desfrânarea; pe cel înclinat spre gânduri, cu înțelepciunea veacului acestuia (1 Corinteni 1, 20), care pe mulți i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puțini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia (2 Petru 1, 20), încât în zilele noastre se văd mulți călători la iad cu Scriptura în mână. Toți cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.
Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină fie spre pierzare, fie spre mântuire.
Este şi o „ispită a mântuirii” în care au căzut mulți înşelați, zicând că-s mântuiți, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat.
Este şi ispita sfințeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la „Dumnezeu”, precum este şi ispita muceniciei.
În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minunile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfințenia, misiunea, mucenicia şi celelate năluci ale minții înşelate.
Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziți nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (2 Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necurați la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească.
Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează satana luând chip mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândețe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei 7, 14) şi cu chinuri ce duce la Împărăție, umblă după „plăceri duhovniceşti”.
Iată-l cu momeala pe gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi îi va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
Iubind cele rele, pe firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga, relele. Când însă vede că nu poate amăgi pe om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulțimea credinței în Dumnezeu şi a iubirii virtuții, şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezea la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părere mare despre sine, precum că pe „el” îl trezesc „îngerii” la pravilă. Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să fumeze, să bea, zicându-i gândurile că-i trebuie putere şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat arătându-se în chipul lui „Hristos” şi spunându-i: „Pentru dumneata mai răsare soarele!”.
Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el e fiul omului din Scriptură şi dreptul judecător, care va despărți oile de capre şi va întemeia Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. (De fapt era sfârşitul judecății sale, pe care o vedea, nu la sine, ci în afară, la toată lumea.) De fiecare dată când îl zorea credința aceasta trecea, după câte o ispravă, şi pe la casa de nebuni.
De aceea sunt îngăduite încercările, fiindcă numai ele coc sămânța pe pământ, a „dumnezeilor” după har.
O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete
ERNEST BERNEA
(28 Martie 1905-Focșani, Bârlad-14 Noiembrie 1990 Bucureşti)
Mărturisitor din temniţele comuniste, unul din marii filozofi, sociologi şi etnologi ai României, poet şi prozator mistic, din perioada interbelică
„O lumină caldă, o lumină liberatoare închide pleoapele şi deschide porţile sufletului./ Freamăt răsună din adânc şi-mi inundă făptura./ Beau frumuseţea unei clipe cât o viaţă.”
(Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut, Ed. Timpul, Iaşi-2000, p. 17)
„Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă?
E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari”.
(Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei. Ed. Predania, p. 35).
„Omul adevărat este înainte mergătorul, este înţeleptul care, teoretic şi practic, manifestă umanitatea sa ca o înflorire a primelor principii, ca un act spre desăvârşire”. (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 54).
„Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie”.
(Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, p. 53).
Decalogul lui Ernest Bernea
1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.
(24.I.1984 – Bucureşti)
Din «Meditații filosofice. Note pentru o filosofie inactuală», Editura Predania, 2010
Un om care se poate numi cu adevarat filozof.
Oarecari indoieli am atunci cand scrie despre elite. Sau poate sunt eu depsit de vreme. Doamne ajuta.
Ciprian Voicilă – tot un publicist creştin care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Ernest Bernea – punctează: „A fost urmărit şi bătut în anii 70, de Securitate, dintr-un motiv foarte simplu: zeci de ani au încercat să-l facă informator şi nu au reuşit.“14 ani petrecuţi în închisorile comuniste. Se ştie că în anii 84 (avea 80 de ani) a fost prins şi bătut la Securitate. Elitele despre care se face vorbire nu sunt nici pe departe cele masonico-globaliste.
„Suficient – cred – să spun că nici Securitatea, cât era ea de abilă de a face din orice nevinovat, vinovat, n-a găsit nici un fapt reprobabil în trecutul meu, ca să mi-l atribuie. M-a ținut ani și ani în închisoare, dar sub eticheta de „administrative”, fără un anume cap de acuzare. Când încercam să aflu care e culpa, mi se răspundea invariabil că am făcut mult rău generației mele și tinerilor cu îndemnul meu spre creștinism. Ce rău vedeau comuniștii în asta, e ușor de înțeles. Dar, recunosc, asta era poziția mea.”(Ernest Bernea)
În eseul „Crist şi condiţia umană“, el spune: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar această lume a deschis principiului divin putinţa de a exista în trup (…) Prin venirea lui Iisus omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înălţat pe cele mai înalte trepte ale spiritului. Iisus a situat omul pe o poziţie care-l recunoaşte ca fiind apt de a exista în sfera eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu“ (Ernest Bernea, 1996, 41-42).
„Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil (…). Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în societate sau în inima noastră. Viaţa noastră e un teren de luptă pentru spirit!“ (Ernest Bernea, „Meditaţii filosofice“, 2010, 31-32).