ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

În această săptămână ar fi trebuit să aibă loc proteste nu pentru scopuri lumești, ci pentru că Hristos este plimbat de la Ana la Caiafa, pălmuit, scuipat, disprețuit la cel mai înalt nivel.
Dar nu. Noi vrem să fie bine în țară chiar dacă dușmanii Fiului lui Dumnezeu au năvălit peste noi ca să ne spurce credința. Nu eu îi numesc ,,dușmani” din proprie inițiativă. Însăși Maica Domnului i-a numit astfel pe papistașii care au năvălit în Athos pentru a-i măcelări pe ortodocșii de acolo.

În această săptămână, au loc rugăciuni comune ale ortodocșilor împreună cu cei care îl consideră infailibil pe Papa, cu cei care consideră că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, cu cei care îl consideră pe Papa a fi vicarul lui Hristos! Ales pe criterii lumești, se vede clar cum împlinește el voia lui Dumnezeu! Iar sectele au adăugat și alte mizerii care îi îndepărtează pe cei care fac parte din acestea de mântuire. Cum să-i numim frați întru Hristos pe cei care o necinstesc pe Maica Domnului și hulesc sfintele icoane?

Casa lui Dumnezeu e casa lui Dumnezeu și nu trebuie să fie peșteră de tâlhari. Însă în această săptămână, mai mult decât oricând, lăcașurile ortodocșilor sunt transformate în peșteri de tâlhari prin așa-zisele rugăciuni comune care se fac împreună cu ereticii. O astfel de peșteră de tâlhari este pentru câteva ore și Mănăstirea Cașin din Bucureștiul care găzduiește ,,rugăciuni” cu ereticii sâmbătă, 18 ianuarie, de la ora 17.00. Cred că după aceea ar trebui resfințită. De aceea credincioșii vor protesta, firește.

În Pidalion, care este cârma Bisericii, scrie clar că asemenea rugăciuni sunt supuse anatemei, adică despărțirii de Dumnezeu. Cu ce drept ierarhii noștri încalcă cele statornicite în Pidalion de către Sfinții Părinți? Oare ei nu au menirea de a păstra dreapta credință? De ce nu-și îndeplinesc această menire? Cum să-i numească ,,frați” pe cei pe care Maica Domnului i-a numit dușmani ai Fiului ei?

De ce ortodocșii nu sunt încurajați să facă misiune? De ce sectele sunt finanțate să răspândească erezia? De ce nu se urmărește mântuirea fiecărui om? De ce Sinodul de la Creta nu a încurajat păstrarea curată a Ortodoxiei? De ce i-a încurajat pe eretici să rămână în ereziile lor susținând că și adunăturile lor sunt biserici? E clar că se urmărește desacralizarea lumii și pregătirea pentru întronarea lui Antihrist. De ce în facultățile de teologie se studiază ecumenismul, iar ascetica și mistica trec pe un plan secundar?

Ecumenismul este cea mai mare erezie a tuturor timpurilor deoarece amestecă minciuna cu adevărul. Da, e adevărat că trebuie să ne iubim aproapele, dar Hristos nu ne cere să iubim păcatul și minciuna. Da, e adevărat că e bine să fim una, dar întru Adevăr, nu întru minciună! Slujitorii minciunii au lăsat în urmă milioane de mucenici cunoscuți și necunoscuți.

Începând de la începutul secolului trecut, există patriarhi masoni, iar șefii masonilor știm cine sunt…
Hristos ne cere să căutăm mai întâi Împărăția Cerurilor și apoi toate cele de folos ni se vor da nouă. Însă dacă noi procedăm invers, atunci și Dumnezeu ne va lipsi de cele de folos. Iar dușmanii văzuți și nevăzuți ai mântuirii noastre vor să ne lipsească în mod intenționat de ajutorul divin pentru a ne conduce și controla mai ușor! Acum puterea lumească pune presiuni pe ierarhia bisericească în loc să facă voia lui Dumnezeu, iar rezultatele se văd…

Doamne, Iisuse Hristoase, arată-le Calea mântuirii, Adevărul și Viața tuturor oamenilor!

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-i în aceste vremuri sub Sfânt Acoperământul tău pe toți ortodocșii!
Amin.

Sora Pelaghia

Sfântul Antonie cel Mare a trăit între anii 250-355 în Egipt. Pentru viaţa sa curată şi sfântă, Dumnezeu l-a învrednicit de darul înainte-vederii. Sfântul Atanasie cel Mare, care a scris despre viaţa Sfântului Antonie, a consemnat faptul că, având odată o vedenie, a suspinat îndelung şi s-a cutremurat, apoi a stat în rugăciune multă vreme şi la urmă a început să plângă. Cei de faţă l-au rugat să le descopere cele ce i s-au arătat în vedenie. Atunci a grăit Sfântul: ,,O, fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor asemenea cu dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce saltă fără rânduială. Şi atunci suspinam, căci am auzit un glas, zicând:<>’’. Cei care ascultau vedenia au căzut în întristare, de aceea Sfântul i-a mângâiat: ,,Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum S-a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi Dreapta Credinţă, biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor’’ (După Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 344).

Cele ce Dumnezeu a descoperit Sfântului Antonie prin acea vedenie, s-au întâmplat: au năvălit ereticii arieni şi au răpit bisericile, le-au batjocorit, iar sfintele vase de slujbă au fost pângărite. Episcopii dreptcredincioşi au fost alungaţi din Bisericile lor, şi în locul lor s-au aşezat lupii eretici şi nevrednici.

A dat Dumnezeu ca la anul 325 să se adune la Niceea Părinţii Bisericii, cei 318, în Sinodul I Ecumenic, unde Arie şi cei de un cuget cu el au fost condamnaţi. Credinţa Ortodoxă a biruit. Ceea ce a spus Sfântul Antonie cel Mare, îndemnul de a nu se uni cu arienii slujitori ai diavolului, rămâne de-a pururi dreptar pentru Biserica Ortodoxă, care nu trebuie să se unească cu ereticii şi păgânii din bisericile mincinoase.

Presbiter Iovița Vasile

În Dicţionarul explicativ al limbii române infailibil e definit ca fiind acela ,,care nu poate greşi, care nu poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur’’.

Până în secolul al XIX-lea catolicismul a subzistat fără să aibă conştiinţa că papa ar fi infailibil sau fără ca vreun pontif roman să aibă această pretenţie. Abia papa Pius al IX-lea a avut ideea nefericită de a ,,dogmatiza’’ această erezie. După pregătiri minuţioase şi ingenioase, a convocat Conciliul II Vatican, pentru data de 8 decembrie 1869, fără a anunţa că menirea acestuia era tocmai omologarea ,,dogmei’’ privind infailibilitatea papei. Dificultatea majoră, greu de rezolvat, era aceea că infailibilitatea trebuia extinsă asupra tuturor pontifilor romani, chiar asupra celor care au căzut în păcatul ereziei, după cum vom vedea în continuare. Pentru a depăşi această dificultate insurmontabilă, s-a recurs, împotriva oricărei logici, la formula ex catedra, ,,de la catedră’’, prin care se susţinea că orice papă poate greşi în opiniile sale şi în viaţa privată, dar atunci când se pronunţă de la catedră, este infailibil. Astfel s-a crezut că greşelile, inclusiv ereziile papilor pot fi catalogate drept opinii personale şi sunt scuzabile, în vreme ce învăţăturile convenabile catolicismului vor fi socotite ca fiind pronunţate ex cathedra, deci infailibile şi normative pentru întreaga comunitate catolică. Teoria aceasta este subminată, din capul locului de absurdul ei, căci nu se poate pretinde că aceaşi persoană este supusă greşelii în anumite împrejurări, dar posedă atributul infailibilităţii în circumstanţe diferite, când vorbeşte ex cathedra.

Cu toate acestea, Conciliul I Vatican a decretat: ,,Pontificele roman, când vorbeşte din Catedră (ex cathedra), adică atunci când împlinindu-şi datorinţa de păstor şi învăţător al tuturor creşinilor, defineşte cu autoritatea sa apostolică supremă o învăţătură de credinţă ori de morală, care trebuie ţinută de întreagă biserica, prin azistinţa divină, promisă în fericitul Petru, se bucură de acea infailibilite cu care dumnezeiescul Răscumpărător voi să fie înzestrată biserica Sa în definirea învăţăturii de credinţă şi de morală; şi pentru aceea atari definiţiuni nu se pot schimba din sine înseşi, iar nu pentru consimţământul bisericii’’ (Dr. Ioan Suciu Teologia dogmatică fundamentală, Blaj. 1927, p.485).

,,Dogma’’ infailibilităţii papale a întâmpinat o serioasă opoziţie printre sinodali. În fruntea acestora a stat arhiepiscopul croat J. G. Strossmeyer, care a ţinut o cuvântare cu argumente logice şi temeinice împotriva infailibilităţii, ajungând până la a se arunca la picioarele papei Pius spre a-l implora să nu proclame această erezie drept dogmă. Zadarnic. Erezia numită Filioque, apărută în Apus prin secolul VI, a atras după sine multe alte erezii.

Când episcopul de Bologna, Guidi, a atras atenţia că, potrivit tradiţiei Bisericii, hotărârile papei sunt supuse votului Conciliului, Pius al IX-lea a dat un răspuns consternant: ,,La tradizione sono io’’, ,,Eu sunt tradiţia’’ şi ,,Io sono la Chiesa’’, ,,Eu sunt Biserica’’!

Cu trecerea timpului, opoziţia din Conciliul II Vatican a fost înfrântă şi papa a obţinut semnăturile ultimilor opozanţi. Chiar şi Strossmeyer nu a rămas consecvent poziţiei iniţiale şi şi-a dat semnătura în 1873.

După proclamarea acestei dogme, a început delirul propagandistic. În 1922, în Observatore Romano se scriau aceste aprecieri exaltante: ,,Fericită Romă! Ea singură posedă cele două tabernacole: tabernacolul euharistic, în care Iisus Se împărtăşeşte pe Sine tuturor inimilor, şi Vaticanul, de unde Iisus prin gura Papei transmite tuturor oamenilor cuvântul adevărului, imutabil şi infailibil!” Catolicii francezi n-au rămas mai prejos în preamărirea pontifului roman: ,,Papa crează necontenit Biserica. Nu e în ea nici o singură rază de lumină, nici o picătură de viaţă, nici un atom de autoritate, care în fiecare ceas şi în fiecare minut să nu coboare în ea prin mijlocirea slujirii Papei… Astfel totul este de la Papa. El crează Biserica şi în ea şi prin ea el luminează şi sfinţeşte sufletele’’… De aceea Biserica referă la Papa toată iubirea pe care o nutreşte pentru Domnul. Ea îl înconjoară pe Papa cu aceaşi evlavie. Ea vrea ca noi să stăm înainte lui în genunchi, ca să-i sărutăm picioarele, ca să-i dăm închinarea care ar fi exagerată dacă nu s-ar îndrepta spre Iisus Hristos, Care e unit nevăzut, în modul cel mai strâns cu însăşi persoana Papei’’.

Pentru a arăta şubrezenia, inconsistenţa şi absurdul pretinsei dogme a infailibilităţii papale, vom recurge la câteva exemplificări din viaţa pontifilor romani, care subminează pretenţia papei Pius al IX-lea:
– Papa Marcellinus (296-304) a trăit în vremea persecuţiei lui Diocleţian (284-305). Pus în faţa obligaţiei de a jertfi zeilor păgâni, s-a arătat slab şi a cedat, a predat persecutorilor cărţile sfinte, apoi s-a lepădat de Hristos.
– Papa Liberiu (352-366) a refuzat la început să recunoască semnăturile reprezentanţilor săi pe documentele a două sinoade, ţinute la Arles în 353 şi Milano în 355, care s-au abătut de la Dreapta Credinţă, aşa cum a fost formulată la Sinodul I Ecumenic (325), susţinând formula ariană eretică potrivit căreia Mântuitorul Iisus Hristos ar fi fost asemănător cu Tatăl, şi nu deofiinţă cu Tatăl. Din pricina refuzului său, împăratul l-a exilat în Tracia. Mai târziu papa a acceptat formula eretică ,,asemănător cu Tatăl’’ şi i s-a îngăduit să revină la Roma. Cazul acesta arată cât de vulnerabil este papa, şi de altfel orice episcop, când se îndepărtează de Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus Hristos. Cum mai poate fi susţinută infailibilitatea unui papă eretic? La aceasta ar fi trebuit să cugete mai temeinic toţi catolicii adunaţi la Conciliul I Vatican.
– Papa Honoriu I (625-638) a fost adept al ereziei numite monotelism. În secolul VII Patriarhul Serghie al Constantinopolului împreună cu episcopii Teodor de Faran şi Cir de Phasis au admis că în Persoana Mântuitorului sunt două naturi, dar o singură voinţă. Formula aceasta era menită a satisface pretenţiile ereticilor monoifiziţi, care afirmau că Domnul Iisus Hristos a avut o singură fire, cea dumnezeiască. Călugărul Sofronie, care mai târziu a devenit Patriarh al Ierusalimului, s-a ridicat împotriva acestei erezii, susţinând că fiecare din cele două firi, dumnezeiască şi omenească, ale Mântuitorului trebuie să aibă voinţa sa pentru a fi depline, voinţa fiind o însuşire necesară a firii. Aceasta este învăţătura Ortodoxă a Bisericii, păstrată până în ziua de astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Planurile lui Serghie puteau fi zădărnicite de Patriarhul Sofronie, de aceea s-a adresat papei Honoriu printr-o scrisoare meşteşugită, pentru a-l câştiga de partea sa. Papa a îmbrăţişat erezia monotelistă. În anul 680 a fost convocat la Constantinopol un Sinod pe care Biserica l-a receptat ca fiind al VI-lea Ecumenic. Sinodalii au condamnat erezia monotelită, iar pe susţinătorii aceseia, printre care patriarhul Serghie şi papa Honoriu i-au anatemizat. Pe lângă acestea, Sinodul a recunoscut egalitatea patriarhilor de Constantinopol şi Roma şi a condamnat celibatul clerului impus în Apus, ca şi practica apuseană de a mânca lapte, brânză şi ouă în Post.
Rătacirea papei Honoriu stă mărturie, de-a lungul veacurilor, precum că pontiful roman, asemenea oricărui om, nu deţine atributul infaibilităţii, negreşelnică fiind numai Biserica în întregul ei, ca ,,stâlp şi temelie a adevărului’’ (I Timotei 3, 15)
.
Catolicii au un ritual de consacrare a fiecărui papă nou ales, numit Liber Diurnus. Acesta prevede obligaţia celui ales de a se lepăda de erezia monofizită şi de cei ce au susţinut-o, ,,una cum Honorio, qui pravis eorum adsertionibus fomentum impendit’’, adică ,,împreună cu Honoriu care a adus prinos afirmaţiilor lor strâmbe’’. Pentru a răspunde acestei acuzaţii jenante şi grave de erezie, catolicii spun că Honoriu a exprimat o părere personală şi nu s-ar fi pronunţat ex cathedra. Aserţiunea nu-l absolvă pe papa de erezie.
– Barbarie fără seamăn a fost fapta papei Ştefan (896-897). Acesta a convocat un sinod numit ,,al răposatului’’, judecându-l pe papa Formosus (891-896). Pentru că predecesorul său l-a chemat în ajutor pe regele german Arnulf de Carintia, pe care l-a încoronat ca împărat, toate consacrările şi actele pontificale ale acestuia au fost declarate nule. Trupul papei Formosus a fost scos din mormânt şi aruncat în Tibru. Fapta aceasta a produs un val de indignare, populaţia s-a revoltat, luând prizonier pe papa Ştefan, care a murit sugrumat în închisoare în 897.
– În 14 februarie 1130, în decursul a numai câtorva ore, au fost aleşi doi papi: Inocenţiu al II-lea (1130-1143) şi Anaclet al II-lea (1130-1138), fiecare cu partizanii săi, fără să se poată stabili care dintre ei este îndreptăţit la scaunul pontifical. Disputa dintre cei doi a durat până în 1138, când a murit papa Anaclet. Rămas fără rival, Inocenţiu al II-lea a recurs la represalii împotriva ducelui normand Roger. Istoricii catolici au relatat pornirile războinice ale papei în acest fel: ,,Însuşi papa se puse în fruntea unei armate cu care porni împotriva lui Roger. În iunie 1139 porni atacul. Roger propuse tratative, care însă eşuară. La cartierul general al Papei s-a luat hotărârea de a ataca. Deznodământul a fost însă zdrobirea totală a trupelor papale’’. Papa a fost luat prizonier, iar la 24 septembrie 1143 a murit, fără să înţeleagă cuvintele Mântuitorului: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta’’ (Ioan 18, 36).
– Papa Ioan al XXIII-lea a stat pe scaunul pontifical în perioada 1410-1415. Despre el au scris istoricii catolici cuvinte dezonorante: ,,Noul papă era însă mai mult un războinic şi un politician decât un urmaş al Sfântului Petru. Era cunoscut ca om violent şi lacom de avere’’. Pontificatul său s-a suprapus, o perioadă, cu cele ale lui Grigore al XII-lea şi Benedict al XIII-lea, toţi trei fiind ca egali îndreptăţiţi! În cele din urmă catolicii l-au acuzat de ,,schismă şi erezie, ca având un trecut scandalos ca simoniac şi tergiversant al unirii’’ (August Frenzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1996, p. 272-275)). ,,Acest papă, Ioan al XXIII-lea, prin marile urgii pe care le-a făcut la Roma, l-a întrecut pe Nero, l-a întrecut pe Sardanapalo, pe sub rasa şi tiara sa papală… Deşi acesta a fost papă 4-5 ani, catolicii l-au şters din catalog. L-au şters şi nu apare nicăieri. Este o persoană istorică, a avut activitate şi a făcut ce a făcut, dar după aceea catolicii, pentru că au teoria ,,infailibilităţii’’, l-au şters’’ (Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani, 2010, p 182).
În 1958 a fost ales ca papă Patriarhul de Veneţia, Angelo Giuseppe Roncalli. Când a fost întrebat despre numele sub care vrea să domnească, ar fi răspuns că ia numele celui mai păcătos papă din istorie, Ioan al XXIII-lea. Aşa se explică faptul că doi papi diferiţi, poartă acelaşi nume.
– Papa Alexandru al VI-lea a stat pe tronul pontifical în perioada 1482-1503, după ce a fost cardinal şi vicecancelar al catolicilor, ridicat fiind în aceste funcţii de unchiul său, Calixt al III-lea. ,,Îndoielnice erau însă calităţile sale morale. Modul său de viaţă nu corespundea nicidecum înaltului său oficiu. În anii de după 1462 i s-au născut mai mulţi copii. De pe calea aceasta nu s-a abătut nici după 1468, când a fost hirotonit preot. Din raporturi adultere cu Vannozza de Cattaneis s-au născut Cesare, Juan, Joffre şi Lucrezia, de care s-a îngrijit şi după ce a devenit Papă… Pe planul interior al Bisericii, nepotismul şi uneltirile familiei Borgia s-au repercutat negativ asupra pontificatului său. Dezordinile din Curie au cauzat atacuri violente şi toţi pretindeau o reformă. Nici chiar un om ca Alexandru nu s-a putut sustrage cu totul acestei cereri. Uciderea fiului său preferat, Juan, şi prăbuşirea unui tavan din palatul Vatican în timpul unei furtuni, prăbuşire care era aproape să-l coste viaţa, l-au determinat pe Papă să se preocupe de problemele reformei Bisericii… Pontificatul său a fost o nenorocire pentru Biserică’’. Dacă doi istorici catolici, partizani fervenţi ai papalităţii, precum August Frenzen şi Remigius Baumer, au scris asemenea cuvinte, orice apreciere personală devine inutilă. Cu tact şi delicateţe au evitat să scrie lucruri încă şi mai îngrozitoare despre Alexandru al VI-lea, pe care le trecem şi noi sub tăcere.
Cugetând la toate implicaţiile ce decurg din ,,dogma’’ infailibilităţii papale, Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) constata cu amărăciune: ,,Toate umanismele europene – de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice – au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia cea după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvânt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om. Şi aşa a fost timp de veacuri, până când, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atât de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cât se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-to-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobândit Zeus-ul.
Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papale – a omului – nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horrible dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întâi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sunt? Păgânătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene’’ (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 110-111).
Constatăm cu tristeţe, la 31 de ani de la trecerea la Domnul, câtă dreptate a avut acest Sfânt al Lui Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

La aflarea veștii că Bartolomeu din Constantinopol va veni pentru a ,,sfinți’’ catedrala din București, o seamă de romani au exultat. Ce onoare pentru romani! Eu aș zice, dimpotrivă, ce oroare, pentru că de multă vreme mi-am exprimat nădejdea ca acest agent american deghizat să nu mai calce pe pămant romanesc. Dintre arhierii ortodocși, unul singur a avut curajul să-i spună verde-n față: „Bartolomeu, fiară sălbatică, ți-e sete de sângele ortodocșilor din țara noastră! Ți-e sete, Bartolomeu, nesăturatule și spurcatule! Jgheab bătrân și împuțit ce ești!” Ați înțeles că e vorba de Înalt-Peasfințitul Părinte Mitropolit Longhin de la Bănceni.

L-am văzut recent într-un film, adus în scaun cu rotile lîngă sicriul fiului său, părăsit de mama lui în Cernăuți, pe care l-a crescut pînă la maturitate, pînă cînd dementul Zelenski l-a trimis pe front în războiul fratricid, pentru a împlini planurile unor imbecili de distrugere a Ortodoxiei, pentru a aduce în loc pe blestematul antihrist. O scenă cutremurătoare, o tristețe fără margini pe care o percep doar cei care au ceva omenesc în ei. Nu fiarele nesimțitoare!

Catedrala din București nu este ceea ce au gîndit înaintașii, un simbol national, spre slava lui Dumnezeu și pentru mîntuirea romanilor. Ea a încăput pe mainile masonilor și ale ecumeniștilor care o folosesc spre a strînge în ea pleava politicii romanești, a-l aduce pe papa, a-l număra printre ctitori și a-l pomeni la slujbele lor. Din acest punct de vedere catedrala nici nu ne mai interesează. Acum cîțiva ani, au ,,sfințit’’ o parte din ea. Cred că au pus semne, și dacă nu le va fi mutat cineva, de-acolo vor relua ,,sfințirea’’. Cîtă neseriozitate! Se va da ucaz ca protopopii și preoții din parohii să ducă credincioișii care, cum știm, vor fi ținuți departe, prin garduri și jandarmi, nu cumva să tulbure simandicoasele fețe.

În privința ,,sfințirii’’ propriu zise, iarăși nu ne facem iluzii. Ereticii nu au darul sfințirii, ei profanează ceea ce ating, de aceea și avem în Molitfelnic rugăciunea pentru deschiderea bisericii pîngărite de păgani sau eretici.

Presbiter Iovița Vasile

,,Nu am putut descoperi nici un indiciu, nici o aluzie ca papa să fie succesorul Sfântului Petru şi vicarul lui Christos. Nici un capitol, nici un verset nu face menţiunea faptului că Christos ar fi conferit Sfântului Petru primatul asupra celorlalţi Apostoli’’. Aceste cuvinte n-au fost rostite în afara lumii catolice de vreun ortodox sau de unul din adversarii catolicismului, ci chiar în Conciliul I Vatican de cardinalul Strossmayer, acolo unde primatul papal a căpătat, pentru catolici, putere şi autoritate de dogmă.

Pe la mijlocul secolului XX, un călugăr franciscan dintr-o mănăstire catolică din nordul Spaniei, Francisc de Ballester, a primit din partea superiorilor misiunea de a revizui cataloagele cu autorii şi operele din bibliotecă, pentru a stabili pierderile cauzate, în urma incendierii mănăstirii de către comuniştii spanioli. Ceea ce a descoperit el acolo şi care a constituit punctual de cotitură al vieţii acestuia, este descris într-o carte, ,,Convertirea mea la Ortodoxie’’, apărută în 1954 şi tradusă în româneşte. Iată ce relatează el: ,,Într-un plic ce conţinea documente referitoare la Inchiziţia din 1647, am găsit copia unui edict al papei Inocenţiu X, redactat în latină, prin care era anatemizat ca eretic orice creştin care ar fi îndrăznit să creadă, să urmeze sau să răspândească învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre autenticitatea demnităţii sale apostolice. În continuare, acest ciudat document îi obliga pe toţi credincioşii, sub ameninţarea cu pedeapsa de dincolo de moarte, să creadă că Apostolul Pavel, în toată viaţa şi slujirea lui apostolică, adică de la convertirea sa la creştinism şi până la moarte, nu şi-a exercitat lucrarea apostolică liber şi independent de stăpânirea lumească. Dimpotrivă, toţi trebuia să creadă că acesta se afla în fiecare clipă sub puterea suverană a Sfântului Apostol Petru, presupus a fi primul între papii şi ocârmuitorii Bisericii. Desigur, era prevăzut şi faptul că această putere absolută a fost moştenită, prin succesiune directă, exclusiv de următorii papi, episcopii Romei’’.

Această neaşteptată descoperire a ridicat primele semne de îndoială în mintea lui Francisc de Ballester. După îndelungi chibzuinţe, a hotărât să se despartă de catolicism şi să intre în Biserica Ortodoxă, unde a fost hirotonit, în cele din urmă, episcop.

Relatarea lui este relevantă pentru felul cum pontifii romani, de-a lungul mai multor secole, au construit această autoritate papală primaţială, căreia se supun catolicii din lumea întreagă. Oricine va cerceta scrierile Noului Testament va constata că Sfântul Apostol Pavel a primit de la Mântuitorul Însuşi misiunea căreia s-a dedicat până la sfârşitul vieţii: ,,Şi a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta (Sfântul Apostol Pavel, n. a.) Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel’’ (Fapte 9, 15). Nu facem ierarhizări şi comparaţii nepotrivite între cei doi Sfinţi Apostoli, Petru şi Pavel. Amândoi ne sunt dragi deopotrivă pentru lucrarea lor unică de răspândire a Evangheliei Mântuitorului în lumea păgână de atunci. Amândoi au lucrat cu mult folos pentru binele Bisericii şi pentru mântuirea tuturor oamenilor, şi nu se poate în niciun caz spune că între ei ar fi existat relaţii de subordonare, precum pretind catolicii.

Pentru fundamentarea primatului papal, lumea catolică face recurs la dialogul dintre Mântuitorul şi Sfântul Apostol Petru, consemnat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei: ,,Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat pe Ucenicii Săi, zicând: Cine zic oameni că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre Prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri’’ (Matei 16, 13-19). Pretenţiile pontifilor romani se întemeriază pe o falsă tălmăcire a acestui text, dar şi a altora, deoarece:

1.Sfântul Ioan Gură de Aur a desluşit înţelesul pietrei ca fiind mărturisirea Apostolului ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu’’: ,,Adică pe credinţa în mărturisirea lui Petru’’ (Omilii la Matei, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1994, p. 623).
2. Fericitul Augustin a scris în Retractractiones, după îndelungi reflecţii: ,,Piatra este numele propriu, de aceea Petru ia acest nume de la Piatră şi nu Piatra de la Petru; aşa cum şi noi înşine, creştinii, luăm acest nume de la Hristos, nu Hristos de la creştini. <>, spune Hristos, <>’’.
3. Fericitul Ieronim a stat împotriva ereticului Iovinianus, cel care pretindea, asemenea ereticilor catolici, că Piatra ar fi Sfântul Apostol Petru: ,,Tu zici că Biserica s-a sprijinit pe Apostolul Petru, dar adevărul este că s-a sprijinit pe toţi Apostolii; iar puterea Bisericii a fost întemeiată pe toţi aceştia’’.

Dacă cercetăm personalitatea Sfântului Apostol Petru în lumina scrierilor Noului Testament, constatăm că acesta a fost om cu căderile şi ridicările sale sale. Astfel, el s-a lepădat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la vremea încercărilor (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 55-62; Ioan 13, 36-38), dar s-a ridicat prin pocăinţă. Scriind Bisericilor Galatiei, Sfântul Apostol Pavel mărturisea că l-a înfruntat pe Sfântul Apostol Petru pentru atitudinea sa ambiguă: ,,Iar când Chefa (Sfântul Apostol Petru, n. a.) a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei din păgâni; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Baraba a fost atras de făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască precum iudeii?’’ (Galateni 2, 11-14). Dacă Sfântul Apostol Petru ar fi fost primul dintre Apostoli, dacă ar fi avut calitatea de păstor infailibil, nu ar fi comis această eroare, iar Sfântul Apostol Pavel nu şi-ar fi îngăduit să-l mustre, să-l corecteze şi să-l aducă la dreapta cugetare. Este limpede că Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, nu se afla în fiecare clipă sub puterea suverană a Sfântului Apostol Petru, cum pretindea papa Inocenţiu X în documentul înainte citat.

În anul 50 după Naşterea Mântuitorului, în Biserică s-a iscat o controversă privind tăierea împrejur, fără de care, susţineau unii, nu este posibilă mântuirea (Fapte 15, 1). Pentru a restabili adevărul a fost necesar ca Sfinţii Apostoli şi ceilalţi slujitori bisericeşti să se adune la Ierusalim, constituind Sinodul Apostolic. Aici s-a hotărât că tăierea împrejur nu este necesară pentru mântuire şi s-a trimis Bisericilor îndemnul de a se feri de cele jertfite idolilor, de sângele animalelor sugrumate şi de desfrâu (Fapte 15, 29). În fruntea Sinodului nu stat Sfântul Apostol Petru, cum s-ar fi cuvenit, dacă ar fi fost întâiul dintre Apostoli, ci Sfântul Apostol Iacov.

Cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice nu au fost convocate de papi ai Romei şi niciodată n-a fost prezent niciodată vreun pontif roman, ci doar reprezentanţi ai acestora, în număr foarte redus. Faptul că papii au recunoscut şi confirmat hotărârile Sinoadelor Ecumenice este o aserţiune cu totul gratuită şi irelevantă de vreme ce Biserica lui Hristos în întregul ei, posedă atributul infailibilităţii.,,În Răsărit, hotărârile unui sinod, chiar dacă el s-a considerat Ecumenic, nu au valoare decât dacă sunt însuşite ulterior de Biserică. De aceea, abia această aprobare ulterioară a Bisericii descoperă dacă sinodul a fost Ecumenic, constituind criteriul extern al Sinodului Ecumenic. Biserica poate să contrazică sau să reformeze hotărârile unui sinod, care a întrunit, la un moment dat, cel mai mare număr de episcopi’’ (Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 808).

Pretenţia pontifilor romani de a fi capi ai întregii Biserici este mai veche. Învăţătura aceasta eretică a fost formulată şi ridicată la rang de ,,dogmă’’ abia la Conciliul I Vatican (1869-1870), convocat de papa Pius IX. Proclamarea papei drept cap văzut al Bisericii i-a îndepărtat şi mai mult pe catolici de Biserica lui Hristos şi a adâncit prăpastia ce-i separă pe ortodocşi de apuseni.

Dacă ar fi să extindem slujirea Sfântului Apostol Petru asupra episcopilor Romei, am putea conchide că şi aceştia sunt oameni cu slăbiciunile, patimile, erorile şi căderile lor. Cum Dumnezeu Cel Atotputernic ţine deschisă calea pocăinţei înaintea oricărui om, socotesc că aceasta este singura ce trebuie urmată pentru revenirea papei şi a turmei sale eretice în Biserica lui Hristos. Sfântul Apostol Petru a greşit lepădându-se de Mântuitorul, dar a plâns cu amar, s-a pocăit şi a fost primit de Fiul lui Dumnezeu. Ar fi sub demnitatea papei să renunţe la ambiţiile sale deşarte şi să se întoarcă în Sfânta Biserică? Socotesc că nu.

Presbiter Iovița Vasile (articol din 2023)

Dumnezeu a descoperit oamenilor ceea ce le este necesar a cunoaşte pentru mântuire. A lăsat ca anumite lucruri să fie cunoscute de oamenii înşişi prin puterile cu care El i-a înzestrat. Oamenii sunt, prin excelenţă, fiinţe înclinate spre cât mai adâncă cunoaştere. Când tendinţa de cunoaştere a omului e îndreptată spre adevărurile mântuitoare, spre Dumnezeu Însuşi, aceasta este benefică şi dă sens vieţii.

Există şi o cunoaştere pervertită, diabolică, cea a ştiinţei fără Dumnezeu. Ocultismul şi ezoterismul sunt căi de cunoaştere a lumii întunecate a demonilor şi cine străbate aceste căi se face slujitor al diavolului, adică vrăjmaş văzut al omului credincios. Teoria evoluţionistă a lui Darwin, cea care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu drept Creator al omului şi al universului, este unul din multele exemple care arată cât de păgubitoare este acest gen de cunoaştere pentru sufletul omului. Sfântul Apostol Pavel îndemna pe Episcopul Timotei al Efesului, ne îndeamnă şi pe noi, să ne ferim de ,,vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la Credinţă’’ (I Timotei 6, 20-21).

De cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu atârnă mântuirea omului, după cum Însuşi Mântuitorul lumii a spus: ,,Părinte a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să te preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’’ (Ioan 17, 1-3).

Sfânta Credinţă Ortodoxă este singura cale de cunoaştere adevărată şi sigură. Întrebaţi orice om de ştiinţă şi vă va spune cele mai fanteziste lucruri despre viitorul şi sfârşitul veacului acestuia. Întrebaţi şi un budist sau un mahomedan şi veţi avea răspunsuri mincinoase. Credinţa Ortodoxă ne spune, în chip negreşelnic, despre toate evenimentele ce vor avea loc spre sfârşitul istoriei. De mii de ani istoria cea adevărată nu face altceva decât să confirme ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit nouă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Ştiinţa adevărată pătrunde în taina creaţiei şi se uimeşte de înţelepciunea cu care au fost aduse toate din nefiinţă la existenţă, încât exclamă asemenea psalmistului din vremurile străvechi: ,,Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta’’ (Psalmul 103, 25).

Presbiter Iovița Vasile

Fiecare om trece în viaţă prin momente de cumpănă care-l copleşesc. Atunci apare necesitatea de a găsi sprijin moral, şi poate material, la cineva care-i este aproape. O vorbă bună, o încurajare şi mai ales un sfat bun sunt, de cele mai multe ori, de mare folos celui aflat în grea încercare. Cel mai bun şi la îndemână sfătuitor ne este duhovnicul, care ne oferă şi certitudinea păstrării tainei asupra a ceea ce noi i-am încredinţat. Duhovnicul nu se bizuie pe puterile proprii, el vorbeşte în numele lui Hristos, Cel Care îl luminează atunci când trebuie să dea sfatul potrivit. Nu de puţine ori, acesta amână sfatul, fiindu-i necesar un timp de reflecţie şi de rugăciune. Însă când ne dă sfatul, acesta trebuie urmat întocmai, căci prin gura duhovnicului ne vorbeşte Însuşi Hristos.

Învăţătura de Credinţă a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe enumeră între datoriile credinciosului faţă de aproapele şi aceea de a-l sfătui, a-l povăţui şi a-l certa frăţeşte pentru călcarea Poruncilor şi neîndeplinirea datoriilor, după cum ne arată şi Sfântul Apostol Iacov (5, 19-20): ,,Fraţii mei, dacă va rătăci vreunul de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că acela care a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate’’. Cuviosul Părinte Marcu Ascetul a cugetat şi a scris în acest fel: ,,Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte, îşi câştigă sieşi virtutea potrivnică greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate, cade în aceaşi patimă, după legea duhovnicească’’.

Cartea bisericească ,,Vieţile Sfinţilor’’ pe luna ianuarie, (pag. 177-192) istoriseşte viaţa unui mirean, Alexandru, care simţea mare râvnă pentru viaţa călugărească. Înainte de toate, a cerut sfat duhovnivesc stareţului Mănăstirii Brazi, Dimitrie. Acesta l-a încuviinţat să meargă în Sfântul Munte Athos. Aici a petrecut un şir de ani în ascultare, nevoinţă şi rugăciune. Părinţi români atoniţi l-au sfătuit, fiind monah tânăr, să petreacă mai mulţi ani la o mănăstire grecească, Esfigmenu, pentru ucenicie. Alexandru, numit Alimpie ca monah, a ascultat sfatul Părinţilor şi a stat patru ani în acea mănăstire. Urmând sfatul bătrânului ieroschimonah Eftimie, Alimpie a fost tuns în marea schimă şi a primit numele de Antipa.

Urcuşul duhovnicesc al acestuia a continuat până când a ajuns la sfinţenie, iar Biserica îl numără rândul Sfinţilor. A fost cu putinţă lucrul acesta pentru că în toate împrejurările vieţii, Sfântul Antipa de la Calapodeşti, pomenit în Biserică în 10 ianuarie, cerea şi urma sfatul bătrânilor îmbunătăţiţi. Prin urmare, de mare folos ne este nouă să cerem sfatul bun al slujitorilor Bisericii, după cum şi noi putem sfătui, spre cele bune, pe aproapele nostru.

Presbiter Iovița Vasile

Dicționarele noastre, normative pentru toți romanii, nu conțin vocabula suveranist. Limba vie, însă, merge înaintea dicționarelor și impune cuvinte, expresii și construcții cu care ne confruntăm și care trebuie explicate.
Ce înseamnă suveranist, în înțelegerea mea subiectivă și limitată?
Înseamnă darurile primite de la Dumnezeu, asupra cărora suntem singurii proprietari. Nimeni nu are dreptul, conferit de nicio lege civilă strîmbă, silnică, de a se atinge de darurile Sale, date nouă.

Concret: Dumnezeu ne-a dat un loc pe pămîntul acesta în care ne naștem, creștem, trăim, îmbătrînim și murim, atunci cînd El hotărăște. Locul este locuința noastră cu cele aparținătoare. Asupra acestora noi decidem – suntem suverani. Am spus că fiecare metru pătrat pe care ne deplasăm, în diferite circumstanțe ale vieții noastre, stă sub suveranitatea noastră, și nimeni nu are voie să se pronunțe, să ne limiteze, să ne impună restricții, pentru că întregul pămînt este sub stăpînirea Marelui Dumnezeu, nu a haimanalelor care se socotesc a fi dumnezei. ,,Cerul cerului este al Domnului, iar pămîntul l-a dat fiilor oamenilor’’ (Psalmul113, 24).

Și totuși statul antihristic-imbecil ne încalcă sistematic suveranitatea. Indivizii cocoțați în vîrful lui ne impun legi și reguli prin care vor să ne anuleze libertatea și implicit suveranitatea. Vor să trăim precum dictează ei. E ceea ce trebuie să respingem, să nu ne supunem ucazurilor lor strîmbe, pentru că nici noi nu vrem să le impunem voința noastră, doar să le explicăm voia lui Dumnezeu. Vor să trăiască în mocirla homosexuală? Sunt liberi s-o facă. Îl batjocoresc pe Dumnezeul nostru? Nu le stă nimeni în cale, Dumnezeu Însuși le îngăduie, respectîndu-le libertatea de alegere. Vor să trăiască precum niște tîrîtoare abjecte, spurcate, fără voință și gîndire? Fie sănătoși.

Leprele trădătoare au scos țara la mezat și au cedat suveranitatea Romaniei străinilor nesătui și cu minte puțină. În aceste împrejurări, ne rămîne să ne afirmăm suveranitatea personală în locul celei naționale. Suveranști romani. Trăiți după sfintele Porunci ale lui Dumnezeu, și veți fi biruitori. Și suverani. Sau suveraniști!

Presbiter Iovița Vasile

Cartea Faptele Sfinţilor Apostoli la capitolul 8, începând cu versetul 26, relatează despre famenul reginei Candachia a Etiopiei. Acesta venise la Ierusalim din îndepărtata ţară pentru a se închina. Tocmai se întorcea acasă, călătorind cu carul, când îngerul Domnului l-a înştiinţat pe Sfântul Apostol Filip să se coboare pe calea dinspre Ierusalim spre Gaza şi aici a avut loc întâlnirea dintre cei doi. Famenul avea Cartea Proorocului Isaia şi citea din ea aceste cuvinte: ,,Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui’’ (Isaia 53, 7-8).

,,Înţelegi, oare, ce citeşti?’’, a fost întrebarea Sfântului Apostol. Famenul şi-a mărturisit cu sinceritate neputinţa: ,,Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va calăuzi cineva?’’ Văzându-i dorinţa de a înţelege, Apostolul Filip i-a desluşit înţelesul cuvintelor prooroceşti, lămurindu-l că acestea vorbesc despre Iisus Mântuitorul. Catehizarea acestuia a continuat până când au ajuns în apropierea unei ape, iar famenul a cerut să fie botezat, devenind astfel fiu al Bisericii lui Hristos.

Faptul este pilduitor pentru noi toţi, deoarece oricare ne putem confrunta cu dificultatea unui text biblic sau cu fenomene din societate pe care nu le putem înţelege. Ce vom face? Vom alerga la slujitorii Bisericii şi le vom cere ajutorul. Căutând să înţelegem prin puterile noastre, putem ajunge în primejdia rătăcirii. Să ne aducem aminte ce a scris Sfântul Apostol Petru despre Epistolele Sfântului Apostol Pavel, anume că ,,sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare. Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră’’ (II Petru 3, 16-17).

Slujitorii Bisericii vorbesc de trei trepte ale cunoaşterii: a şti, a cunoaşte şi a înţelege. Aşa de pildă, ştim de existenţa unui adevăr scripturistic. Dându-ne silinţa să-l citim şi să-l învăţăm, putem spune că îl cunoaştem. De-aici, urmează să înţelegem şi să trăim potrivit acelui adevăr.

Presbiter Iovița Vasile

2013. Preotul Coste de la Parohia Sfantul Stefan din Zalău a invitat, la înmormîntarea mamei sale un coleg din Bihor. Gest firesc. Petroniu Florea n-a suportat ca unul din Bihor, de unde plecase, să slujească în Sălaj, unde dumnealui era feudal. Mare feudal! Și-atunci, au urmat represaliile: Părintele Costea a fost înlocuit cu un altul, au încercat să-l impună, însă Biserica s-a împotrivit, a refuzat să-l primească pe omul lui Petroniu. Scandal mare! Abia s-a aplanat. Părintele Coste a fost canonisit pentru o lună la Mănăstirea Nicula pentru pocăință și reflecție. Reacția Bisericii: Credincioșii, care-l apărau pe Părintele Coste închiriau autocar și mergeau la Mănăstirea Nicula, unde slujea Părintele lor. Vreme de o lună.
Deznodămînt: Părintele Coste s-a aliniat la exigențele lui Petroniu și a rămas slujitor la la biserica Sfantul Arhidiacon Ștefan. Toate bune și frumoase, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Despre vreo reacție a sa impotriva sinodului tîlhăresc din Creta, nici vorbă.

2021. Protopopul de Zalău s-a sinucis! Cătălin Lucaciu, titularul postului a fost găsit de tatăl său, Pr. Iosif Lucaciu, spînzurat în garajul Parohiei Ciumărna, unde slujea. Cu o zi înainte, Petroniu of Sălaj a slujit în Parohia Ciumărna. M-am uitat la filmări. Cătălin Lucaciu era în dreapta lui Petroniu. Era un monument de tristețe. Nu știu de ce. Dumnezeu ne va dezvălui înțelesul celor pe care acum nu le înțelegem.

2016. A avut loc sinodul tîlhăresc din Creta. Printre invitați și semnatari, Petroniu of Sălaj. Așa s-a semnat cu mînuța lui cea dreaptă. De-atunci, nu încetează să răspîndească erezia ecumenistă în Biserica din Sălaj. Mare păcat!

2024. Izbucnește marele scandal în Episcopie. Petroniu și cei asemenea lui, cred că va trece vremea, oamenii vor uita și toate vor intra în matca lor (ne)firească. Nu! Erezia nu poate fi acoperită de bîiguieli ecumeniste. Jaful unei nerușinat al unei Episcopii nu poate fi trecut cu vederea. Bine ar fi ca Petru Florea să se retragă unde vrea el, să ne lase-n pace. Petru Florea este cel mai nepopular personaj din Sălaj. Peste tot se vorbește de isprăvile lui. Altul, în locul lui, s-ar fi retras de multă vreme. El continuă să ne sfideze dintr-un fotoliu pe care, cu nevredincie, îl ocupă. Petrică, vremea ta a trecut. Lasă-ne!

Presbiter Iovița Vasile

PS Între timp, Petroniu a fugit din Sălaj și pînă acum nimeni nu i-a luat urma. Ca să ne arate că el este jupînul, a publicat pe site-ul Episcopiei pastorala de Sfintele Sărbători, o mizerie care arată exact în ce punct se găsește acest impostor. În cîteva zile o voi publica și fiecare va putea constata ce-i în capul acestui ecumenist, care s- trezit episcop al Sălajului, și care a fost o nenorocire pentru Biserica noastră.

Petroniu nu-i în stare să se însemneze cu Sfanta Cruce. Are mîna legată, pentru că a semnat cu ea trădarea lui Hristos în Creta. Cei care au slujit cu el spun că în ultimii ani nu mai săruta Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce și nici Sfintele Icoane. Doamne, Doamne, caută din cer și vezi…

O nouă provocare pentru creștini

În timp ce lumea politică este divizată, iar haosul tinde să ia amploare, un anumit punct din agenda ocultă trece aproape neobservat. Care dintre cele două direcții e mai bună? Direcția Netanyahu sau cea soroșistă? Pe direcția soroșistă s-a mers până acum, iar direcția Netanyahu este un pic mascată în România, după cum observa distinsul jurnalist Iurie Roșca… Mulți dintre cei care se cred sau se afișează ca suveraniști fac parte, cu bună știință sau din neștiință, din direcția Netanyahu care vedem ce face pe unde e stăpână…

Se pare că ambele direcții joacă pe aceeași melodie când vine vorba despre digitalizare. Iar pe noi, creștinii, acest lucru ne doare. Nu știu dacă există vreun ,,suveranist” care se opune… De aceea agenda ocultă avansează îngrijorător, căci iată ce aflăm că ni se pregătește:

https://www.romaniatv.net/supermarketurile-vor-functiona-diferit-din-2025-mersul-la-cumparaturi-va-fi-o-experienta-noua-pentru-romani_8537902.html?fbclid=IwY2xjawHmOyxleHRuA2FlbQIxMQABHZ50xx69uzhmQBHz4rpaf-T48hzY4HbW5TRNo0bmhrXsnqg54bTLWmp2NQ_aem_J79CixmMuDn_J-sebGz-HQ&sfnsn=mo

Mai pe românește, Sistemul trebuie să știe ce a cumpărat fiecare om. Agenda din plandemie este acum perfecționată.

Căruciorul inteligent poate fi accesat de pe telefonul ,,modern” pe baza identității digitale și a codului QR. Așadar Sistemul știe cât a cheltuit fiecare. De aici încolo, dacă această procedură va deveni obligatorie, imaginația celor care o implementează poate exploda. De la urmărirea prin ANAF, la selecția produselor pe care are voie să cumpere cineva sau chiar până la blocarea contului bancar! Cine crede că această procedură are doar avantaje se înșală.

Creștinii au multe motive să refuze identitatea digitală, bazându-se pe capitolele 13 și 14 din Apocalipsă, așa că, atunci când această procedură se va generaliza, ei nu vor mai putea cumpăra sau vinde. De aceea trebuie să solicităm să existe alternative pentru creștini, așa cum există adeverințe de asigurat în locul cardurilor de sănătate, din motive religioase. Altminteri, creștinii vor fi discriminați și nu vor mai putea face cumpărături cu căruciorul, ei neavând identitate digitală și nici cont bancar care se poate accesa de pe telefon.

Sper ca adevărații suveraniști să fie creștini și patrioți adevărați și să înțeleagă că, prin introducerea cărucioarelor inteligente, nu este vorba despre niciun avantaj real pe termen lung, ci despre un control total al vieții private. Și să lupte pentru menținerea drepturilor creștinilor de a cumpăra și vinde în această țară creștină, adică pentru menținerea și a cărucioarelor vechi, care pot fi utilizate și de către creștini.

Dumnezeu să ne ajute să facem voia Sa!

Sora Pelaghia

În timp ce lumea politică este divizată, iar haosul tinde să ia amploare, un anumit punct din agenda ocultă trece aproape neobservat. Care dintre cele două direcții e mai bună? Direcția Netanyahu sau cea soroșistă? Pe direcția soroșistă s-a mers până acum, iar direcția Netanyahu este un pic mascată în România, după cum observa distinsul jurnalist Iurie Roșca… Mulți dintre cei care se cred sau se afișează ca suveraniști fac parte, cu bună știință sau din neștiință, din direcția Netanyahu care vedem ce face pe unde e stăpână…

Se pare că ambele direcții joacă pe aceeași melodie când vine vorba despre digitalizare. Iar pe noi, creștinii, acest lucru ne doare. Nu știu dacă există vreun ,,suveranist” care se opune… De aceea agenda ocultă avansează îngrijorător, căci iată ce aflăm că ni se pregătește:

https://www.romaniatv.net/supermarketurile-vor-functiona-diferit-din-2025-mersul-la-cumparaturi-va-fi-o-experienta-noua-pentru-romani_8537902.html?fbclid=IwY2xjawHmOyxleHRuA2FlbQIxMQABHZ50xx69uzhmQBHz4rpaf-T48hzY4HbW5TRNo0bmhrXsnqg54bTLWmp2NQ_aem_J79CixmMuDn_J-sebGz-HQ&sfnsn=mo

Mai pe românește, Sistemul trebuie să știe ce a cumpărat fiecare om. Agenda din plandemie este acum perfecționată.

Căruciorul inteligent poate fi accesat de pe telefonul ,,modern” pe baza identității digitale și a codului QR. Așadar Sistemul știe cât a cheltuit fiecare. De aici încolo, dacă această procedură va deveni obligatorie, imaginația celor care o implementează poate exploda. De la urmărirea prin ANAF, la selecția produselor pe care are voie să cumpere cineva sau chiar până la blocarea contului bancar! Cine crede că această procedură are doar avantaje se înșală.

Creștinii au multe motive să refuze identitatea digitală, bazându-se pe capitolele 13 și 14 din Apocalipsă, așa că, atunci când această procedură se va generaliza, ei nu vor mai putea cumpăra sau vinde. De aceea trebuie să solicităm să existe alternative pentru creștini, așa cum există adeverințe de asigurat în locul cardurilor de sănătate, din motive religioase. Altminteri, creștinii vor fi discriminați și nu vor mai putea face cumpărături cu căruciorul, ei neavând identitate digitală și nici cont bancar care se poate accesa de pe telefon.

Sper ca adevărații suveraniști să fie creștini și patrioți adevărați și să înțeleagă că, prin introducerea cărucioarelor inteligente, nu este vorba despre niciun avantaj real pe termen lung, ci despre un control total al vieții private. Și să lupte pentru menținerea drepturilor creștinilor de a cumpăra și vinde în această țară creștină, adică pentru menținerea și a cărucioarelor vechi, care pot fi utilizate și de către creștini.

Dumnezeu să ne ajute să facem voia Sa!

Sora Pelaghia

Astăzi în toate bisericile de pe faţa pământului se cinsteşte acela care s-a învrednicit a boteza pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Soborul despre care se arată în calendare este adunarea poporului dreptcredincios în biserici pentru a cânta şi a slăvi pe Dumnezeu Cel Atotputernic şi pentru cinstea şi lauda Sfântului Ioan.

,,Că el este acela despre care s-a scris: Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta. Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea’’ (Matei 11, 10-12). Aceste cuvinte au fost rostite de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Faptul că Sfântul Ioan Botezătorul este numit ,,înger’’, arată vieţuirea lui înaltă întru împlinirea misiunii sale încredinţate de Dumnezeu. Îngerii sunt făpturi create de Dumnezeu având o stare înaltă de sfinţenie, fiindcă nu cunosc păcatul.

Asemenea lor a trăit şi Sfântul Ioan, ca înger în trup, vieţuind în pustie ,,până în ziua arătării lui către Israel’’ (Luca 1, 80), hrănindu-se cu ceea ce i-a dat Dumnezeu, ,,lăcuste şi miere sălbatică’’ (Marcu 1, 6). Mare a fost Sfântul Ioan Botezătorul nu pentru că ar fi deţinut oarecari demnităţi omeneşti în Israel, nici pentru ca ar fi provenit dintr-o familie regală, nici pentru că s-ar fi numărat între cei mai de seamă ai poporului, nici pentru că ar fi avut o statură impozantă. A fost mare pentru desăvârşita sa ascultare faţă de Dumnezeu; a fost mare pentru smerenia sa în faţa măreţiei Dumnezeieşti a Mântuitorului. Citiţi mărturia pe care a rostit-o Sfântul lui Dumnezeu în faţa poporului: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor’’ (Marcu 1, 7). A fost mare pentru că dobândit sfinţenia, cu harul lui Dumnezeu, a trăit ca pustnic, a propovăduit fără teamă, a avut darul proorociei, a fost Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, şi-a sfârşit viaţa ca Mucenic, pentru că a ales să înfrunte, fără menajamente, pe Irod, pentru fărădelegile sale.

Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Botezătorul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Presbiter Iovița Vasile

,,Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…’’ (Ieşire 20, 4-5). Aceasta este a doua din cele zece Porunci dată de Dumnezeu lumii, prin Moise. Acum te rog, să fii cu luare-aminte la definiţia Dicţionarului explicativ al limbii române: LUCRU: Tot ceea ce există (în afară de fiinţe) şi care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. Te rog să observi, cinstite cititorule, distincţia netă pe care trebuie să o facem, o face şi Dicţionarul care este normativ, între ,,lucru’’ şi ,,fiinţă’’. Lucrul este ceva neînsufleţit, un obiect oarecare, pe când fiinţa este, potrivit aceluiaşi Dicţionar, ,,tot ceea ce are viaţă (şi se mişcă), vieţuitoare, vietate’’.

Aşadar, Porunca a doua ne interzice categoric facerea unui lucru din câte există în univers, dar nu opreşte facerea chipului unei fiinţe. Dumnezeu este Fiinţă, Sfinţii Îngeri sunt fiinţe, Sfinţii lui Dumnezeu sunt fiinţe, noi oamenii suntem fiinţe. Dacă respectăm cu rigoare Porunca Dumnezeiască citată, niciodată nu ne vom face un chip cioplit sau asemănare a unui lucru, dar ne vom face chip al unei fiinţe, chip al lui Dumnezeu, al Sfinţilor Îngeri, al Sfinţilor lui Dumnezeu. Chipurile acesta le găsim pe sfintele icoane. Nu este un chip cioplit (turnat, dăltuit, şlefuit) ca în cazul statuilor catolice, ci este un chip pictat, după norme hermineutice bine stabilite, care ne aduce în faţa ochilor imaginea lui Dumnezeu, atât cât ne-a fost dat să o cunoaştem şi să o percepem. Este chipul Îngerilor, al Sfinţilor care au trăit pe pământ şi au fost percepuţi de ochiul omenesc.

Prin urmare, sfintele icoane nu sunt idoli, pentru că nu sunt chipuri ale unui lucru, ci chipuri ale unei (sau mai multor) Fiinţe Sfinte. Dumnezeu Însuşi a poruncit să se aşeze în cortul sfânt ,,chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă’’ (Ieşire 26, 1; 36, 8), fără ca această poruncă să contrazică Porunca a doua din Decalog.

Afirmaţiile răutăcioase şi păcătoase ale evreilor iconoclaşti şi ale slugilor lor, sectari şi eretici de tot felul, rămân în judecata lui Dumnezeu. Noi, fiii Bisericii lui Hristos, să ne întărim în Credinţa Ortodoxă, în învăţătura despre sfintele icoane, şi să continuăm să ne închinăm lui Dumnezeu, să cinstim pe Sfinţii Săi, pentru că ,,minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui’’.

Presbiter Iovița Vasile

După ce cu puţin în urmă am învăţat despre faptele milei trupeşti, se cuvine acum, cinstite cititorule, să ştim care sunt faptele milei sufleteşti, adică datoriile noastre faţă de cele ale sufletului aproapelui. Sunt în număr de şapte:

1.Întoarcerea celor rătăciţi la Dreapta Credinţă. Unicitatea Credinţei este adevăr axiomatic. Pluralitatea credinţelor deşarte este realitate întristătoare. Cum să nu te întristezi văzând pe aproapele că rătăceşte cu încăpăţânare pe căile pierzării? Este de aceea datorie sfântă a îndrepta pe cei rătăciţi, chiar dacă suntem întâmpinaţi cu ostilitate, având impresia că încercarea noastră este sortită eşecului. Dumnezeu are mijloacele sale tainice de a întoarce pe rătăciţi. Proorocul Sfânt Iezechiel ne spune: ,,Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa’’ (Iezechiel 33, 9).î

2 Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi. Ignoranţa este păcat înjositor pentru om. Nu trebuie să rămână omul nepăsător şi indiferent faţă de adevărurile Dumnezeieşti mântuitoare. Când totuşi întâlnim asemenea oameni, şi se întâmplă frecvent, ne vom îngriji de învăţarea lor.

3. Sfătuirea celor aflaţi în împrejurări dificile. Sfatul bun, primit şi urmat de aproapele, poate aduce, prin vrerea lui Dumnezeu, ieşirea din situaţii grele. Întotdeauna sfatul va fi în concordanţă cu legile Dumnezeieşti.

4. Rugăciunea pentru aproapele. A ne ruga numai pentru noi înşine, este semn de egoism, de aceea vom cuprinde în rugăciunile noastre pe toţi oamenii, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 2, 1-4). De altfel, rugăciunea ,,Tatăl nostru’’, ca şi celelalte rugăciuni ale Bisericii au o formulare cuprinzătoare, cu exprimări de plural, care cuprind toate făpturile lui Dumnezeu.

5. Mângâierea celor întristaţi este faptă cerută fiilor Bisericii de însăşi Revelaţia Dumnezeiască, după cum citim în Epistola către Biserica Tesalonicului 5, 14: ,,Îmbărbătaţi pe cei slabi, sprijiniţi pe cei neputincioşi’’.

6. Răsplătirea răului cu bine exclude răzbunarea şi ura şi are, adesea, efect benefic asupra celui care ne-a făcut rău. Iosif a făcut bine fraţilor săi care l-au vândut, David nu s-a răzbunat împotriva lui Saul, care căuta să-l omoare.

7. Iertarea celor care ne-au greşit este cale împărătească de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Cum Dumnezeu este mult iertător, ne asemănăm Lui atunci când iertăm şi noi pe aproapele nostru.

Presbiter Iovița Vasile