Autor: iovita_vasile

Cu toate că cenzura, în orice formă, a fost interzisă prin Constituţie, ierarhii români o practică cu multă osârdie şi în diferite forme:

1.Cenzurarea cărţilor de slujbă. Este un fapt de o gravitate deosebită care urmăreşte erodarea treptată a Sfintelor Slujbe şi rânduieli bisericeşti până la dispariţia lor. De multe decenii Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei a fost suprimat cu totul, din motive pe care le cunoaştem sau, unii, le bănuim. Rânduiala primirii la Ortodoxie a ereticilor (catolici, protestanţi, neo-protestanţi, evrei sau păgâni) a fost denaturată, chipurile pentru a nu le răni acestora sensibilităţile. Prohodul Domnului a fost cenzurat prin omisiune, 13 strofe din acesta fiind înlăturate. Schimbări au apărut şi la Sfânta Liturghie şi exemplele sunt mai numeroase.

2.Cursurile şcolilor Teologice sunt astfel concepute încât să-l lipsească pe viitorul absolvent şi apoi preot de noţiuni şi cunoştinţe elementare, dar absolut necesare în pastoraţie. Cunosc bine starea de lucruri din anii 1978 – 1982 când am studiat Dreptul Bisericesc la Institutul Teologic din Sibiu, cu Părintele diac. Ioan Floca. Sfinţia sa a introdus în studiu un noian de noţiuni inutile, care nu ne-au ajutat niciodată, ba ne-au îngreuiat mult parcursul anilor de studiu. În doi ani de Drept n-am studiat nici măcar un Canon al Bisericii, aşa încât lacunele noastre au fost şi încă sunt imense. Cărţile teologice erau extrem de rare, ceea ce accentua şi mai mult ignoranţa noastră.

3.Interdicţia ierarhilor, aplicată preoţilor, potrivit căreia nimeni n-avea voie să scrie, să publice să dea interviuri decât cu ,,binecuvântarea’’ episcopului locului, care oricum nu o va da niciodată.

Părintele nostru Iustin Pârvu a avut imboldul Dumnezeiesc de a reedita Molitfelnicul din 1896, necenzurat, pe care studiindu-l, ne-am dat seama în ce stare de ignoranţă eram. Mulţi preoţi au sesizat efectele cenzurii practicate cu mult zel de ierarhii noştri şi au reintrodus în slujire ceea ce s-a suprimat prin cenzură. Vă supun atenţiei un text din Molitfelnicul reeditat de Mănăstirea Petru Vodă înainte de anul 2009. Veţi înţelege de ce acesta nu se mai regăseşte în ediţiile noi ale acestei cărţi bisericeşti, la sfârşitul Rânduielii Sfântului Botez: ,,Asemenea trebuie să se ia aminte ca naşul să fie ortodox şi cunoscător al Dreptei Credinţe. Căci am auzi un lucru foarte greu şi fără socotinţă, că unii fac naşi ai copiilor lor pe cei ce nu cred şi pe eretici, pentru pricini omeneşti, nădăjduind oarece foloase. Unii ca aceştia şi Taina o leapădă şi pe copiii lor nu-i luminează, ci mai vârtos îi întunecă. Iar Preotul care slujeşte, părtaş se face celor depărtaţi de Dumnezeu. Căci cum ar putea să înveţe Dreapta Credinţă cel ce nu cunoaşte pe Dumnezeu, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, sau ce părtăşie are credinciosul cu cel necredincios? Precum scrie, cel ce face unele ca acestea, osândit este’’.

Din ediţiile mai noi ale Molitfelnicului este exclus şi Canonul 47 Apostolic care grăieşte: ,,Episcopul sau Preotul de va boteza a doua oară pe cel ce are Botezul adevărat, sau nu va boteza pe cel spurcat de eretici să se caterisească’’. Cenzurat a fost şi Canonul 45 Apostolic, care are acest conţinut: ,,Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul sau jertfa (euharistia) ereticilor’’.

Acum înţelegem mai bine care este rostul cenzurii, în contextul pătrunderii ereziilor în Biserica noastră Ortodoxă. Ereticii nu luminează, ci întunecă prin simulacrul lor de botez; ereticii nu sfinţesc, ci spurcă când pretind că botează; ereticii nu au Sfintele Taine mântuitoare.

Presbiter Ioviţa Vasile

„Să ştii că dacă focul se aprinde în tine și arde alți oameni, Dumnezeu va cere din mâinile tale sufletele acelora pe care le-a ars focul tău. Și chiar dacă nu aprinzi singur focul, dar eşti de acord cu cel care îl aprinde, și ești chiar mulțumit de aceasta, la Judecată vei fi considerat complice al lui.”[omilia ascetica a Sf.Isaac Sirul nr.51]

Înţeleaptă gândire a unui Sfânt mult-iubit, care ne ajută să medităm la răul pe care semenii noştri, aparent în acelaşi duh cu noi, dintr-odată îşi ies din fire şi simt nevoia să apere în virtutea unui fals bine, pe minciuno-acriviştii a căror lucrare rămâne în conştiinţa noastră trează, căci răul făcut de aceştia mişăcării antiecumeniste a fost imens. Pe mulţi i-au atras în înşelare şi schismă, unii întorcându-se cu sufletele zdruncinate la duhovnicii avuţi înainte de îngrădirea de erezie. În obştea în care au revenit din peregrinare, aceştia au devenit brusc exemplul negativ, pentru toţi cei care aveau în gând poate să se îngrădească de erezia propovaduită de pseudo-ierarhii semnatari ai documentelor eretice de la Kolymbari, Creta.

Se spune că ceea ce cultivi, aceea eşti! Un adevăr care nu mai trebuie demonstrat. Nu vorbeşti plin de invidie şi vicleană evlavie, dacă nu sunt în tine. Oare toată lupta noastră nu a reuşit sa cizeleze şi să finiseze cugetele, redandu-le frumusetea cea dintâi? Îi cunoaştem pe cei care sunt lângă noi îndeajuns ca să avem un grăunte de încredere în ei? “Se pare că adâncul ticăloşiei, al mizeriei umane şi al răului, nu este răutatea pe faţă sau mizeria dezgolită, ci amestecul cu aparenţa bună, sau porcul întors la voma sa: cunoscătorul care, având cunoştinţa binelui, face răul cu perversiune, amestecând răul cu binele, încât nici el nu mai ştie ce este bun şi ce este rău. Amestecul grotesc şi abject de bine şi rău, căruia nu-i mai poate da nimeni de cap, este culmea răului. Autentic în amândouă şi, cu adevăr, fals, în amândouă!

De multe ori ne mirăm cum este posibil ca urâciunea pustiirii să ajungă tocmai în locul cel sfânt, ne mirăm cum ticăloşia diabolică, răul şi negaţia, pot să atenteze frontal, radical şi fiinţial la bine, adevăr şi puritate absolută. Tocmai acesta e secretul, punctul pe i sau importanţa acestei sintagme: urâciunea pustiirii nu este urâciune adevărată dacă nu ajunge chiar în locul cel sfânt! Ea nu este cu adevărat urâciune şi nu-şi merită numele decât dacă ajunge la acea măsură, dacă înfruntă totul, dacă se opune pe faţă, dacă sfidează binele, puritatea, fiinţa şi Absolutul!” (“Adâncul Răului” – p. 88-89 -Pr.Prof.Dr.George Remete).

Dr. Gabriela Naghi

Sfinţii Evanghelişti Ioan şi Luca au consemnat două momente în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns. În vreme ce Se îndrepta spre mormântul lui Lazăr, a plâns Fiul lui Dumnezeu pentru că prietenul Său drag stătea de patru zile în mormânt, şi ca Om trăia aceaşi durere pe care o aveau în suflete surorile lui Lazăr, Maria şi Marta. A doua oară a plâns Domnul Hristos în vremea Intrării Sale în Ierusalim, pentru a pătimi de bună voie din partea celor care se socoteau poporul lui Dumnezeu.

A scris Sfântu Luca precum că atunci când Se apropia de Ierusalim, ,,văzând cetatea, a plâns pentru ea’’ (Luca 19, 41). Ştim că în acea zi a fost primit de mulţime cu un entuziasm rar, căci mulţi îşi aşezau hainele pe locul străbătut de Domnul, ţineau în mâini ramuri de finic şi strigau : ,,Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Pace în cer şi slavă întru cei de sus’’ (Luca 19, 38). De ce atunci a plâns Mântuitorul, dacă a fost primit cu acea bucurie nestăvilită? Lămurirea o aflăm în cuvintele Dumnezeului nostru Iisus Hristos: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii tăi. Ci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile, şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale’’ (Luca 42-44). Aşadar, o profeţie limpede despre un sfârşit apropiat al unei cetăţi mari, din pricina necredinţei evreilor. Domnul Iisus vedea în zare Golgota Pătimirii Sale şi ştia foarte bine că aceia care Îl primeau cu veselie nestăpânită, peste numai câteva zile vor striga ,,răstigneşte-L, răstigneşte-L!”

Proorocia Mântuitorului s-a împlinit fără umbră de abatere, căci în anul 70 după Naşterea Sa, Tit a cucerit cetatea, şi ostaşii i-au trecut pe evrei prin sabie, templul l-au dărâmat, oraşul l-au distrus, jertfele şi slujbele iudeilor au încetat, iar statul Israel s-a desfiinţat. Drama naţională evreilor a survenit datorită necredinţei şi răutăţii faţă de Binefăcătorul lumii. Aproape un milion de evrei au fost ucişi, mulţi alţii luaţi prizonieri şi o seamă s-au împrăştiat în lume.

Abia în anul 1948 statul Israel a fost reînfiinţat, prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Templul nu a fost rezidit încă, pentru că nu este voia lui Dumnezeu. Când va fi zidit, şi pregătirile sunt în toi, acolo va fi întronizat blestematul antihrist, iar Venirea Mântuitorului va fi aproape.

Presbiter Ioviţa vasile

Cu doua zile înainte de Marele Praznic al Adormirii Preacuratei, Stăpânei de-Dumnezeu-Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, o bucurie mare ne-a inundat sufletele şi inima: victoria Părintelui Ioan Ungureanu, împreună cu turma sa binecuvântată, împotriva ecumenistei MMB condusă de Mitropolitul Teofan, cel iubitor de eretici şi păgâni, dansator cu evreii în sinagogă şi frate iubit al ereticului papa Francisc, care prin voia Domnului Hristos, mai ocupă încă tronul arhieresc. Această biruinţă dovedeşte tuturor că Dumnezeu este cu noi! „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul.

Continuăm să luptăm întăriţi de această biruinţă împotriva satanicului ecumenism, rămânem în lăuntrul Bisericii noastre, vom protesta în continuare cu durere, vom plânge, ne vom ruga cu dor imens – dar în lăuntrul Bisericii. Şi-au dorit prigonitorii noştri sa ajungem în rătăcire şi înşelare, să ne îndepărtăm de Biserică, căzând în erezie, dar acest lucru nu s-a întâmplat, oricâte ispite am avut de înfruntat. Nu ne-am alipit de reacţiile zelotiste ale schismaticilor minciuno-acrivişti, mulţumită Preoţilor lui Hristos nepomenitori, semnatari ai Rezoluţiei de la Botoşani şi domnului teolog Mihai Silviu Chirilă, care ne-au ajutat pe noi, mirenii îngrădiţi de erezie, să fim în duhul păcii şi al Adevărului, să alegem calea bineplăcută lui Dumnezeu. Mărturisitorii Ortodoxiei din Schitul Orăşeni, în frunte cu aprigul luptător antiecumenist, Părintele Ioan cel iubitor de Hristos, s-au învrednicit de harisma pe care o primesc doar cei curaţi la suflet. Ne inclinăm, Cinstite Părinte Ioan, în faţa Sfinţiei Voastre, a vrednicilor dreptcredincioşi din turma pe care o păstoriţi cu înţelepciune şi minte luminată! Slava lui Dumnezeu pentru toate! Urmăm, ca şi până acum, sfatul Sfantului Isaac Sirul, care zice: „Veştejeşte prin puterea virtuţilor tale pe cei ce împotrivă îţi dogmatisesc, şi nu prin puterea înduplecătoare a cuvintelor tale. Şi cu blândeţea şi cu alinarea buzelor tale astupă gura şi opreşte neruşinarea celor neplecaţi, şi nu prin grăire”.

Trăim vremuri tulburi, pline de nesiguranţă şi violenţă şi constatăm cu durere că cei care conduc destinele Bisericii noastre strămoşeşti nu vor să ia aminte că „Dreptatea înalță poporul, iar păcatele nimicesc neamurile’’ (Pilde 14, 34). Acestea au avut de pătimit pentru ca s-au îndepărtat de Dumnezeu, din pricina mândriei lor, a invidiei, răzbunărilor, dezbinărilor și altor păcate. Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește (Matei 12, 25). Dacă Dumnezeu e cu noi, cine este împotriva noastră? (Romani 8, 31). Când este Dumnezeu cu noi? Când suntem legați cu legăturile dragostei, păcii și bunei înțelegeri; când Îl iubim pe Acesta din tot sufletul și din toată inima, căci Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4, 16). Acesta are puterea să distrugă, ca pe niște vase de lut, pe toți vrăjmașii noștri văzuți și nevăzuți.

Dr. Gabriela Naghi

După ce a vieţuit mai mulţi ani în casa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, precum a fost voia Fiului său, Preacuratei Fecioare Maria i s-a făcut cunoscut sfârşitul vieţii sale pământeşti, prin Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a binevestit şi Naşterea Mântuitorului. Era vremea când Sfinţii Apostoli erau răspândiţi în lume pentru a vesti tuturor Evanghelia cea veşnică. Dorinţa Preacuratei era să-i mai vadă o dată pe ei, înainte de a se duce în locaşurile cereşti la Fiul său. Aşa a rânduit Dumnezeu ca Sfinţii Apostoli să se adune din toată lumea, ca să fie de faţă la Adormirea Preacuratei şi să rânduiască cele de trebuinţă îngropării sale.

A sosit şi ziua a cincisprezecea a lunii august. Însuşi Mântuitorul S-a arătat la slăvita mutare a Maicii Sale şi văzându-L, s-a bucurat cu duhul, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. La vremea cuvenită, Sfinţii Apostoli au ridicat patul pe care stătea trupul primitor de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi s-au îndreptat cu cântări spre locul de îngropare.

Privind icoana Adormirii, vom vedea arătat un fapt care s-a petrecut atunci. Evreii cei răi şi necredincioşi, care L-au răstignit pe Domnul, s-au tulburat de pizmă pentru cinstea ce se făcea Maicii Sfinte. ,,Deci înştiinţându-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mânie şi au trimis slujitori şi ostaşi, şi încă au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergând cu arme, să izgonească pe cei care petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe Ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc’’. Dumnezeu i-a lovit cu orbire şi i-a făcut neputincioşi în răutatea lor. Dintre ei s-a desprins un anume preot Atonie şi a zis : ,,Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri!’’. S-a repezit cu sălbăticie spre patul purtat de Sfinţii Apostoli, dar când s-a atins de el, îngerul Domnului i-a retezat amândouă mâinile. Atunci s-a căit de fapta sa şi a mărturisit; ,,Noi şi mai înainte L-am ştiut că este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecându-ne de răutate, n-am vrut să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi I-am rânduit ucidere cu nedreptate. Iar El, cu puterea Dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urâtorii Lui, pentru că ne sârguiam să ascundem Învierea Lui, dând multă plată străjerilor’’ (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p. 206-230).

La acest cinstit praznic, Biserica lui Hristos cântă cu evlavie Sfintei Fecioare Maria: ,,Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti de moarte sufletele noastre’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

Eram la hramul Bisericii din satul Schit-Orăşeni, la Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului. Bucuria revederii şi împreună-slujirii ne era oarecum umbrită de faptul că, a doua zi, Părintele mărturisitor Ioan Ungureanu avea înfăţişare la Tribunalul din Suceava, după ce Mitropolia Moldovei şi Bucovinei atacase prin apel sentinţa Judecătoriei Suceava. De sentinţa acesta atârna rămânerea Părintelui în mijlocul credincioşilor pe care-i păstoreşte de douăzeci de ani. A fost voia lui Dumnezeu ca instanţa de apel să de a hotărârea cea dreaptă, respingând ordonanţa preşedinţială de îndepărtare a Părintelui din Parohie. Nu e greu de înţeles ce s-ar fi întâmplat dacă această ordonanţă ar fi fost admisă: cohorta de jandarmi ar fi intervenit prompt pentru punerea în aplicare a sentinţei.

Pentru scandalul declanşat şi întreţinut de vătafii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei de ani de zile, întâistătătorul Savu Teofan şi acoliţii ar trebui să plece de la cârma Bisericii, iar credincioşii să-şi aleagă un ierarh vrednic. Utopiile sunt frumoase, nu? Nu vor renunţa aceştia la traiul bun, slava deşartă şi la ecumenismul care-i ţine în fotoliile înalte, de unde răspândesc otrava ereziilor. Cel puţin un obiectiv l-au atins : acela de a provoca un scandal şi a atrage hula necredincioşilor asupra Bisericii lui Hristos.

Părintele Ioan Ungureanu are acum momente de linişte. Nu pentru multă vreme, căci hidra ecumenistă are multe capete. După ce îşi vor fi revenit din năuceală, slujbaşii de la Mitropolie se vor pune pe lucru şi vor da asaltul următor asupra Parohiei Ortodoxe Române Neecumeniste din Schit-Orăşeni. Căci grija domnului Savu Teofan nu este mântuirea sufletelor din Moldova, ci tulburarea vieţii bisericeşti. Spuneam şi altă dată ca domnia sa face ,,pastoraţie’’ cu ajutorul jandarmilor. Dacă a ajuns în această stare, e grav. După ce a semnat documentele eretice din Creta, după ce a jucat ,,sârba-n căruţă’’ în sinagoga din Iaşi, domnul acesta ar face mai bine să se retragă. Nu o va face. Răul trebuie perpetuat până la ultima sa consecinţă.

Presbiter Ioviţa Vasile

Astăzi pomenim pe Sfântul Prooroc Miheia. În vremea sa, Ahab, regele lui Israel şi Iosafat, regele lui Iuda, au încheiat o înţelegere pentru a-şi uni armatele şi a merge împreună împotriva Ramotului din Galaad. Cum era obiceiul vremii, cei doi au socotit că este bine să ceară şi cuvântul proorocilor. Atunci Ahab a adus nu mai puţin de patru sute de prooroci mincinoşi, care, fără excepţie, au anunţat victoria celor doi în confruntarea militară ce urma să aibă loc. Aici trebuie accentuat faptul că Ahab era un rege al fărădelegii, căci s-a împovărat cu multe şi grele păcate, prin urmare, proorocii chemaţi erau asemenea lui.

Sceptic în faţa proorocilor mincinoşi, Iosafat a întrebat: ,,Nu se găseşte aici un Prooroc al Domnului, ca să-l întrebăm şi pe el?’’ Proorocul Domnului era acolo: Sfântul Miheia. Regele Ahab îl ura, din pricini pe care le-a spus el însuşi: ,,Mai este un om prin care am putea întreba pe Domnul, dar nu-l iubesc, pentru că nu prooroceşte de bine pentru mine, ci întotdeauna îmi prooroceşte numai de rău’’ (II Parlipomena 18, 7). Cum ar fi putut Miheia să proorocească de bine unui rege tiran, care se înstrăinase cu totul de Dumnezeu? Sfântul Prooroc le răspunde: ,,Viu este Domnul. Ce-mi va spune Dumnezeu, aceea voi prooroci’’. Aşadar, nu şi-a îngăduit a ieşi cu nimic din cuvântul lui Dumnezeu, în totală opoziţie cu proorocii nebuni care nu conteneau să mintă şi să anunţe biruinţa celor doi.

Răspunsul Sfântului Prooroc Miheia a fost oarecum indirect, ocolit chiar: ,,Am văzut pe toţi fiii lui Israel risipiţi prin munţi ca oile care n-au păstor, iar Domnul mi-a spus: Aceştia, neavând domn, să se întoarcă fiecare la casa lui cu pace!’’ De-aici se putea înţelege limpede deznodământul luptei şi dacă Ahab l-ar fi ascultat pe Proorocul Domnului, n-ar fi murit în acea luptă. Înţelege, iubite cititorule, ce bine a făcut Miheia regelui, spunând adevărul şi iată cum a fost ,,răsplătit’’ pentru acest bine: ,,Puneţi pe acesta la închisoare şi să-l hrăniţi ca în vreme de lipsă, cu puţină pâine şi cu puţină apă, până când mă voi întoarce cu pace’’. În optica acestui tiran, orice faptă bună trebuia pedepsită, în vreme ce proorocii cei mincinoşi, care l-au trimis pe rege la moarte, erau ţinuţi la mare cinste.

Deznodământul luptei nu putea fi altul decât cel spus de Dumnezeu prin Proorocul Său: o săgeată rătăcită a rănit de moarte pe regele Ahab, iar la asfinţitul soarelui acesta a murit. Dumnezeu a pus astfel capăt unei domnii tiranice, pentru că Ahab avea ca regină pe Izabela, la fel de rea şi de ticăloasă. Învăţăm de-aici, cinstite cititorule, cum trebuie să preţuim pe binefăcătorii noştri, care cu adevărat ne îndrumă paşii spre bună şi dreaptă vieţuire.

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Eu însă vă spun vouă: Să nu staţi împotriva celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt’’ (Matei 5, 39); ,,Deci dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele’’ (Romani 12, 20-21). Acestor porunci Dumnezeieşti s-a făcut ascultător Sfântul Tihon de Zadonsk pe care-l pomenim şi-l cinstim în această zi. A ales să trăiască viaţă simplă de monah, dar fiindcă Biserica l-a chemat la slujire mai înaltă, a primit să fie hirotonit episcop, nu pentru slavă deşartă, ci pentru binele turmei celei cuvântătoare. Dacă i se părea că a jignit pe cineva, îi făcea metanie până la pământ şi îi cerea iertare.

Ne-a rămas scris despre el că a fost invitat la un tânăr boier, unde se afla un aşa zis iluminist, un fel de necredincios care-şi asocia numele cu lumina, dar care era fiu al celui întunecat. Cu un aer prostesc de superioritare, acesta a început să râdă de Sfânt şi să-l ridiculizeze. Fiindcă Sfântul Tihon a răspuns cu blândeţe şi înţelepciune, iluministul şi-a ieşit din fire şi a cutezat să-l pălmuiască pe arhiereul lui Hristos. Departe de a se tulbura, acesta a căzut în genunchi şi i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat cu cuvintele sale. S-a întâmplat ceea ce spun cuvintele citate la început, căci iluministul s-a căit pentru fapta sa şi a ajuns un credincios bun al Bisericii. Astfel, răul a fost biruit cu binele.

Când se întâmpla ca la chilia sa să vină mulţi săraci ca să ceară milostenie, se bucura pentru că putea să împlinească poruncile lui Hristos. Dimpotrivă, când veneau mai puţini, se întrista. ,,Uşa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât şi oricărui călător, care găseau la Sfântul Episcop mâncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mângâiere sufletească… Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau, socotind că diavolul este singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare de la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din duşman al său se schimba în prieten şi mare admirator’’. Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul vieţii sale pământeşti, de aceea cu trei zile înainte a chemat pe fraţi şi, arătându-le Crucea, le-a spus: ,,Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi’’. Apoi şi s-a dus în faţa tronului ceresc (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed.Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.173-177).

Presbiter Ioviţa Vasile

De la vrednicul de pomenire Arh.Ioanichie Balan aflam, că ,,Numele unui sfânt, care se dă copilului la Botez, îl face pe noul botezat ucenicul acelui sfânt al cărui nume îl poartă. Prin aceasta, sfântul devine rugător, ajutător şi protector al copilului creştin înaintea lui Dumnezeu, atât în această viaţă cât şi după moarte şi la Înfricoşătoarea Judecată de apoi. La fel se întâmplă cu numele primit la hirotonirea unui ierarh. În Biserică, fiecare e prezent după numele său, ca persoană unică, inconfundabilă şi irepetabilă, din momentul unirii cu Hristos până la trecerea la cele veşnice şi chiar dincolo, până la momentul final al Judecăţii de Apoi. Rămâne acest nume şi în grija urmaşilor noştri, care, pomenindu-l, îi dau viaţă permanentă şi, aşa cum afirmă părintele Stăniloae, numele pomenit cheamă de îndată sufletul pe care îl desemnează.

Trăim într-o vreme şi într-o societate secularizate, când numele ne serveşte doar pentru a ne identifica dintr-o mulţime. Nu ne mai interesează simbolurile, semnificaţiile, încărcătura spirituală a numelui pe care îl purtăm. Unde mai găsim pe acel episcop, în aceste vremuri tulburi, care sa nu se teamă de cei puternici ai veacului, dar care, mai mult, să mustre şi să înfrunte în numele lui Hristos tocmai pe “binefăcătorii” lor lumeşti, să le refuze darurile şi făgăduinţele viclene, să le dea pe faţă făţărnicia şi nedreptatea, chiar şi atunci când caută a fi înduplecat printr-o mincinoasă şi formală căinţă? Unde mai găsim în zilele noastre pe acel episcop care să nu aiba frică mai mult de stăpânitorii vremelnici decât de Dumnezeu şi care să nu facă niciun fel de rabat de la poruncile Celui Preainalt pentru a face pe plac câte unui “boier” nelegiuit care caută să-şi împlinească poftele şi interesele sale prin intermediul sau cu “binecuvântarea” Bisericii? Unde sunt acei păstori care să nu mai invoce, ipocrit, interesat şi eretic, preceptul “supunerii fata de stapaniri”? Unde mai sunt, în general, păstorii duhovnicesti care să caute mai mult la cel sărman şi oropsit decât la cei făloşi şi puternici?

Amintesc aici cuvintele Fericitului Arhiepiscop Averchie de Jordanville, care comentau chiar invataturile Sfantului Nifon: ,,Acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora, prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu. Şi ce este acolo? Acolo este numai făţărnicie “. “Teme-te de această făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… “

 Câteva din prorociile Sfântului Ierarh Nifon, care se adeveresc cu prisosinţă în vremea noastră: “ Până la sfârşitul lumii, fiule, nu vor lipsi drepţii Domnului Dumnezeu, după cum nici lucrătorii satanei nu vor lipsi. În zilele cele mai de pe urmă, însă, adevăraţii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni. Şi chiar dacă nu vor face semne şi minuni ca astăzi, vor călători necontenit pe calea cea strâmtă, cu toată smerenia. Aceştia vor fi în Împărăţia lui Dumnezeu mai mari decât părinţii făcători de minuni. În vremea lor nu va mai fi cineva care să facă semne minunate, deoarece, chiar văzându-l, nu vor vrea să se înţelepţească în luptele duhovniceşti. În primul rând, cei ce vor şedea pe scaunele bisericeşti din toată lumea, vor fi cu totul străini şi nici idee nu vor avea despre virtute. Dar şi întâistătătorii monahilor vor fi la fel. Vor fi robii pântecelui şi ai slavei deşarte, încât vor fi mai degrabă sminteală pentru oameni decât pildă de virtute, deorece virtutea va lâncezi. Va domni peste tot iubirea de argint, dar vai de monahii care se vor desfăta cu banii. Că aceştia vor fi urâciune înaintea lui Dumnezeu şi nu vor vedea faţa Domnului. Monahii şi mirenii vor da bani cu camătă şi nu vor vrea să-i înmulţească în Dumnezeu, prin milostenie la săraci. De aceea, dacă nu se lasă de această lăcomie, vor fi aruncaţi în Tartar şi în muncile iadului. Deci atunci, cum am zis mai înainte, cei mai mulţi se vor rătăci în neştiinţă pe calea cea largă a pierzării.“

* “Apostazia si Antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008

Dr. Gabriela Naghi

Prilejuit de faptul că stătătorul pe scaunul Episcopal din acest oraş poartă acelaşi nume de călugărie cu Sfântul Ierarh Nifon, pomenit de Biserică în această zi. Din informaţiile primite, am înţeles că e o mobilizare generală în Episcopie. Protopopii au transmis directivele de rigoare preoţilor parohi ca aceştia să fie prezenţi la festivitate şi nu oricum, ci însoţiţi de un număr prestabilit de credincioşi, care să-şi exprime ataşamentul faţă de Domnul Nifon Mihăiţă. Beneficiul acestei mobilizări este dublu: întâi, parohiile din Eparhie vor fi lipsite de Sfânta Liturghie, în buna tradiţie ecumenistă, apoi vor fi satisfăcute vanităţile sărbătoritului care, înainte de a fi episcop, a fost un monah încercat, şi aşa a rămas până în ziua de azi.

Urările mele pentru Domnul Nifon Mihăiţă sunt acestea: sănătate deplină şi ani îndelungaţi; să renunţe la cele patru erezii pe care le-a promovat la întâlnirea de la Busan, din Coreea de sud şi să revină la Dreapta Credinţă; să renunţe la tot ceea ce este definit de cuvântul ,,ecumenism’’, colecţia tuturor ereziilor lumii; să lupte din toate puterile pentru a călăuzi Turma spre Împărăţia lui Dumnezeu, încât la următoarea onomastică, credincioşii să vină din dragoste, neîmpinşi de la spate.

 Cadoul meu pentru Domnul Nifon este unul modest: această scurtă însemnare despre viaţa Sfântului Nifon, Patriarh al Constantinopolului, Ierarh al Ţării Româneşti, păzitor al catârilor din Sfântul Munte Atos, cu îndemnul de a se ridica la înălţimea morală a Sfântului.

Iubitorul de Dumnezeu Nifon era de neam străin. Văzând dreapta lui vieţuire, Biserica lui Hristos l-a chemat la vrednicia slujirii preoţeşti. ,,Cine sunt eu, puturosul şi păcătosul, să primesc acest fel de jug prea greu asupra grumazului meu cu totul rănit?’’, se întreba plăcutul lui Dumnezeu. Deşi nu-şi dorea, a ascultat de glasul Bisericii, care l-a înălţat în scaunul de Patriarh al Constantinopolului. Păstorind aici, îndruma bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos spre izvoarele cele limpezi ale Dumnezeieştilor învăţături. ,,Dar diavolul, urâtorul de bine, n-a suferit să vadă nişte bunătăţi ca acestea şi a pornit pe nişte clerici făcători de sminteală să izgonească pe Sfânt departe de turma lui şi făcând tovărăşii împotriva bunului păstor, au năvălit cu stăpânire împărătească, izgonindu-l din Patriarhie’’. S-a rugat pentru răufăcătorii săi şi s-a retras în liniştea unei mănăstiri. După o vreme, Radu, domnul Ţării Româneşti, a auzit de Sfântul şi în mai multe rânduri a stăruit să vină pentru a păstori în ţara sa. Sfântul Nifon s-a învoit, spunând domnului: ,,Orice voi face pentru îndreptarea voastră, să o primiţi cu mulţumire şi chiar tu de vei greşi, să primeşti duhovnicescul meu sfat’’.

În vremea aceea, un boier din Moldova, cu apucături rele, a fugit în Ţara Românească, lăsând în urmă soţie şi copii. Făcându-se prieten cu domnitorul Radu, acesta i-a dat spre însoţire nelegiuită chiar pe sora sa. Când a auzit arhiereul lui Hristos, Nifon, s-a mâhnit adânc, a chemt pe moldoveanul împricinat şi i-a vorbit cu blândeţe, îndemnându-l să lase însoţirea cea întru fărădelege şi să se întoarcă la soţia luată după legea lui Dumnezeu. Pe domn l-a mustrat pentru călcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii şi i-a prevestit rele întâmplări, care au şi venit asupra sa. A îmbrăcat apoi veşmintele arhiereşti, a afurisit pe moldoveanul nelegiuit şi pe cei care-l ajutau. După aceasta, a pus veşmintele sfinţite pe Sfânta Masă, a sărutat sfintele icoane şi a plecat, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. A vieţuit într-o casă mică la margine de sat şi un tânăr, Neagoe, fiul său duhovnicesc, venea şi-i aducea cele de trebuinţă. Zadarnic a vrut Radu să-l aducă iarăşi pe scaunul arhieresc. Sfântul s-a dus la Mănăstirea Vatopedu ca un străin şi a fost pus ca argat să păzească catârii. Abia mai târziu, prin iconomie Dumnezeiască, a fost cunoscut ca fiind arhiereu al lui Hristos. A trecut la Domnul într-o zi de 11 august, după o viaţă bineplăcută (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed.. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 120-140).

Presbiter Ioviţa Vasile

Într-o comunicare apărută recent pe site-ul Orthochristian.com, se adresează o rugăminte către toţi credincioşii ortodocşi de pretutindeni, de a se ruga Atotmilostivului Dumnezeu, pentru sănătatea lui Gheronda Gavriil din Sfântul Munte Athos, ucenic al marelui Sfant Paisie.Potrivit vimaorthodoxias.gr, Gheronda Gavriil suferă de multă vreme de zona zoster. Sănătatea sa s-a deteriorat în ultimele patru luni și a încetat să mai primească vizitatori la chilia sa.

Starețul Gabriel este el însuși unul dintre cei mai iubiți bătrâni, întelepţi îndrumatori ai dreptcredincioşilor ortodocşi. S-a ostenit mulți ani în chilia Sfântului Christodoulos din Mănăstirea Koutloumousiou, lângă Karyes, capitala Muntelui Athos, unde nenumărații pelerini veneau să capete binecuvântarea sa și să audă un cuvânt spre mântuire. Starețul Gabriel s-a numărat printre cei 12 monahi, care s-au adresat Sfintei Chinonite a Muntelui Athos, în apărarea Bisericii canonice ucrainene, în semn de protest față de acțiunile anti-canonice ale Patriarhiei din Constantinopol. Sfințiții Părinți subliniau că nu își vor pune în pericol mântuirea, intrând în comuniune cu schismaticii excomunicaţi și că nu vor promova actuala schismă la nivel ortodox local sau global. Mai mult, fondatorii mișcării schismatice ucrainene sunt condamnați nu numai de Biserică, ci și de instanțele civile pentru infracțiuni morale grave, de neconceput chiar și pentru non-creștini, se arată în scrisoare. De asemenea, Sfințiții Părinți condamnă legăturile schismaticilor ucrainieni cu uniaţii și persecuția declanşată împotriva Bisericii canonice, mai ales după ce Constantinopolul le-a acordat autocefalia. De asemenea, aceștia deplâng declarațiile recente ale „Mitropolitului” Epifanie Dumenko cu privire la păcatul homosexualității.

Mai mult decât atât, schismaticii care vizitează Sfântul Munte sunt motivați mai degrabă din punct de vedere politic, şi nu duhovnicesc – căutând doar acceptarea grupului lor nelegitim, pe care astfel îl pot face cunoscut în lumea ortodoxă, „și pentru a-și îndeplini planurile nelegiuite”, scriu bătrânii atoniți. „Ne temem de o schismă inter-atonită, dacă nu luăm decizii corecte și curajoase”, concluzionează Părinții.

Dr. Gabriela Naghi

După ce Iuda Iscarioteanul a căzut din cinstea de Apostol, la care l-a chemat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ceilalţi Sfinţi Apostoli au cugetat că este potrivit să fie ales altul în această vrednicie, şi Dumnezeu a hotărât, prin mijlocirea sorţilor, ca acesta să fie Sfântul Matia (Fapte 1, 23-26). Duhul Sfânt S-a pogorât şi peste Matia, încât el a fost numărat în rândul celor doisprezece Sfinţi Apostoli. A propovăduit Evanghelia Împărăţiei în Etiopia, Macedonia şi printre evrei.

Arhiereu era, în vremea aceea, Anan, ,,urâtor şi hulitor al numelui lui Iisus Hristos şi prigonitor al credincioşilor, cu a cărui poruncă şi Sfântul Iacov, ruda Domnului, a fost aruncat de pe aripa templului şi a fost ucis’’. În faţa acestuia a fost adus Sfântul Apostol Matia, acuzat de multe ,,vini’’, care toate alcătuiau binele pe care acesta l-a semănat în mijlocul evreilor. Căci spune cartea bisericească: ,,Acest lucru nesuferindu-l diavolul să-l vadă, s-a arătat necredincioşilor în chip de copil mic, poruncindu-le să-l ucidă pe Matia, pentru că strică cinstea lor cea drăcească’’. Împreună-lucrarea oamenilor cu diavolul a adus în lume cele mai mari nenorociri. Ceea ce a vorbit Anan despre Mântuitorul nostru, este o mostră de cutezanţă diavolească, şi reproduc în parte cuvintele lui, cu tristeţe, căci ele ne oferă cheia în care trebuie înţelese toate blasfemiile ce le proferează evreii vremurilor noastre. Aşadar: ..Dar mai mare începător de eresuri decât toţi S-a sculat Iisus Nazarineanul, Care propovăduindu-Se pe Sine că este Dumnezeu, şi Fiul lui Dumnezeu, a uimit ochii multora cu semnele Sale şi cu minunile Sale făcute cu farmece, şi inimile lor le-a tras în urma Sa, defăimând păzirea legii; dar a luat judecată după Legea pe care o hulea… Şi-a găsit sfârşit vrednic, luându-Şi plata după faptele Sale! O, de ar fi pierit pomenirea Lui odată cu Dânsul, şi de ar fi murit învăţătura Lui odată cu El, ca să nu mai fie nimeni să o învie!’’

Aceasta este marea durere dintotdeauna a evreilor: n-au putut nimici Dumnezeiasca Învăţătură propovăduită lumii de Domnul nostru Iisus Hristos! Sfântul Apostol Matia a mărturisit cu tărie pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat, în faţa celor mai vajnici vrăjmaşi ai Săi, de aceea a şi hotărât Anan: ,,Acest Ucenic al lui Hristos ce stă în faţa noastră este vrednic de moarte’’. Au adus asupra lui învinuiri nedrepte, că a hulit pe Dumnezeu, pe Moise şi Legea, el iubitorul de Dumnezeu şi rob al Său! L-au pus în mijlocul lor şi au început să arunce cu pietre până când Sfântul Apostol Matia şi-a dat sufletul său curat în mâinile lui Dumnezeu Atotputernicul (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 104-109).

Presbiter Ioviţa Vasile

De praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, bunii credincioşi din Parohia Schit-Orăşeni şi-au sărbătorit hramul bisericii. În jurul Sfintei Mese s-a adunat un sobor de preoţi nepomenitori alcătuit din Părinţii Ioan Ungureanu, Ieromonah Petroniu, Cosmin Tripon, Claudiu Buză, şi Vasile Ioviţa şi Pr.Mihai care au săvârşit Taina Sfântului Maslu, Acatistul, Sfânta Liturghie şi Slujba Parastasului. În faţa altarului de vară, credincioşii locului şi cei veniţi din alte părţi ale ţării au trăit momentele liturgice într-o atmosferă de rugăciune, şi mare parte din ei, copii şi adulţi, s-au împărtăşit cu nemuritoarele Taine.

Cuvântul de învăţătură a fost rostit de Părintele Cosmin Tripon. Sfinţia sa a vorbit despre marea sărbătoare a Schimbării la Faţă pe Muntele Taborului, ca eveniment Dumnezeiesc al istoriei de mântuire a neamului omenesc. În partea a doua a cuvântului a relevat, cu argumente convingătoare, nedreptatăţile ierarhilor împotriva preoţilor nepomenitori pentru ,,vina’’ acestora de a se fi ridicat întru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe. Citând dintr-o carte teologică, Părintele Cosmin a accentuat faptul că în aceste vremuri grele, când erezia ecumenistă a pătruns în Biserica Ortodoxă, datoria noastră de căpetenie e aceea de a rămâne fii statornici ai Bisericii, nu de a o părăsi, bine ştiind că Mama noastră este în suferinţă şi are nevoie de strădaniile noastre pentru îndepărtarea ereziilor pierzătoare de suflete.

A urmat agapa frăţească, bun prilej pentru ca Părinţii nepomenitori să-şi împărtăşească bucuriile şi tristeţile, reuşitele şi neîmplinirile, să facă schimb de informaţii utile şi să constate că luptei antiecumeniste s-au alăturat şi alţi credincioşi  mireni şi din cinul călugăresc.

Dăm slavă lui Dumnezeu pentru această întâlnire şi vrem să transmitem un mesaj ierarhilor noştri: nu vă suntem vrăjmaşi, nu vă dorim răul, nu vă urâm. Vă aşteptăm să vă împliniţi înalta misiune ce v-a fost încredinţată de Hristos Domnul, aceea de a călăuzi sufletele spre Împărăţia cea veşnică.

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururrea fiitoare, pentru rugiunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie’’. Cu această cântare bisericească cinstim pe Mântuitorul lumii azi, în zi de praznic împărătesc. Cu puţină vreme înainte de Sfintele Sale Patimi, Domnul Iisus Hristos S-a urcat pe Muntele Taborului. Avea Fiul lui Dumnezeu obiceiul sfânt de a se ruga în singurătate, cum s-a întâmplat în alte dăţi, dar acum a luat cu Sine pe Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov. Acolo S-a depărtat puţin şi a început a se ruga. Sfinţii Apostoli, obosiţi de greutatea urcuşului, au adormit.

Mântuitorul S-a schimbat la faţă, aceasta făcându-I-se luminoasă, veşmintele-I erau asemenea zăpezii. Atunci s-au arătat cei doi Sfinţi Prooroci, Moise şi Ilie. Slava lui Dumnezeu s-a arătat aici atât cât îi era ochiului şi minţii omeneşti cu putinţă a cuprinde. Despre Moise ne spun Sfintele Scripturi că a murit şi a fost îngropat într-un loc necunoscut, până în ziua de astăzi. Şi totuşi Dumnezeu l-a adus la vederea ochiului omenesc, arătându-ne adevărul cuvintelor Mântuitorului: ,,Dumnezeu, deci, nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El’’ (Luca 20, 37) şi alt cuvânt: ,,cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi’’ (Ioan 11, 25). Sfântul Prooroc Ilie nu a cunoscut moartea, deoarece Dumnezeu a trimis un car de foc, care l-a ridicat cu trupul la cer. Cartea bisericească ne spune că el a venit pe munte din rai, acolo unde se veseleşte până când Dumnezeu îl va trimite iarăşi în lume, la sfârşitul veacului acestuia, ca să întărească pe credincioşi în zilele de prigoană ale lui antihrist (Apocalipsa 11, 3-12).

Aşadar, sufletele credincioase se întâlnesc întotdeauna în slujirea lui Dumnezeu, aşa cum Sfinţii Apostoli s-au întâlnit cu Sfinţii Prooroci din vechime, pe Muntele Taborului. ,,Dumnezeu este lumină’’, ne spune Sfântul Apostol Ioan în Întâia sa Epistolă (1, 5); ,,Eu sunt lumina lumii’’, a spus Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Evanghelia aceluiaşi Sfânt Apostol (8, 12). Această lumină Dumnezeiască au văzut-o Sfinţii lui Dumnezeu, care s-au învrednicit a fi pe Muntele Taborului la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului. ,,Lumina lui Hristos luminează tuturor’’, citim în textul liturgic. De aceea datoria noastră sfântă este de a ne deschide inimile şi a primi lumina învăţăturilor lui Hristos Domnul, căci cine stă închistat în sine, nevrând să se lase luminat de lumina veşnicelor adevăruri, petrece în întunericul păcatului şi al neştiinţei.

Iubite cititorule! Astăzi am fost împreună în sfânta biserică şi am participat la Sfintele Slujbe. Este ca şi cum am fi fost prezenţi pe Muntele Taborului, învăluiţi de Dumnezeiasca lumină, laolaltă cu Sfinţii Prooroci şi Sfinţii Apostoli. Laolaltă cu toate sufletele credincioase de pe faţa pământului.

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Cine este dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni’’(Psalmul 76, 13). Mare minune a făcut Dumnezeu în zilele împăratului păgân Deciu, cel care s-a pornit cu sălbăticie împotriva Bisericii lui Hristos. Erau atunci în Efes şapte tineri, rânduiţi cu oarecari demnităţi în oastea imperială. Numele lor le avem scrise în sinaxarul acestei zile. Aceştia erau binecredincioşi şi petreceau în posturi şi rugăciuni. Nebunul împărat a venit în Efes şi a poruncit să se facă mare sărbătoare păgânească şi să silească pe toţi să aducă jertfe spurcate zeilor, adică diavolilor. Cei slabi în credinţă s-au învoit şi astfel au scăpat de mânia imperială. Au fost însă credincioşi care, chiar puşi în faţa morţii, refuzau să jertfească, ştiind că acest fapt înseamnă lepădare de Hristos. Deoarece şi atunci delaţiunea era în floare, cei şapte tineri au fost pârâţi că se închină lui Hristos şi nu vor să jertfească zeilor. S-a dat poruncă să fie aduşi în faţa împăratului şi, fiindcă erau în dregătorii ostăşeşti, acesta s-a arătat îngăduitor cu ei şi i-a lăsat în libertate. Ştiind ce avea să urmeze, tinerii s-au sfătuit: ,,Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească în mărturisirea preasfântului Său nume, ca să putem sta fără temere înaintea tiranului’’.

Stând în peşteră, tinerii au rânduit pe unul dintre ei, Iamvlih, să le aducă mâncare şi cele de trebuinţă din cetate. Tiranul a auzit de retragerea lor în peşteră şi a poruncit ca intrarea peşterii să fie astupată şi pecetluită, pentru ca tinerii să moară în întunericul acela, fără apă şi hrană. Preabunul Dumnezeu a adus asupra Sfinţilor Săi somn ca de moarte, sufletele lor au fost luate în mâinile Lui, iar trupurile au fost ţinute în nestricăciune.

Mulţi ani au trecut de la adormirea tinerilor. Stăpânul muntelui a vrut să zidească un staul şi a luat pietrele cu care s-a închis gura peşterii. În aceaşi vreme, Dumnezeu a înviat pe Sfinţii tineri şi ei s-au sculat, ca şi cum s-ar fi trezit din somnul de noapte. Au trimis pe Iamvlih să le aducă pâine din cetate. Era vremea binecredinciosului împărat Teodosie. Tânărul a văzut semnul Sfânt al Crucii pe zidurile cetăţii şi s-a mirat nespus că Hristos se proslăvea, căci înainte nu cuteza nimeni să facă aceasta la vedere. N-a găsit nici un cunoscut, deoarece aceştia trecuseră de multă vreme din viaţă, iar cetatea era cu totul altfel. După multă cercetare, a înţeles că petrecuseră în peşteră 372 de ani şi Preamilostivul Dumnezeu i-a adus în viaţă, spre ruşinarea celor ce învăţau atunci că, la moarte, trupul şi sufletul se nimicesc (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p.40-51).

Presbiter Ioviţa Vasile