Din vremea când diavolul şi îngerii săi au căzut din locaşurile cereşti, nu fac altceva decât să întoarcă pe oameni de pe calea mântuirii şi să-i piardă în adâncimile iadului. Întotdeauna când un suflet cade în mrejele lor, se bucură în chip diabolic. Când ereticii primelor secole ale existenţei Bisericii lui reuşeau să atragă făpturile lui Dumnezeu la rătăcirea lor, jubilau şi se bucurau de aceste isprăvi. Eretici vremurilor noastre, înregimentaţi în puzderia de secte, au ca scop al existenţei lor îngroşarea rândurilor, aducerea la pierzare a cât mai multe suflete din cele nestatornice. Este o luptă pe faţă împotriva lui Hristos şi a Bisericii noastre.
Sfântul Iustin Popovici vorbea de cele trei mari căderi consemnate în istoria omenirii, enumerându-i pe Adam, pe Iuda şi pe papa. Căderea lui Adam s-a răsfrânt asupra întregului neam omenesc, căci fiecare am avut păcatul strămoşesc asupra noastră, până la Taina Sfântului Botez. Papa ţine în rătăcire mai mult de un miliard de suflete, deşi învăţăturile lui sunt, evident, plăsmuite în străfundurile iadului. Căderea lui Iuda a avut drept consecinţă Răstignirea Mântuitorului Hristos.
Există şi în vremea noastră mari şi multe căderi. Orice păstor de suflete care cade în erezie sau schismă, se primejduieşte pe sine, dar şi pe păstoriţii lui. Avem din păcate nenumărate exemple de slujitori care au îmbrăţişat ecumenismul, cu tot cortegiul lui de erezii, apoi, consecinţă logică, au devenit şi schismaticii. Păcatul generează păcat.
Ultimul exemplu este cel al Mitropolitului Serafim al Pireului. După ce ani buni s-a opus ereziilor şi schismelor, având exemplare luări de poziţie, a cedat şi a slujit împreună cu cei căzuţi în schismă, care i-au pomenit pe schismaticii ucraineni, opintindu-se să la câştige acestora o legitimitate pe care n-o vor avea niciodată. Nu ştiu dacă s-au făcut presiuni asupra dânsului. Nici nu are importanţă. Dumnezeu cunoaşte inimile şi gândurile fiecăruia.
Cine credeţi că jubilează gălăgios la această cădere în schismă a Mitropolitului? Schismaticii români. Cei care au părăsit Sfânta Biserică Ortodoxă Română şi, din afara ei, îşi împroaşcă veninul răutăţii. Cei care exultă, deoarece li s-a mai alăturat un suflet, şi nu unul oarecare. Exact ce spuneam la început. Fie sănătoşi mireanul Sava şi celălalt mirean, căruia am hotărât să nu-i mai pronunţ numele. Pentru noi, cazul Serafim al Pireului este închis. Ştim cu certitudine că Dumnezeu are mai mult de şapte mii de făpturi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal. Pe aceştia-i va scoate la arătare la vremea potrivită.
Presbiter Ioviţa Vasile
Aducem cu smerenie o completare la articolul binevenit al Sfinţiei Voastre, prin cuvintele pline de Duh Sfânt ale Sfântului Paisie Aghioritul, care cu dulceaţă fără seamăn, dreaptă cugetare şi duh smerit, învaţă pe fiii Bisericii, că pot produce vătămări celor din jur mai mari decât cele produse de duşmanii aflaţi în afara Bisericii.
*”Cei care urmăresc stăpâniri, dar sunt stăpâniţi de patimi şi prezintă interesele lor personale ca duhovniceşti, apelând chiar şi la stăpânirile lumeşti ca să le rezolve problemele lor bisericeşti, unii ca aceştia sunt deja părăsiţi de Harul lui Dumnezeu.
Să nu ne înşele cel viclean cu “chem pe Cezarul”, deoarece Apostolul Pavel s-a predat în stăpânirea Cezarului deoarece primise mai înainte vestire de la Dumnezeu că va propovădui pe Hristos şi în Roma. … Când cineva încearcă să rezolve problemele bisericeşti într-un mod ortodox, dar scopul lui este să se aranjeze cât mai bine pe sine însuşi, cum va fi unul ca acesta binecuvântat de Dumnezeu?
Nu trebuie să se lase nimeni impresionat de cei care aranjează treburile bisericeşti foarte bine, în chip ortodox, dacă ei înşişi nu sunt bine inrădăcinaţi in Biserică, ci o tulbură cu exagerări sau pogorăminte fără discernământ. Cele doua extreme intotdeauna o chinuiesc pe Biserica Mamă, dar şi cei care le susţin se chinuiesc, deoarece aceste două extreme de obicei străpung… Adică este ca şi cum un capăt l-ar ţine indrăcitul, care suferă de obrăznicie duhovnicească (dispreţ faţă de toate), iar celălalt capăt l-ar ţine nebunul, care are râvna pruncească cu strâmtime de minte, şi atunci – ferească Dumnezeu! – cele două extreme se pot lovi mereu şi nimeni “să nu le poată da de capăt“.
Cei care vor putea îndoi aceste două capete, astfel încât să le unească, vor fi încununaţi de Hristos cu două cununi de smarald. Nu trebuie să creăm probleme în Biserică, nici să mărim micile neorânduieli omeneşti care se fac, ca să nu pricinuim mai mult rău şi să se bucure cel viclean. Cel care se tulbură mult pentru o mică neorânduială şi se avântă brusc, cu furie, chipurile ca s-o îndrepte, se aseamănă cu paraclisierul uşor la minte, care văzând o lumânare curgând, se repede deodată, cu tot avântul, să o stingă, dar îmbrânceşte oameni şi răstoarnă sfeşnice creând astfel o mare neorânduială în vremea slujbei.
Din păcate, în epoca noastră avem mulţi care tulbură Biserica Mamă. Dintre acestia, cei cu ştiinţă, au prins dogma cu mintea şi nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Iar ceilalţi, care sunt fără ştiintă de carte, au prins-o şi aceştia, dar cu dinţii, de aceea şi scrâşnesc din dinţi atunci când discută probleme bisericeşti, pricinuindu-se asftel mai multă vătămare Bisericii din pricina acestora, decât din pricina celor care luptă Ortodoxia noastră.
Cei care mustră fără discernământ au întunecare duhovnicească şi răutate, iar pe oameni îi văd, din păcate ca pe nişte buşteni. Si în timp ce ii cioplesc fără milă, făcându-i pe oameni să sufere, ei se bucură de “fasonarea” ce le-o fac, de “cubizarea” lor. Cei care se grăbesc să facă pe Părintele duhovnicesc, desi au încă multe toxine duhovniceşti, seamănă cu gutuile verzi strepezite, care oricât zahăr am pune peste ele, nu vor ajunge niciodată o dulceaţă bună, iar dacă vor ajunge, repede se vor acri. Cuvintele dulci şi adevărurile mari au valoare doar atunci cand ies din guri adevărate şi prind rădăcini numai in sufletele binevoitoare şi la oamenii maturi duhovniceşte, care au minte curată.
Mai mare valoare are un cuvânt al omului smerit şi nevoitor, pe care îl scoate cu durere din adâncul inimii sale, decât o grămadă de cuvinte meşteşugite ale omului cultivat, care ies cu viteză de pe inima instruită, dar care nu vesteşte lăuntric sufletele, pentru ca una ca aceasta este carne, iar nu limba de foc a Sfintei Cincizecimi”.
*Cuviosul Paisie Aghioritul, “Epistole“, Editura Evanghelismos
Multumesc pentru contributia Domniei Voastre. Credeti-ma, aceasta e a patra tentativa de a va raspunde, sper ca de randul acesta sa reusesc. Doamne ajuta.
Cum au trecut Sfintele sărbători,
Se fac bagaje, lacrimi se ascund
De fete despărțite de feciori,
De copilași ce rămân iar plângând.
Se plânge-n porți, se suferă-n tăcere,
Se numără din nou şi luni şi ani…
Că-şi iau cei dragi la revedere
Şi pleacă-n alte țări, să facă bani !
Rămân acas’ bătrâni fără putere,
Bolnavi cu sufletul, neâmpăcați,
Că-şi pierd copiii, cea mai mare-avere
Şi suferă, de parcă-s condamnați !
Se-împrăștie românii-n țări străine,
Se rup familii în bucăți….
Când țara noastră lor le aparține
Şi-n ea au loc românii nostri toți !
Se plânge pe la vama țării noastre
Şi prin aeroporturi şi prin gări…
Rămân copii plângând pe la ferestre
Şi mame care plâng prin depărtări…
Ne trece astăzi granița zacusca
Şi porcu-nghesuit…pus la borcan,
Ascunsă-n geamantan, trece şi țuica…
Să le ajungă cate-o gură, peste an.
Ne trec şi micii şi sarmale-nghețate,
Şi moarea pusă-n sticle, din butoi,
Se duc românii-n țări îndepărtate…
Şi duc ce au mai bun de pe la noi !
Ne trece granița şi ceapa şi slănina,
Căci toate-acestea le alină dorul
Şi nimeni nu-şi asumă vina…
De ce ne pleacă-n alte țări poporul ?
De ce mănâncă pâinea-n altă țară,
De ce nu le tihneşte-o bucătură ?
Şi trebe’ să slujească pe afară,
Că-n țara lor e mare-ncrengătură !
Se duc din țară oameni de valoare,
La care le vom duce dorul…
Şi fenomenul ăsta ia amploare,
Dar nimeni nu schimbă „decorul” !
Câți ani mai trebuie să treacă,
Să ne putem găsi în țară rostul ?
Să nu mai suferim că ai noștrii pleacă
Şi-n alte țări îşi află adăpostul… !
Românilor, vă-ndemn să ne rugăm
Şi să plecăm genunchii pentru țară,
Prin rugăciune, țara s-o salvăm,
Să nu lăsăm ca neamul să dispara!
( autor necunoscut)
Multumesc pentru aceasta postare. Pe toti ne framanta aceasta tentativa de distrugere a Nemului Ortodox Roman. Sa nu credeti ca toate cele indreptate impotriva romanilor sunt intamplatore, accidente ale istoriei. Nu. E un plan vechi pe termen lung, plasmuit de vrajmasii lui Hristos. Sanatate, draga cititorule.
Ne-am întâlnit de zeci şi sute de ori cu aceste”neorânduieli”, făcute de fraţii nostri întru Hristos în Sfânta Biserică, din amăgire de sine, preţuire de sine, fiice ale mândriei diavoleşti.
Dar mai ales avem parte din belşug de tulburările, de învrăjbirea, de umilirea şi batjocorirea Preoţilor lui Hristos, care drept învaţă Cuvântul Adevarului şi a pliromei binecredincioase, în dispreţ faţă de Sfintele Canoane, de înţelegeri făcute cu „cezarul”, toate săvârşite în numele „iubirii”, de către toţi Ierarhii ecumenişti ai BOR, în frunte cu Patriarhul Daniel, la ordinul căruia au loc „întâlniri”cu ereticii în Sfintele Biserici Ortodoxe. Numai au credinţă în Dumnezeu, căci altfel le-ar fi frică că Marele Arhiereu Hristos, Stâpanul Viei, va veni pe negândite, ” şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora. Iar ei auzind, au zis: Să nu se întâmple! El însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci, scriptura aceasta: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului”? Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi. (Luca 20, 16-18)
Dacă ochiul sufletului nu este curat, ci întunecat cum ai putea înţelege oare Voia lui Dumnezeu?
Trăim în ignoranţă şi din păcate, mai marii Bisericii iubesc această ignoranţă (nestiinţă, neputinţă, delăsare, frică) sau”strâmtime de minte” şi o menţin fie prin tăcerea asupra tuturor evenimentelor tulburătoare, sfâşietoare cu care se confruntă Biserica lui Hristos în aceste vremuri antihristice, fie răspândesc în dispreţ faţă de Sfintele Canoane şi Sfintele Sinoade Ecumenice, panerezia ecumenistă.
Clerul conducător şi povăţuitor al Bisericii Creştine Ortodoxe, care în chip tainic este condusă de Duhul Sfânt,
admite „întâlnirile „cu ereticii, în Biserica lui Hristos, tot în numele „iubirii”pierzătoare de suflete, an de an, devenind o obişnuinţă, acceptând cuvintele de învăţătură din partea reprezentanţilor denominaţiunilor creştine, care nu sunt”biserici”, cum s-a stabilit la tâlhărescul sinod din Creta, ci EREZII. Nu protestează, ci acceptă ascultător aceste infamii, împreună cu pliroma cuminte, înşelată şi infectată de microbii dătători de moarte duhovnicească ai ecumenismului satanicesc….Până când?
Câteva gânduri minunate împărtăşite tuturor, cu dragoste întru Hristos Domnul, de către Sfântul Nicolae Velimirovici:
„Negreşit, şi cel mai rău om îşi aduce aminte de Dumnezeu de trei ori în viaţă: când vede pe cel drept că suferă din vina lui; când el însuşi suferă din vina altuia; şi când îi soseşte ceasul morţii.
Negreşit, de trei ori în viaţă plânge şi cel mai învârtoşat păcătos: când, gonit de oameni ca o fiară sălbatică, este mângâiat de mâna mamei sale; când, bolnav şi părăsit, este cercetat de vrăjmaşul său de o viaţă, care îi aduce daruri şi iertare; şi când, pe patul de moarte, preotul îi spune: nu te teme, mila lui Dumnezeu este mai mare decât păcatele tale!
De trei ori se aseamănă omul lui Dumnezeu: când i se naşte un fiu; când înţelege şi-l primeşte pe Hristos; şi când se împacă cu pătimirea sa pentru dreptate.”
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009 – fragment