– Geronda, sunt tulburat de gândurile de neîncredere care coboară asupra mea.
–Faptul că ești deranjat și nu accepți aceste gânduri înseamnă că ele vin de la cel rău. Uneori Dumnezeu ne îngăduie să avem îndoieli sau ezitări în credința noastră, să ne verificăm dispozițiile și milostivirea. Dar Dumnezeul nostru nu este o fabulă, ca cea despre Zeus, Apollo și ceilalți așa numiți „zei”. Credința noastră este reală și vie. Avem un nor de sfinți (Evr.12:1), după cum scrie Apostolul Pavel. Acești oameni L-au cunoscut pe Hristos, au experimentat o relație personală cu El și s-au sacrificat pentru El. Și în timpul nostru există oameni care se consacră lui Dumnezeu și care experimentează stări cerești. Ei sunt în contact cu îngerii, cu sfinții și chiar cu Hristos și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ca să te ajut, o să-ți spun ceva despre mine. Vedeți, și eu „îmi dau sângele”, vorbesc despre acțiuni pentru a-i ajuta pe alții. Văzând cum cunoștințele adunate de om alungă credința din el, vreau să o întăresc, povestind câteva întâmplări din domeniul credinței.
Când eram mic, locuiam în Konitsa. Am citit multe vieți de Sfinți, și le-am dat altor copii să citească, sau am adunat prietenii și am citit împreună. M-am bucurat în mod deosebit de marii Sfinți, eroi ai ascezei credinței și de postul pe care și l-au impus și am încercat să-i imit. Postul meu a făcut ca gâtul meu să arate ca o tulpină de cireș. Prietenii au râs de mine: „Îți va cădea capul”. Ce am îndurat atunci!… Dar să lăsăm asta. Fratele meu mai mare, văzând că mă îmbolnăvesc din post, s-a temut că nu voi putea termin școala, mi-a luat caietul cu viețile Sfinților pe care le citeam. Odată, unul dintre vecinii noștri, pe nume Costas, i-a spus fratelui meu: „O să-i pun creierul în ordine. Voi avea grijă să arunce cărțile pe care le citește și să înceteze postul și rugăciunile”. Ei bine, a venit să mă găsească. Aveam vreo cincisprezece ani atunci. Și m-a învățat teoria lui Darwin. A vorbit și a vorbit, până mi-am pierdut mințile. Și cu capul încurcat, m-am repezit direct în pădure, la capela Sfintei Barbara. Intrând în ea, l-am întrebat pe Hristos: „Hristosul Meu, dacă Exiști, arată-mi-Te înaintea mea!”. Am tot repetat asta iar și iar, făcând metanii. Era vară. Transpirația mi se prelingea pe brațe, eram ud. În cele din urmă, m-am prăbușit de slăbiciune. Dar nu am văzut nimic, nici nu am auzit nimic.
Ei bine, se vede că Dumnezeu nu m-a ajutat, nici măcar un scârțâit, o umbră, nimic; dar până la urmă, eram încă doar un copil. Observând din punct de vedere uman, sau cu ajutorul logicii, ceea ce s-a întâmplat, s-ar putea spune: „Doamne, este trist pentru el, bietul om! De la vârsta de unsprezece ani, a început să urce pe scară, a desfășurat o importantă asceză, iar acum este în criză. Avea capul încurcat de teorii nebunești, acasă, fratele lui îi punea bețe în roate, a fugit în pădure să-ți ceară ajutorul…”. Dar nici un răspuns, nimic! Epuizat de metanii, m-am aşezat şi mi-am spus: „Păi ce răspuns a dat Costas când i-am întrebat ce părere are despre Hristos?”. „El a fost cel mai blând, cel mai drept Om. Prin învățăturile Sale, El a depășit interesele fariseilor, care L-au răstignit din invidie.” Așa că atunci am hotărât așa: „Deoarece Hristos a fost acest Om atât de bun și de drept, atât de mult iubit încât nu a fost altul ca El, de vreme ce oamenii răi L-au ucis din invidie și răutate, atunci, pentru acest Om, trebuie să fac mai mult decât Am făcut. Trebuie chiar să fiu gata să mor pentru El». Cu greu îmi spusesem asta când mi s-a arătat Hristos. A apărut în mijlocul unei lumini intense, capela strălucea. El îmi spuse „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11:25-26). Într-o mână El ținea o Evanghelie deschisă, pe care am citit aceleași cuvinte. A fost o astfel de schimbare interioară în mine, încât am tot spus iar și iar: „Ei bine, Costas, vino aici acum și vom discuta dacă Dumnezeu există sau nu!”.
Vedeți, înainte de a-mi apărea, Hristos a așteptat să iau o hotărâre plină de sacrificiu de sine. Și dacă El dorește o hotărâre plină de sacrificiu din partea unui copil, cu atât mai mult o va dori de la un adult.
Traducere din:
Parintele Paisie Aghioritul Sfântul Munte „Cuvinte duhovnicești Volumul II. Trezirea duhovnicească. Editura: Orfograf, Moscova. pp. 273-276.
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
UCRAINA MERGE DUPĂ MITROPOLITUL LONGHIN, EROUL UCRAINEI, TATĂL A 100 DE COPII ORFANI
Cernăuți, Ucraina, 23 mai 2023
Cea mai recentă țintă ierarhică a Ucrainei este unul dintre cei mai iubiți și puternici Arhiepiscopi ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene Canonice.
Înaltpreasfințitul Mitropolit Longhin, Arhiepiscop al Eparhiei Cernăuților și Bucovinei și stareț al Mănăstirii Sfintei Înălțări-Bănceni, este cunoscut pentru predicarea sa înfocată, care vizează condamnarea schismaticilor și persecuția statului asupra Bisericii.
El este cunoscut și ca tată al orfanilor. De la începutul anilor 1990, a adoptat peste 400 de orfani, care au fost îngrijiți la orfelinatul condus de mănăstirea sa. În 2008, i s-a acordat oficial titlul de Erou al Ucrainei pentru eforturile sale neobosite.
Dar acum acest Erou este arătat lumii drept un inamic al statului, acuzat de „incitarea la dușmănie religioasă” – aceeași acuzație care a fost adusă și împotriva altor câțiva ierarhi din Biserica Ortodoxă Canonică a Ucrainei.
Pe 19 mai, Mitropolitul a primit o citație pentru a fi audiat la secția de poliție locală, transmite Episcopia Cernăuți- Bucovina.
„Am fost și rămân credincios Bisericii Ortodoxe Ucrainene și Preafericitului Părinte Mitropolit Onufrie. Cer ajutorul lui Dumnezeu pentru a rămâne credincios Bisericii Ortodoxe canonice până la capăt și pentru a păstra puritatea credinței noastre ortodoxe”, a comentat IPS Sa.
„Vom suferi, vom îndura, dar nu vom vinde nici Biserica, nici statul. Rămânem mereu alături de credincioși.”
Sute de clerici, călugări și mireni s-au adunat ieri la secția de poliție Cernăuți pentru a-și arăta sprijinul cu rugăciuni inaltate pentru iubitul lor Mitropolit Longhin. Imaginile de la fața locului arată cum credincioșii au citit rugăciunile în fața poliției înarmate în timp ce IPS Longhin era interogat.
Martorii oculari raportează că un număr de participanți au primit, de asemenea, convocări la poliție în timpul rugăciunilor.
„Poliția nu va lăsa oamenii să intre. Dacă ești episcop ortodox, atunci, desigur, ești un criminal. Dacă ești un episcop care a adoptat 400 de orfani, este greu să-ți imaginezi o crimă mai gravă”, au subliniat cu durere, credincioșii.
La părăsirea departamentului de poliție, Mitropolitul Longhin a mulțumit mulțimii prezente, încurajându-o să se roage în continuare și să fie foarte atentă.
Serviciul Securității Statului a anunțat apoi că Înaltul Ierarh este suspectat oficial pentru predicile sale în care s-a referit la schismatica „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” , ca fiind „biserica lui antihrist” și „satanică”.
Potrivit unei surse apropiate de Mitropolitul Longhin, autoritățile și-au amânat planurile de a impune o „măsură preventivă” Înaltului Ierarh din cauza prezenței uriașe a credincioșilor care îl iubesc pe Mitropolit.
Traducere din:
https://orthochristian.com/153798.html
Ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L iubiţi
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Mintea este cea care cugetă. Inima nu cugetă. Să aveţi mintea la Dumnezeu, şi inima saltă de bucurie de la sine. Se străpunge. Ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L iubiţi. Ca să-L iubiţi, trebuie ca El să vă iubească mai întâi. Trebuie ca mai întâi să vă cunoască Dumnezeu, apoi e rândul vostru. Dacă Îi cereţi, El Se va sălăşlui. Ca să vă iubească, trebuie să fiţi vrednici. Ca să fiţi vrednici, trebuie să faceţi pregătirea.
Mai întâi de toate, departe cu interesul. Rugăciunea trebuie să fie dezinteresată. Toate să se facă tainic, dezinteresat. Adică să nu vă gândiţi că, dacă v-aţi concentrat mintea, harul va veni în inimă şi o va face să tresalte.
Să nu vă rugaţi cu această socoteală, ci cu simplitate şi smerenie. Să ţintiţi întotdeauna către slava lui Dumnezeu. Ce v-am spus despre privighetoare? Ea cântă fără să fie văzută de nimeni. Aşa să fiţi, dezinteresaţi. Să vă dăruiţi slăvirii lui Dumnezeu în taină.
Ne vorbeşte părintele Porfirie, Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 209-210
Fă totul pentru Domnul și nu te teme că ai să ieși în pagubă
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Domnul arată pe cine să chemi la prânz sau cină. Tu ia de aici următoarea regulă: să nu faci niciodată ceva pentru aproapele ca să capeți răsplată de la el aici. Asta nu înseamnă că risipești în zadar: vei fi răsplătit pentru toate la vremea potrivită. În predica de pe munte, Domnul a poruncit să facem toate faptele bune – rugăciunea, postul, milostenia – în taină. De ce oare? Fiindcă Tatăl Ceresc le va răsplăti la arătare celor ce fac acestea. Asta înseamnă că prin toate ostenelile vieții sale, creștinul trebuie să-și pregătească fericirea viitoare, să-și clădească locuința veșnică și să trimită acolo provizii pentru întreaga vecie.
Acest fel de a făptui este potrivnic principiului: „Interesul poartă fesul”, căci interesele se mărginesc la viața de aici, iar viața creștinească aduce pagubă acestor interese. A trăi astfel nici nu se poate fără credință, nădejde și dragoste față de Domnul. A trăi potrivit poruncilor în așteptarea răsplății înseamnă tot o făptuire înstrăinată de interesele lumești; și, de altfel, e mai aproape și mai limpede inimii decât cine știe ce lucru prea idealist, cum ar fi să faci bine „de dragul binelui”. Așa ceva nu se găsește nicăieri în Sfânta Scriptură. Acolo, cel mai înalt imbold este:
Fă totul pentru Domnul și nu te teme că ai să ieși în pagubă.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 217
Când ne rugăm ne aflăm în prezența lui Dumnezeu
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piața, este numai o exemplificare a acestui vicleșug. Diavolul știe că, dacă reușește să devoreze timpul vieții noastre, el pune capăt acestei sfinte neguțătorii, acestui schimb de vieți, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viață, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtășire cu Izvorul Vieții. Când ne rugăm, ne aflăm în prezența lui Dumnezeu, și această prezență nimicește neîncetat moartea, pe care o purtăm în noi, și ne reînnoiește.
Așa încât, a răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu și, cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniți cu El în această viață și vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârșit și cu mai multă tărie, în viața ce va să fie. […]
Atunci când aflăm înțelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul viețuirii noastre pe pământ. „Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni (Efeseni 5, 15-16).
Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creștinii, timpul înseamnă răscumpărarea veșniciei. În fiecare zi noi încercăm să împuținăm păcatul din viața noastră și să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, și astfel să punem pe fiece zi a vieții noastre pecetea veșniciei.
În fiece zi suntem chemați să facem o sfântă neguțătorie: să schimbăm viața noastră trecătoare cu viața cea veșnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului și dacă din cele 24 de ore ale zilei, punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieții noastre și, în cele din urmă, toată viața noastră va fi umbrită de veșnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veșnic înaintea lui Dumnezeu și ele vor fi mântuirea noastră.
Arhim. Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014
Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mișcător al mâniei gratuite
Monahul Nicolae Steinhardt
Deși îmi dau seama că vin în contradicție cu spusele Apostolului (I Corinteni 6, 18-19: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromițător și angajează complet persoana umană, cred că păcatul supărării și al enervării este mult mai grav.
Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează și se răstește, insultă și-și iese din fire, nu numai că se dedă în urât spectacol, dar se și rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului și Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor și metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temnițele de la Sing-Sing și Dartmoor păcatele săvârșite nu strigă mai disonant și mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin și insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arțăgoși și îmbufnați. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptățile și complicațiile lumii, harța însă nu.)
Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deși dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufletești de neîmpăcată opoziție cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice și imense îndepărtări de la recunoașterea deșertăciunii celor lumești. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporții și prinde vâlvătăi și pune în cumpănă toată măreția facerii și toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mișcător al mâniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat își merită numele, câștigă sută la sută și fără niciun efort.
Dar vorbele!, vorbele acelea la nivel de mușcătură de câine ce se repede pe furiș, la nivel de lătrături chelălăite și colți arătați de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelație cu involuntara îmbrâncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăși vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului, îl prezintă Sfântul Apostol Iacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toți greșim în multe chipuri și dacă nu greșește cineva în cuvânt acela este bărbat desăvârșit, în stare să se înfrâneze în întregime.”
De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmația că împărăția mea nu este din lumea aceasta decât turbarea verbală a nervosului din autobuz.
Monahul Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992