La sinodul II tâlhăresc din Creta n-au existat dezbateri libere şi serioase, cum ne spune propaganda mincinoasă din spaţiul ortodox, şi nici contribuţia lui Daniel Ciobotea nu a fost hotărâtoare. Hotărârile acestei adunări sataniste au fost elaborate cu multă vreme înainte şi, pentru a fi impuse în Biserica lui Hristos, aveau nevoie să li se confere ,,autoritate sinodală’’, încât nimeni să nu aibă dreptul să le conteste. Lucrările, câte au fost, s-au desfăşurat în mare secret, sub ochiul vigilent al serviciilor secrete americane, care i-au percheziţionat corporal pe participanţi ca pe nişte pungaşi de rând, nu cumva să aibă asupra lor aparatură de înregistrare. De ce, oare?
Acum este vremea să vedem absurdul hotărârilor din Creta, şi mă refer la acea prevedere care îngăduie căsătoriile mixte, din dragoste pentru cei aflaţi în situaţia de a se fi însoţit cu persoane neortodoxe, de sex opus, se înţelege. Luăm câteva situaţii ipotetice, de care însă se vor izbi cei care nesocotesc Sfintele Canoane şi va trebui să săvârşească acele simulacre ale Sfintei Taine a Cununiei.
1.Un ortodox se însoţeşte cu o papistaşă. Ceremonialul (nu zic Sfânta Taină!) se va desfăşura fără dificultate, deoarece eretica papistaşă îşi va face (invers) semnul crucii, va înconjura masa, va săruta Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie şi Sfintele Icoane. Şi totuşi slujba nu va fi Sfântă Taină, iar cei doi vor trăi în curvie, periclitându-şi mântuirea. Din relaţia aceasta se vor naşte şi copii. Vor fi botezaţi în Biserica Ortodoxă sau la ereticii papistaşi? Menirea unei căsnicii întemeiate ,,în Hristos şi în Biserică’’ (Efeseni 5) este aceea de a naşte fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
2.Un ortodox se însoţeşte cu o baptistă (sau penticostală, sau adventistă). Imposibil de administrat Sfânta Taină a Cununiei unei eretice, care neagă întreaga Învăţătură Ortodoxă şi batjocoreşte Sfânta Biserică, Sfânta Cruce, Sfintele Icoane. Este cu neputinţă să dai cele sfinte uneia care are botezul ereticilor, vorbeşte blasfemiator la adresa Mântuitorului şi a Preacuratei Fecioare Maria şi nu crede în Sfintele Taine. Cât priveşte săvârşirea propriu zisă a ceremonialului, am mari îndoieli că baptista îşi va face semnul Sfintei Cruci, va săruta Sfânta Evanghelie şi Sfintele Icoane. Este posibil ca nici măcar să nu intre în biserică, şi-atunci ce veţi face, cinstiţi ierarhi, veţi duce în locul ei o manechină de cauciuc pe post de mireasă, căreia îi veţi spune Noemi, şi aşa veţi săvârşi ritualul? Nu vă daţi seama în ce fundătură absurdă aţi intrat? Doamne, câtă întunecime de minte! Ce va fi cu copiii rezultaţi din această însoţire nelegiuită?
3.Un ortodox se va însoţi cu o musulmană. Culmea absurdului! Musulmana e păgână, evident nebotezată. Ce veţi face, cinstiţi pseudo-ierarhi şi preoţi? O veţi spovedi şi împărtăşi, apoi o veţi ,,cununa’’? Credeţi că ceea cele veţi săvârşi vor fi Sfinte Taine, sau cei doi vor trăi în curvie, zicând că sunt ,,cununaţi’’? Va accepta musulmana să intre în biserică şi se va supune întregului vostru ritual? Am mari îndoieli. Copiii rezultaţi vor fi botezaţi în Biserica Ortodoxă, sau vor fi duşi la moscheie, spre a se închina drăcescului Allah? Răspundeţi, domnilor ierarhi ecumenişti.
4.Un ortodox se însoţeşte cu o necredincioasă. În mişcarea ecumenistă necredincioşii îşi au locul lor, pentru că în turma lui antihrist se cuvine să fie cât mai mulţi. E posibil ca necredincioasa să participle la ceremonial şi să execute toate mişcările rituale în care nu crede, aşa de formă, doar pentru a face şi acest pas, de dragul partenerului ortodox. Cei doi parteneri vor trăi în curvie şi îşi vor pierde mântuirea. Copiii lor nu vor fi crescuţi în Adevărata Credinţă şi vor apuca şi ei pe căile pierzării.
5.Un ortodox se însoţeşte cu evreică sau o budistă. Acestea sunt păgâne, la fel ca femeia musulmană. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi ritualul. Poate ne spun cinstiţii ierarhi, care au soluţii la toate problemele.
Se mai iveşte o problemă gravă, la care nimeni dintre ecumenişti nu s-a gândit. În cazurile enumerate avem de-a face cu păgâne şi eretice. Prin prezenţa lor în sfânta biserică n-ar face altceva decât să pângărească sfinţenia locului. În atari situaţii există în Molitfelnic ,,Rugăciunea la deschiderea bisericii pângărite de păgâni sau de eretici’’ (Molitfelnic, 1984, pag. 565). Ce facem, spurcăm întâi locaşul, apoi îl curăţim prin această Rugăciune? Ecumeniştii au soluţia: vor scoate din cărţile bisericeşti şi din practica Bisericii această Rugăciune, cum au făcut cu alte Sfinte Slujbe, Sinodiconul de la Duminica Ortodoxiei, bunăoară.
Calea de urmat este cea arătată de Sfintele Canoane ,,medievale’’, cum le zic, cu aer de superioritate, ecumeniştii şi sataniştii. Credinciosul sau credincioasa ortodoxă să nu accepte cu niciun chip însoţirea cu ereticii, păgânii şi necredincioşii, deoarece între Biserică şi aceştia este o prăpastie de netrecut, o incompatibilitate pe care n-o poate nimeni înlătura. Ori neortodoxul sau neortodoxa acceptă să creadă sincer în Hristos, sunt botezaţi şi primiţi în Biserică, ori vă despărţiţi de ei. Acceptând să vi se facă un simulacru de cununie, vă asumaţi acest păcat teribil al curviei, pierzător de suflete.
Nu vă faceţi iluzii că, intrând în relaţie păcătoasă cu un neortodox sau neortodoxă, lucrurile se vor aranja în timp. Ceea ce începe rău va ajunge şi mai rău şi va sfârşi catastrofal, prin pierderea mântuirii.
Presbiter Ioviţa Vasile
Chiar de s-ar spânzura…
Un monah a mers să întrebe pe un Stareț:
– Sunt doi monahi. Unul se liniștește în chilia lui, postind șase zile pe săptămână, și se ostenește mult. Celălalt slujește pe un bolnav. Care dintre cei doi este mai plăcut lui Dumnezeu?
– Cel care postește șase zile, a răspuns Starețul, chiar de s-ar spânzura de cele două nări ale sale, nu va putea ajunge la virtutea fratelui care slujește pe cel bolnav.
Din Pateric.
Pe toate câte le iartă duhovnicul, le iartă și Dumnezeu (Păcat și diavol III)
Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
Diavolul este precum un călău. Călăul lovește osânditul cu câte lovituri îi îngăduie judecătorul, iar nu cu câte vrea el. Așa și acela, ne lovește, dar nu așa cum vrea, cu câtă răutate izvorăște din el împotriva noastră. Ne lovește atât cât îi îngăduie Dumnezeu, firește dacă noi suntem ai lui Dumnezeu. Căci altfel, ne lovește fără milă, findcă noi singuri, din nepăsarea noastră, cu necredința noastră și cu lipsa de pocăință ne-am predat în mâinile lui. Neatenția noastră și nu diavolul este pricina păcătuirii noastre.
Diavolul servește. Dacă noi nu consimțim să gustăm din cele servite, nu vom pătimi nimic rău. Diavolul provoacă prin ademenire, prin atracție. Dacă noi nu deschidem urechile noastre, precum însoțitorii lui Odisea, când au trecut pe lângă insula sirenelor, nu vom gusta plăcerea. Diavolul întinde curse. Dacă noi nu ne vom lăsa atrași, ci vom avea ochii deschiși, nu ne vom zdrobi. Așadar, așa cum spune Sfântul Gură de Aur, noi suntem pricina păcătuirii. Noi, care nu luăm aminte și ne lăsăm atrași de diavolul.
Dovadă sau comparație și pildă împotriva lui Adam este Iov. Pe Adam l-a ispitit diavolul numai cu cuvintele. Pe Iov însă l-a ispitit și cu lucrul. De la Adam și Eva nu a luat nimic, ci doar le-a vorbit. Însă de la Iov a luat totul: bogăția și cei zece copii. Dar cu toate acestea nu a reușit să-l încovoaie. Unul, Adam, nu a opus rezistență și l-a atras în păcat, în timp ce celălalt s-a împotrivit cu vitejie. Dar cel mai important este faptul că Adam a fost biruit în Rai, pe când Iov în arșița păcatului a ieșit biruitor.
Suntem păcătoși. Și care este criteriul care adeverește păcătoșenia noastră? Judecata și comparația. Judecată înainte de Judecata de Apoi face înlăuntrul nostru conștiința noastră. Conștiința este foc, foc nestins, care arde cele dinlăuntrul nostru, iad mai înainte de iad. Părinții se roagă ca nimeni să nu cadă în iadul conștiinței. Este lucru înfricoșător. Se poate stinge acest foc al conștiinței? Da, cu lacrimile pocăinței și cu Sângele lui Iisus Hristos. Conștiința tuturor este rănită, fără nicio excepție. Se poate tămădui? Da, cu medicamentul oferit de preafrumoasa noastră Biserică Ortodoxă.
Este însă nevoie să cunoaștem mai întâi rănile sufletului nostru, să ajungem la binecuvântata cunoaștere de sine, să cunoaștem cine este sinele nostru, patimile noastre, neputințele noastre, slăbiciunile, trecutul nostru și toate acestea. Prin faptul de a muta greutatea responsabilității asupra diavolului, nu realizăm nimic. Însă prin cunoașterea rănilor noastre și prin căutarea cu stăruință, cu rugăciune, cu nevoință a medicamentelor potrivite, în felul acesta vom dobândi iertarea greșelilor noastre.
Toți cei care se ocupă cu contabilitatea, știm că în fiecare seară se face socoteala, se face casa. Tot astfel și creștinul, este dator să facă socoteala faptelor sale înainte de a dormi. Dacă nu se face aceasta, această dare de seamă duhovnicească, omul se îndreaptă către faliment. Dacă vechii pitagorei făceau socoteala vieții lor în fiecare seară, oare nu cu atât mai mult noi, creștinii, suntem datori să facem aceasta? Conștiința noastră ne mărturisește ce am făcut. Judecata o putem facem în fiecare seară, dacă vrem. Și dacă trecem printr-o astfel de judecată în fiecare seară, negreșit vom fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, fiindcă această judecată ne va îndrepta.
Iar atunci când conștiința noastră ne mustră, găsim scăparea cu lacrimi la mărturisire, la binecuvântata de Dumnezeu baie. Orice descoperă omul înaintea lui Dumnezeu ca păcat, prin duhovnic primește iertare. Ce lucru măreț! Cât de mare este mila lui Dumnezeu! Nu putem să cuprindem înfricoșătoarea milostivire a lui Dumnezeu, marea Lui milostivire, dragostea Lui bogată. Pe toate câte le iartă duhovnicul, le iartă și Dumnezeu. Puteți să vă imaginați aceasta? Dacă însă înăbușim glasul conștiinței noastre și nu-l ascultăm, va veni clipa când ne vor judeca cei împreună robi cu noi, care s-au îndreptat
și s-au mântuit.
Suntem păcătoși. Aceasta trebuie să conștientizăm și să ne grăbim. Ne așteaptă Domnul dragostei și al îndurărilor cu brațele deschise, ca să ne dea iertare, să ne dea izbăvire. Cu puterea și cu Harul Aceluia, a Marelui nostru Dumnezeu, putem să ne împotrivim diavolului, să ne dezlipim de păcat și să trăim libertatea fiilor lui Dumnezeu. Amin.
Fragment Arta mântuirii- Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
Gheronda, când ajunge omul la îndumnezeire?
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
– Atunci când vine înlăuntrul său Harul dumnezeiesc.
– Atunci are bucurie înlăuntrul său?
– Are înlăuntrul său nu numai bucurie, ci şi multă dragoste, smerenie, mângâiere, siguranţă. Are însuşirile lui Dumnezeu şi de aceea vine înlăuntrul său Harul lui Dumnezeu.
– Gheronda, ce înseamnă „Dumnezeul dumnezeilor”?
– Nu spune David „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Prea Înalt”? Omul este plăsmuit „după chipul” lui Dumnezeu, deci Dumnezeu este Dumnezeul dumnezeilor, adică al oamenilor. Omul trebuie să se îndumnezeiască. Toţi oamenii suntem „după chipul” lui Dumnezeu, dar câţi ne aflăm pe calea ce duce către starea cea „după asemănare”? Cu cât ne îndepărtăm de Dumnezeu, cu atât nu mai semănăm cu Dumnezeu, adică cu atât ne îndepărtăm de starea cea „după asemănare”. Pentru ca omul să se asemene lui Dumnezeu, trebuie să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu, săvârşind lucrarea cea lăuntrică. În felul acesta se curăţă de patimi şi dobândeşte virtuţi, şi atunci nu este doar „după chipul” lui Dumnezeu, ci trece la starea cea „după asemănare”, pentru că lucrează într-însul Harul lui Dumnezeu.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și Virtuți, Ed. Evanghelismos, p. 151.
Asta este cea mai mare virtute: Să te cunoşti cu adevărat pe sine!
Fiecare să fie conştient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.
Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.
Ascultă, când cineva se învinovăţeşte pe sine de toate, să ştii că atunci e aproape de Dumnezeu iar când se îndreptăţeşte pe sine, atunci diavolul este cu el.
Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe sine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute.
Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi.
Starețul Dionisie Ignat de la Colciu
Extras din ”Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”, Ed. Prodromos, 2009, pag. 287-289-297.
Trimis de pe iPhone‑ul meu