Categorie: Uncategorized

Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Corint două Epistole. În cea de-a doua, spre sfârşitul ei a făcut această afirmaţie: ,,Căci împotriva adevărului nu avem nicio putere; avem pentru adevăr’’ (II Corinteni 13, 8). Având putere pentru adevăr, îl vom releva în rândurile de mai jos, şi ne vom întări în Credinţa noastră cea Sfântă prin cugetarea la ziua de odihnă. Trebuie spus că evreii, care L-au răstignit pe Mântuitorul Iisus Hristos, au până în ziua de azi ca zi de odihnă, sâmbăta, a şaptea zi în numerotarea lor. Ei ar vrea să impună această zi în lumea întreagă şi să desfiinţeze Duminica, dacă ar fi cu putinţă. Dar nu este!

Biserica lui Hristos are ca zi de odihnă Duminica din mai multe motive. Înainte de toate, aceasta este ziua în care a înviat Domnul Iisus, aşa cum ne-au lăsat scris cei patru Sfinţi Evanghelişti: Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1). În aceste texte este vorba de ,,ziua cea dintâi a săptămânii’’. Cum am scris şi mai nainte, la evrei săptămâna avea tot şapte zile, ziua a şaptea fiind sâmbăta. În chip logic, urmează că ziua cea dintâi a săptămânii este Duminica.

Avem apoi textul de la Faptele Apostolilor 20, 7 care ne spune că Biserica se aduna în zi de Duminică pentru frângerea pâinii, adică pentru Sfânta Liturghie: ,,În ziua cea dintâi a săptămânii (Duminica), adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii’’. Prin urmare, Duminica era ţinută ca zi de odihnă încă din secolul I, cam din anul 33, când Hristos a întemeiat Sfânta noastră Biserică. Aserţiunea potrivit căreia Sfântul Constantin cel Mare ar fi impus Duminica drept zi de odihnă est o minciună iudeo-adventistă, care prinde foarte bine la proşti, sau la cei care le place să fie prostiţi. Sfântul Constantin cel Mare doar a legiferat o practică a Bisericii, veche, pe atunci, de aproape trei secole.

Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli s-a petrecut în zi de Duminică, zi în care Hristos Mântuitorul a întemeiat, în chip văzut, Sfânta Sa Biserică, în care noi ne lucrăm mântuirea.

Să mai amintim că Sfântului Ioan Evanghelistul i s-a făcut Descoperirea Dumnezeiască cuprinsă în Cartea Apocalipsei, de asemenea, în această zi: ,,Am fost în duh în zi de Duminică şi am auzit, în urma mea, un glas mare ca de trâmbiţă’’ (Apocalipsa 1, 10). Aşa că de vei auzi vreun sectar adventist încercând să convingă, împotriva Sfintei Scripturi, că ziua de sâmbătă e cea de odihnă, lasă-l să vorbească. Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.

Presbiter Iovița Vasile

Cu ani în urmă, marele compozitor Theodor Grigoriu a dezvăluit unul dintre cele mai întunecate și bine păzite secrete ale regimului. Vorbim despre motivul pentru care Nicolae Ceaușescu a dărâmat bisericile din România.
Se pare că dictatorul provenea dintr-o familie de albanezi de religie islamică. De aici ar fi izvorât ura față de lăcașurile de cult.

În 1979, compozitorul a fost silit să devină, alături de mulți alți intelectuali ai țării, complice la operațiunea de demolare a bisericilor, situație care i-a provocat de-a lungul timpului mari mustrări de conștiință.
Răspunsul la întrebarea aflată pe buzele tuturor – de ce a comis Nicolae Ceaușescu asemenea fapte reprobabile – avea să-l afle datorită scriitorului Titus Popovici, cel care a trebuit să scrie biografia „mult iubitului conducător”.
„Totul a fost foarte terifiant. Eram atât de terifiați încât nu mai simțeam, eram abrutizați. Aceste dărâmări de biserici începeau să ne afecteze conștiința. Când te culcai în pat ziceai: «atât îmi lipsește, să mai fiu și coautor la dărâmări de biserici». Conștiința începea să te apese. În 1979, am fost băgați vreo 85 de intelectuali. Voiau să se umanizeze, să se intelectualizeze partidul, însă ce s-a întâmplat între timp? A venit Solidarnosc din Polonia. Și-au dat seama că intelectualii nu sunt singuri, sunt niște trădători. Avuseseră ei în Polonia mulți din ăștia care trecuseră imediat. «Intelectualii nu sunt buni pentru noi». Și pe urmă ne-au scos pe toți.

În momentul în care am ieșit, ne-am făcut, într-adevăr o cruce mare și am zis că am scăpat de această tensiune a conștiinței că noi dărâmăm biserici. Personal, am suferit foarte mult. Poate să apară ceva fantasmagoric, dar a fost o realitate, mai ales că toți au fost preoți din partea mamei mele. Văzând cum se dărâmă bisericile cu nonșalanță…

În epoca aia a fost o chestie foarte interesantă cu Titus Popovici. El a fost însărcinat să scrie biografia lui Ceaușescu și s-a dus și a cercetat. Mi-a spus: «ăsta este albanez islamic și de asta dărâmă bisericile». A fost o chestie absolut nemaipomenită. Nu a glumit, vorbea serios. Cercetase pe la primării, a spus-o la modul foarte serios. Era din satul Tătărei și avea o origine destul de ciudată, și sânge tătăresc, și sânge albanez. Pe taică-su îl chema Andruță, ăsta nu e nume românesc, era un nume albanez.

Ceaușii ăștia erau toți albanezi și erau aduși de boieri ca să fie apărați, având virtutea că nu puteau să învețe limba română. Ei rămâneau izolați de societate prin faptul că nu puteau să învețe limba. Asta era o virtute, pentru că stăteau între ei, dar filonul lor, al Ceaușeștilor, era de origine islamică. Noi interpretam că de aceea dărâmă bisericile. El unde vedea o biserică, simțea nevoia s-o dărâme”, a spus Theodor Grigoriu într-o ediție a emisiunii Profesioniștii, de la TVR 1

Antonio Burcă Preluare de pe ProSport

În anul 1854, papa Pius al IX-lea a ,,îmbogăţit’’ catolicismul cu o nouă erezie, cu pretenţii de dogmă: cea a Imaculatei concepţii. Potrivit acesteia, Sfânta Fecioară Maria, din momentul conceperii sale, a fost fără păcatul strămoşesc. Dumnezeu i-ar fi acordat această favoare unică pentru a-L naşte pe Mântuitorul lumii, Care nu s-ar fi putut naşte dintr-o fecioară care ar fi purtat urmele păcatului primar al protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Papa a pretins că această ,,dogmă’’ ar fi existat în stare latentă în Biserică înainte de schisma din 1054, fiind deci împărtăşită şi de răsăriteni, el nefăcând altceva decât s-o ridice la rang de dogmă.

Pentru confirmarea şi întărirea acestei rătăciri catolice, s-a invocat vedenia pe care ar fi avut-o a fetiţă, Bernadeta, în localitatea franceză Lourdes. Acesteia i s-ar fi arătat Sfânta Fecioară Maria, care s-ar fi numit pe sine ,,Imaculata Concepţie’’. Atunci ar fi apărut un izvor cu apă tămăduitoare, vizitat anual de circa 12 000 000 de oameni, Lourdes fiind cel mai renumit loc de pelerinaj al lumii catolice. Bernadeta este socotită în rândul ,,sfinţilor’’ catolici.

Învăţătura izvodită de papa Pius al IX-lea este cu totul străină Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă ar fi existat temeiuri în Revelaţia Dumnezeiască privind această învăţătură, fără îndoială Biserica ar fi formulat-o într-un Sinod Ecumenic ca dogmă. Imaculata concepţie rămâne, aşadar, o simplă opinie a papei, născută dintr-un raţionament personal, iar pentru faptul că a fost impusă şi acceptată de adunarea catolică, a devenit erezie, condamnată cu fermitate de Biserica Ortodoxă.

Vedenia pe care ar fi avut-o fetiţa Bernadeta stă sub semnul îndoielii. Cunoaştem din Pateric şi din celelalte scrieri ale Părinţilor răsăriteni că în cazul vedeniilor este necesar mult discernământ duhovnicesc. Părinţii pustiei aveau trezvia, prudenţa şi puterea de a nu da crezare vedeniilor diavoleşti, menite să-i atragă în rătăcire. Ca şi cum celelalte erezii catolice n-ar fi fost de-ajuns, a trebuit formulată şi această învăţătură, care să adâncească şi mai mult separarea dintre Biserică şi catolicism.

Presbiter Iovița Vasile

Lucrarea lui Gerard Menuhin “Tell the Truth and Shame the Devil” a apărut în 2015 reluând în discuție mult controversata problemă a asa-zisului Holocaust cu toate implicațiile sale, unele nebănuite de mulți dintre noi. G. Menuhin este unul dintre cei 5 fii ai lui Yehudi Menuhin, celebrul violonist, fost elev al lui George Enescu. Ca evreu, îsi rezervă dreptul de a spune adevărul despre Holocaust, aducând dovezi imbatabile.
Este o mare usurare sufletească să aflăm că cel de-al Doilea Război Mondial nu a lăsat o astfel de mostenire grea, iar toată vorbăria despre Holocaust fiind doar vorba de anumite credințe ezoterice. Este prin urmare o lucrare fundamentală care trebuie cunoscută de către toți iubitorii de adevăr din lumea înteagă În primele 20 de pagini ale lucrării sale, Menuhin prezintă suficiente detalii pentru a respinge orice ipoteză a existenței Holocaustului.
La pagina 9, dă un citat dintr-o prestigioasă revistă de specialitate. Este vorba de un articol scris de Robert Faurisson, intitulat Detaliu (presupusele camere de gazare naziste), publicat în The Journal of Historical Review (March-April, 1998, vol. 17, nr. 2, pag. 19-20). Iată ce ne spune Faurisson:
“Trei dintre cele mai cunoscute lucrări despre cel de-al Doilea Război Mondial sânt Cruciadă în Europa (New York: Double Day (Country Life Press), 1948), a Generalului Eisenhower, Al Doilea Război Mondial (London: Cassel, 6 vols, 1948-1944, a lui Winston Churchill si Memorii de Război (Paris: Plon, 3 vol., 1954-1959) a Generalului de Gaulle. În niciuna din aceste lucrări nu sânt menționate în vreun fel sau altul camerele de gazare.
Cruciadă în Europa a lui Eisenhower este o carte de 559 de pagini, Al Doilea Război Mondial a lui Churchill are 6 volume, în total 4 448 de pagini, iar de Gaulle cu Memorii de Război, 3 volume având 2054 de pagini. În această masă de scrieri care totalizează 7 061 de pagini (excluzând părțile introductive), publicate între 1948 si 1959, nu se găseste nicio mențiune, nici la “camerele de gazare” naziste, nici la vreun genocid al evreilor ori la cele “6 milioane” de victime evreiesti din timpul războiului” (cf. Menuhin, pag. 9). Destul de concludent!
În continuare, aflăm de la Menuhin că cifra de 6 milioane (de evrei) a fost frecvent vehiculată cu mult timp înainte ca Hitler si Partidul Național Socialist să ajungă la putere, având o semnificație, cum am arătat, ezoterică în scrierile talmudice, preluată de presa occidentală de la sfârsitul secolului XIX si prima jumătate a secolului XX. La pagina 10, autorul arată că:
“Numărul de 6 milioane în legătură cu presupusele suferințe ale evreilor europeni, a apărut în mod regulat, în ziarele nord-americane, începând cel puțin din 1915 (The Sun, June, 6, 1915), probabil ca să pregătească terenul printre cititorii labili din punct de vedere emoțional pentru timpul în care o mărturie cu astfel de pretenții ar fi fost avansată. Folosirea cuvântului “holocaust” în acest context a fost introdus încă din 1936 (New York Times, May 31, 1936).
“De multă vreme, conducătorii imperiului rus nu au avut încredere în evrei si nu le-au dat voie să se aseze în partea de vest a Rusiei, începând cu 1790. De prin 1880, presa occidentală a susținut în mod exagerat că au avut loc pogromuri, masacre si ucideri în masă, victime al căror număr total ar fi atins cifra de ‘6 milioane’”. New York Times a publicat periodic astfel de informații. Vezi, de exemplu: ianuarie, 26, 1891: “Rabinul Gottheil ne spune ceva despre persecuția evreilor: ‘în jur de 6 milioane de nenorociți persecutați si mizeri’.
Septembire, 21, 1981: “O acuzare a Rusiei… un total de 6 000 000 este mai corect”, Iunie, 11, 1900 (În Rusia si Europa Centrală) există 6 000 000 milioane de argumente vii, suferinde si sângerânde în favoare Sionismului”. Martie, 23, 1905: “ Noi evreii din America (simpatizăm cu) cele 6 000 000 de frați din Rusia”. Martie, 25, 1906 : “Rapoarte uimitoare ale situației viitoare a celor 6 000 000 de evrei din Rusia”. Această situație l-a făcut pe fostul presedinte al B’nai B’rit să exclame profetic: ”Simon Wolf întreabă cât mai trebuie să continue Holocaustul Rusesc” (Noiembrie, 10, 1905 (Inconvenient History).
Patruzeci de ani înainte ca legenda Holocaustului să capete contur treptat prin 1942, atât numărul, cât si terminologia exactă erau deja folosite:
‘Rapoarte uimitoare ale situației viitoare a celor 6 000 000 de evrei au fost prezentate pe 12 martie în Berlin la întâlnirea Ligii Centrale Evreiesti pentru ajutorare din Germania de către Dr. Paul Nathan, un bine-cunoscut publicist din Berlin care s-a întors dintr-o călătorie lungă prin Rusia ca emisar special al filantropilor evrei din Anglia, America si Germania, cu scopul de a aranja distribuirea a unui fond de ajutorare de 1 500 000 de dolari, după masacrul din toamna trecută. El a plecat din St. Petersburg cu ferma convingere că politica guvernului rus cu privire la “soluția” problemei evreiesti este aceea de exterminare sistematică’ (New York Times, March 25, 1906).
Se pune întrebarea cine erau acesti “filantropi” care l-au trimis pe binevoitorul doctor în misiune”.
Cifra de 6 milioane apare chiar si în reclamele pentru ajutorarea evreilor din Rusia: “Apel- de a salva 6 milioane de bărbați si femei din Europa de Est de la exterminarea prin înfometare si boală. Obligație – este datoria fiecărei persoane din New York să dea cât poate mai mult pentru a usura cea mai gravă necesitate pe care lumea a cunoscut-o vreodată (reclamă, New York Times, May 5, 1920) (cf. Menuhin, pag. 12).
În legătură cu tot felul de jertfe, întâlnite în religia iudaică, Menuhin spune: “Biblia este plină de “jertfe arse” care în mod evident sânt plăcute lui Dumnezeu (Leviticul, 1:14-17 detaliază toată vorbăria cu privire la arderea jertfelor). Se pare că profețiile evreiesti din Torah cer ca 6 milioane de evrei să dispară înainte ca statul Israel să se formeze: “Va trebui să vă întoarceți cu 6 milionae mai puțin”. Acele 6 milioane trebuiau să dispară în “cuptoare încinse”.
Astfel 6 milioane de evrei a trebuit să fie gazați si să ajungă în cuptoarele încinse ca să împlinească profețiile si să satisfacă pe dogmatistii Torei Talmudice, o necesitate adiacentă la antrepernorii finaciari, a legitimitâții Israelului în concordanță cu legământul făcut cu Dumnezeul lor.
La pagina 13, autorul citează pe Ben Weintraub (The Holocaust Dogma of Judaism: Keystone of the New World Order): “Dogma iudaică a Holocaustului este o piesă aparținând istoriei credinței si doctrinei religioase evreiesti adjudecată de către rabini în acord cu Legea Talmudică si cu Tradiția Cabalistică”.
Dincolo de doctrina talmudică a celor 6 milioane de victime trebuie văzut ce s-a întâmplat în realitate. Mai departe Menuhin arată că: “O estimare bazată pe documente aflate în custodia a International Tracing Service a Crucii Rosii ajunge la 74 000 de morți la Auschwitz pe baza “Registrelor deceselor de la Auschwitz”. Aceste registre sânt cele originale alcătuite de germani 1n timpul războiului care au fost capturate de sovietici către sfârsitul războiului si ascunse în arhivele sovietice pânâ 1n 1989 când Mihail Gorbaciov le-a înmânat celor de la Crucea Rosie.
Crucea Rosie Internatională a făcut multe vizite la Auschwitz (în timpul războiului, n.n):
“Nu am putut descoperi niciun fel de urme de instalații de exterminare a deținuților civili. Acest fapt este coroborat cu un raport pe care l-am primit deja din alte surse (USA-Today, Friday, May 2, 1997, page, 14A).
În plus, există, începând cu 1979, un document de la Bureau of Vital Statistics din Arolsen, care listează decesele înregistrate în fiecare lagăr de concentrare din timpul celui de-al Treilea Reich (în total 271 304 cazuri de deces, din care 52, 389 la Auschwitz). (Bureau of Vital Statisctics Arolsen. case officer Herr [redactat]. Az.1/V-050-Schw. May, 11, 1979).”
Mulți au murit de moarte naturală (fiind în vârstă, n.n.).
Auschwitz-ul era un lagăr de muncă. Muncitorii primeau bani de buzunar (Lagergeld), pe care îi puteau cheltui pe țigări, la cantină sau chiar la bordel (Paper Money of the World Part I: Modern Issues of Europe by Arnold Keller, Ph. D, 1956, pp. 23-25/ Das Lagergeld der Konzentrations- und D.P.-Lager: 1933-1945). Între alte facilități, Auschwtitz-ul avea un spital, bazin de înnot, terenuri de sport (pentru un tur al părților benigne ale lagărului vezi www. fsfaraz.com).
În aprilie, 1945, când războiul aproape se terminase, deținuților li s-a dat posibilitatea să aleagă: fie să astepte pe sovietici, fie să plece cu personalul lagărului. Cei mai mulți au ales ultima variantă. Asta pare să fie o probă suficientă că “eliberarea” de către rusi era o alternativă mai puțin agreabilă decât a continua să rămână în compania celor care, după legendă, si-au petrecut ultimii 3 ani exterminându-i.
După istoricul evreu Gitta Sereny, “Auschwitz-ul a fost un loc cumplit, dar n-a fost lagăr de exterminare” (London Times, August 29, 2001).”
Prin urmare, în toate cele 13 lagăre de muncă naziste au avut loc 271 304 decese, cel mai multe având cauze naturale sau datorită unor boli contagioase, între care 52 389 numai la Auschwitz pe tot parcursul războiului. Este, de asemenea, necesar să mențiomăm că în cele 13 lagăre nu toți prizonierii erau evrei. Pe lângă evrei se aflau si țigani, homosexuali, adversari politici ai regimului nazisti, precum si alte categorii etnice sau sociale. Din păcate documentele oficiale nu menționează care dintre morți era evreu si care nu.

Scurt comentariu
Termenul ,,holocaust,, aplicat suferințelor evreilor este una din marile erori ale istoriei. Acesta înseamnă. conform dicționarelor si înțelesurilor Vechiului Testament, ,,arderea de tot (completă) a unui animal adus ca jertfă,,. Aici apare ciudățenia: evreii ne socotesc pe toți ne-evreii goim, adică niște ființe inferioare, la nivelul animalelor, dar își aproprie această ,,calitate,, cu o seninătate uimitoare, atunci acceptă să stea sub acoperamîntul holocaustului și să se victimizeze hiperbolic pentru suferințele indurate. Niciunde termenul holocaust nu se referă la ființe umane, doar la cele necuvîntătoare.
PIV

Pe 22 august a. c., Consiliul local al Primăriei din Baia Sprie (Maramureş) i-a acordat post-mortem Părintelui arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013), deja legendarul ctitor şi duhovnic al Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, titlul de cetăţean de onoare al oraşului. În minele de la Baia Sprie monahul Iustin şi-a efectuat o parte din anii de condamnare la muncă silnică din vremea comunismului, aşa cum a fost şi cazul lui Valeriu Gafencu la Tg. Ocna (în contextul dat, „cazul Iustin Pârvu” urmează imediat precedentului creat de „cazul Valeriu Gafencu”).parintele-iustin-parvu-2
Iată că, la nici două săptămîni de la acordarea titlului, Institutul „Elie Wiesel” îşi exprimă din nou „profunda indignare” şi solicită imperativ retragerea cetăţeniei de onoare şi, în subsidiar, embargo-ul public pe memoria şi cinstirea părintelui, acuzat de legionarism şi antisemitism.
Că părintele a avut – în tinereţe şi nu numai – simpatii legionare şi atitudini antievreieşti, aceasta este adevărat, cu precizarea că ele se explică prin ataşamentul său faţă de creştinism şi prin opoziţia sa faţă de comunism. Părintele şi mulţi alţii din generaţia sa, inclusiv o parte considerabilă din elita vremii, au reacţionat firesc la nişte provocări şi abuzuri notorii, anticreştine şi antinaţionale, şi nu a lor este vina că tocmai evreii (nu toţi, dar într-o majoritate semnificativă) au ales să sprijine comunismul şi să întreţină politicianismul clientelar, să sfideze deschis tradiţiile şi valorile creştine, să se pună aproape sistematic în răspărul intereselor şi specificului ţării, sub paravanul demagogic al unor ideologii dizolvante, la aplicarea practică a cărora au contribuit apoi din plin şi fără scrupule, plătind pretinsul „holocaust” antievreiesc din România (care, în paranteză fie spus, chiar de va fi existat ca atare, nu are decît prea puţină legătură cu legionarismul, scos de pe scena istoriei de generalul Antonescu în ianuarie 1941) cu un genocid antiromânesc binecuvîntat de la Kremlin şi, indirect, de Marile Puteri care ne-au vîndut la Yalta.
În orice caz, rămîne cel puţin straniu sau paradoxal că manifestările mai vechi sau mai noi de rezistenţă şi afirmare naţională ale românilor au fost şi sînt monitorizate şi sancţionate, cu un cinism demagogic fără precedent în istorie, tocmai de către etnia cea mai naţionalistă şi mai exclusivistă de pe pămînt (pe lîngă sionism, legionarismul a fost o joacă de copii) şi că, pe de altă parte, victimele comunismului continuă să fie prigonite, chiar şi postum, tocmai de urmaşii celor care au contribuit în cea mai mare măsură la comunizarea ţării şi la ororile consecutive acesteia!
„Stilul ovreiesc” din titlul acestei postări este tocmai această permanentă culpabilizare, provocare sau agresare a altora, iar apoi calificarea reacţiilor fireşti şi legitime ale acestora drept „antisemitism”: vin la tine în casă, te scuip, te pocnesc, te jignesc, te iau peste picior, te mint, te fur, te şi omor la o adică (bilanţul comunismului românesc este de cel puţin un milion de oameni ucişi, cei mai mulţi chiar în perioada în care aparatul de partid şi de stat era saturat de evrei), iar dacă îndrăzneşti cumva şi tu să te aperi sau măcar să te vaiţi, atunci îţi strig în gura mare „Antisemitule!” şi te declar în toată lumea ca duşman fioros al umanităţii, cu tot cu Dumnezeul şi cu morţii tăi! Eu îţi gestionez trecutul, prezentul şi viitorul, eu îţi dau sau nu certificat de bună purtare: n-ai dreptul să exişti, ca ins sau ca neam, decît prin delegaţie, în limitele şi cu reperele pe care ţi le stabilesc eu. Iar proba supremă că nu eşti antisemit (cea mai gravă stare cu putinţă a fiinţei umane) este aceea de a-ţi scuipa morţii: întîi la comandă, apoi din proprie iniţiativă şi chiar cu exces de zel. Înjosirea ta nu-i niciodată de ajuns ca să sature şi să răzbune inima lui Iuda!
În România actuală condiţiile şi mentalitatea sînt cu totul altele decît în România interbelică sau decît în România stalinistă. Evrei au rămas pe aici destul de puţini (şi cei mai mulţi înaintaţi în vîrstă), nu mai au poziţiile-cheie de altădată, iar unii dintre ei sînt oameni rezonabili şi de toată isprava, cu care ţi-e drag să fii concetăţean. N-ar mai fi nici un motiv real de antipatie faţă de minoritatea respectivă sau de conflict major de interese (cu atît mai mult cu cît nici „prejudecăţile religioase” nu mai au ponderea sau impactul de altădată). Românul mediu de azi a uitat – sau e larg dispus să uite – pînă şi rolul evreilor în cumplitul experiment comunist. „Ce-a fost, a fost…”, lumea merge mai departe, cu alte probleme şi alte priorităţi. În orice caz, nu mai subzistă nici cel mai mic risc ca vreun fir de păr să fie clintit din capul vreunui evreu (şi 24 de ani de postcomunism au dovedit-o cu prisosinţă).
Există însă, din păcate, o rămăşiţă de evreime vindicativă, de un tupeism mereu provocator, care agită insidioasă spiritele şi nu lasă realitatea să-şi urmeze în pace devenirea ei. Unii ca aceştia – nici mulţi, dar nici puţini – par a avea misiunea perversă de a nu ne lăsa să-i iubim şi de a întreţine un „antisemitism” rezidual, sau o aparenţă de „antisemitism”, provocînd mereu sensibilitatea majorităţii, din idiosincrazii patologice şi/sau din interese impure (inculcarea artificială a unui sentiment de culpabilitate şi timorare în rîndul neevreilor). S-ar zice că, prin aceste grupuri de presiune psihică şi ideologică, „antisemitismul” a devenit în România (şi nu numai) o afacere strict „ovreiască”, întreţinută încăpăţînat cu mijloace demne de o cauză mai bună – şi care să ne ferească Dumnezeu să nu aibă cumva, pe termen lung, efectul de a preface, pe nesimţite, un „antisemitism” butaforic într-un nou antisemitism real, cu care evreimea de mîine să ajungă a-şi măsura păgubos propria necumpătare!
În ce-l priveşte pe părintele Iustin Pârvu, rămîne clar pentru orice minte neînfierbîntată că nu pentru puseurile sale conjuncturale de frondă antievreiască are el trecere la Dumnezeu şi la oameni, iar posteritatea îl va cinsti, cu sau fără voia Institutului „Elie Wiesel”, pentru suferinţa sa în lupta anticomunistă şi pentru înălţimea duhovnicească la care a ajuns. Nu neapărat ca simbolic cetăţean de onoare al localităţii Baia Sprie, ci ca purtător al cetăţeniei Ierusalimului ceresc, pe care nimeni nu i-o poate lua, în vecii vecilor.
COMUNICAT DE PRESĂ
(03.09.2013)
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” îşi exprimă profunda indignare în legătură cu hotărârea din 22 august a.c., a Consiliului local din Baia Sprie, judeţul Maramureş, privind acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu.
În memoria victimelor Mişcării Legionare – 3 prim-miniştri, zeci de personalităţi politice şi culturale, populaţie evreiască – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” atrage atenţia asupra unora dintre manifestările publice ale părintelui Justin Pârvu:
Justin Pârvu, fost membru al Mişcării Legionare, şi-a menţinut pe parcursul întregii vieţi convingerile xenofobe, antisemite, negaţioniste şi pro-legionare. La aniversarea a 92 de ani, i s-a cântat imnul „Sfântă tinereţe legionară” (februarie 2011).
Preocuparea sa pentru ideea purităţii etnice este confirmată într-un interviu din 2012, în care îşi exprimă îngrijorarea faţă de natalitatea scăzută a românilor şi precizează că „ne-au ocupat ţiganii şi străinii”.
Ataşamentul său faţă de Mişcarea Legionară s-a manifestat prin elogierea membrilor acestei organizaţii fasciste şi prezentarea lor drept „martiri care s-au ridicat făţiş împotriva comunismului”, înfuriind „masoneria, vrăjmaşii creştinismului şi trezind toată Europa din somnolenţa în care se afla” (ianuarie 2013).
Afirmaţia sa explicită potrivit căreia „în România nu a existat Holocaust”, invocarea argumentului conform căruia documentele nu probează acest episod istoric şi descrierea Holocaustului din România ca invenţie a evreilor care doresc umilirea românilor (ianuarie 2013) probează în mod indubitabil că Justin Pârvu a fost un negaţionist al Holocaustului.
Acuzaţiile conform cărora evreii încearcă, prin intermediul americanilor, să extermine populaţia lumii (octombrie 2009), învinovăţirea acestora de tentative repetate de a denigra prezenţa românilor în istorie printr-o luptă dusă în plan cultural, religios şi militar, descrierea evreilor drept persoane pentru care „creştinii sunt spurcaţi” şi asocierea acestui grup etnic Diavolului (ianuarie 2013) indică în mod clar că Justin Pârvu şi-a manifestat public, în repetate rânduri, sentimentele de ură împotriva evreilor.
Întrucât promovarea mesajelor rasiste, xenofobe, antisemite este interzisă de Constituţia democratică a României, considerăm că imaginea părintelui Justin Pârvu nu poate fi un simbol demn de promovat şi în consecinţă solicităm retragerea titlului de cetăţean de onoare post¬-mortem.

Răzvan Codrescu (Preluare de pe blogul Ion Coja)

Sfântul Leon a păstorit Biserica din Roma între anii 440-461.Era vremea când prin Europa bântuia primejdia invaziei hunilor barbari veniţi din Asia şi conduşi de Atila, cel supranumit ,,biciul lui Dumnezeu’’. Peste tot pe unde au trecut, aceştia au pustiit, au jefuit şi au trecut prin foc şi sabie tot ce le stătea în cale. A venit vremea în care hunii au intrat în Italia cu intenţia vădită de prăda ţara. Nimeni nu le putea sta înainte şi oamenii erau îngroziţi la gândul că nu vor fi cruţaţi de sălbăticia acestora. Atunci Sfântul Leon al Romei a postit şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, cerându-i să ferească poporul de nenorocirea care se apropia iminent. Îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, s-a înfăţişat înaintea tiranului şi, vorbindu-i cu blândeţe şi smerenie, l-a rugat să nu pustiască ţara. Nimeni nu se aştepta ca Sfântul Leon să fie ascultat. Şi totuşi, Atila s-a supus şi a părăsit hotarele Italiei. Întrebat fiind de ce a lăsat atâta pradă, Atila a răspuns: ,,N-aţi văzut voi ceea ce am văzut eu, căci am văzut doi bărbaţi în chip de îngeri, de amândouă părţile papei, iar în mâini ţineau săbii şi cu moarte mă îngrozeau dacă nu voi asculta de arhiereul lui Dumnezeu’’. Cei doi erau Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

În Răsărit, Sfântul Flavian al Constantinopolului ducea o luptă grea cu ereticii monofiziţi Eutihie şi Dioscor al Alexandriei. Eretic era şi Nestorie şi învăţătura lui tulbura mult liniştea Bisericii. În aceste împrejurări, Sfântul Leon a alcătuit o scrisoare prin care apăra Dreapta Credinţă. Şi de rândul acesta s-a rugat şi a chemat în ajutor pe Sfântul Apostol Petru, după ce a depus scrisoarea pe mormântul acestuia. După patruzeci de zile, în vremea rugăciunii, i s-a arătat Apostolul lui Hristos, spunându-i: ,,Am citit şi am îndreptat’’. A trimis scrisoarea Sfântului Flavian la Constantinopol, care a fost ucis mişeleşte la sinodul tâlhăresc.

În anul 453 s-a întrunit la Calcedon Sinodul al IV-lea Ecumenic. Disputele pentru apărarea Dreptei Credinţe erau acerbe. Atunci s-a citit în auzul tuturor scrisoarea Sfântului Leon al Romei şi ereticii monofiziţi au fost condamnaţi şi îndepărtaţi din Biserică. Monofiziţii n-au dispărut nici până în ziua de astăzi. Sunt mai multe ţări unde alcătuiesc comunităţi eretice ce-şi spun fraudulos ,,biserici’’. Cu aceştia vor să ne unească cei străini de Dumnezeu şi de Biserică (După Vieţile Sfinţilor pe februarie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 227-230).

Presbiter Iovița Vasile

De ani de zile, Părinții și credincioșii îngrădiți de erezie atrag atenția asupra fenomenului extrem-extrem de periculos, prin care se încearcă supunerea, folosirea și distrugerea Bisericii Ortodoxe Romane: sodomiții pregătiți riguros în străinătate, pentru a fi infiltrați în Biserică, cu scopul de a împlini cu supunere înjositoare comandamentele vrăjmașilor, tăiați și netăiați împrejur. Puțini i-au băgat în seamă.

Această realitate tristă a reverberat, în sfîrșit, si la ActiveNews, trompeta gălăgioasă a Patriarhiei. Iată ce putem citi aici: Homosexuali, infiltrați în Biserică pentru distrugerea ei din interior, singurul tip eficient de distrugere, puteți continua dacă statul român nu mai există în mod real și există doar pentru numeroasele voastre parteneriate!

Ce facem, fîrtaților? Mergem în continuare cu acești nefericiți, prea sfințiți și înalt preasfințiți? Toată lucrătura voastră diavolească se va prăbuși. Acum vă acoperiți unii pre alții, pentru că aveți interese comune. Mîine, Dumnezeu vă va înfățișa în toată goliciunea fărădelegilor voastre. Ce veți face? Ceea ce ați făcut și cu Corneliu de la Huși, l-ați retras pe linie moartă, liber de contract și de obligația de a sluji lui Hristos. În schimb, are toate facilitățile unui nabab. Doar să nu facă dezvăluiri.

Presbiter Iovița Vasile

Pentru a ajunge acasă, eram în autocarul care străbate ruta Cluj – Satu-Mare. Neașteptat, s-a urcat un tînăr care a început să rostească Simbolul Credinței sau Crezul. Cu însuflețire și convingere. L-am ascultat cu drag și m-am bucurat de mărturisirea lui. La urmă, a primit recunoștința cîtorva persoane. Puține.
Cîrcotașii vor sări și vor spune: de ce a trebuit să mărturisească și apoi să primească răsplată? Pentru că mărturisirea lui a răsunat într-o mare de barbarie și păgînătate. Pentru că omul acela a avut nevoie de o pîine, în acea seară. Pentru că Dumnezeu ne-a dat, în aceasi vreme, mărturisirea, de care noi ne ferim, și prilejul unei mici milostenii.
În Biserica noastră, așa înțelegem lucrurile. Ceilalți, înțeleagă-le cum doresc.
Adevărat zic vouă, întrucît ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 40).

Presbiter Iovița Vasile

Între Sfinţii lui Dumnezeu, pomenim astăzi pe binecredinciosul Patriarh al Constantinopolului, Flavian, care a trăit în vremuri grele pentru Biserică, deoarece aceasta era tulburată de o nouă erezie, aceea a monofiziţilor. Erezia este o învăţătură care s-a abătut de la adevărul descoperit de Dumnezeu, iar monofizitismul era, şi este şi astăzi, cel care învaţă, în chip mincinos, că în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos există o singură fire, cea Dumnezeiască. Biserica a învăţat dintotdeauna că două sunt firile Domnului Hristos: cea Dumnezeiască şi cea omenească. Promotorii ereziei monofizite erau Eutihie, arhimandrit din Constantinopol şi Dioscor, patriarhul eretic al Alexandriei, susţinuţi îndeaproape la curtea imperială de eunucul Hristafie.

Ereticii pomeniţi mai sus au întrunit un sinod la Efes. Au participat 128 de episcopi, însă lucrurile erau aranjate dinainte în aşa fel încât Flavian să fie declarat drept eretic şi alungat din scaunul episcopal, iar ereticii să fie socotiţi ca având Dreapta Credinţă. În sinod Sfântul Flavian a fost împiedicat să vorbească, iar puţinii episcopi care erau de partea sa, a adevărului, abia au putut să-şi facă auzite vocile. Ereticii dominau desfăşurarea sinodului ucigaş şi şi-au impus prin forţă, intimidare şi crimă învăţătura lor rătăcită. Sinodul era supravegheat de ostaşi şi de cei o mie de călugări ignoranţi, aduşi de arhimandritul sirian Varsum.

La un moment dat au intrat în biserică călugării parabolani sirieni şi s-au năpustit asupra Sfântului Flavian, lovindu-l cu mâinile şi bâtele. Însuşi Dioscor s-a dus să-l calce în picioare. Sfântul fusese pus în lanţuri şi aşa zăcea jos, sub ploaia de lovituri mişeleşti ale ereticilor. Episcopii care păstrau Dreapta Credinţă, alături de Sfântul Flavian, au fost ţinuţi cu forţa în biserică de bătăuşii lui Varsum şi intimidaţi, până când, fără voia lor, au semnat condamnarea acestuia. Aşa s-a încheiat sinodul ucigaş de la Efes din anul 449, numit şi sinodul I tâlhăresc.

După trei zile, Sfântul Patriarh Mărturisitor Flavian se afla în surghiun şi a murit, ca urmare a violenţelor pe care le-a îndurat. Sufletul său s-a ridicat la Creatorul tuturor, pomenirea făcându-i-se în 16 februarie.

Citind aceste lucruri, vei înţelege, iubite cititorule, ce lupte grele au dus Părinţii Bisericii noastre pentru apărarea Dreptei Credinţe.
Este drept, oare, ca noi cei de astăzi să stăm pasivi atunci când Sfânta Credinţă Ortodoxă şi poporul binecredincios se batjocoresc, în chipul cel mai josnic, de lepădăturile lumii? Sinodul II tîlhăresc din Creta se înscrie, ca un arc peste timp, în continuarea celui dintîi. La Colimbari, au fost prezenți nu călugării parabolani, ci agenții serviciilor secrete americane, și nimeni n-a mișcat în front.

Presbiter Iovița Vasile

De unde tupeul acesta? Din faptul că atunci cînd a fost în Sălaj, Daniel Ciobotea a sfințit sediul Episcopiei și a încasat un miliard de lei. Bani cash, tocmai buni de băgat în buzunare și cheltuiți după pohta ce-a pohtit. Scenariul s-a repetat la Jibou, a doua zi, mi se pare. Aceași sumă, în buzunarul opus, pentru echilibru. Purtător de grijă, Petroniu of Sălaj. Si-atunci cum să fii impartial în fața numeroaselor fărădelegi ale lui Petroniu?

De la bun început, comunicatele ce-l priveau erau învăluite de ambiguitate. Ba că a fost suspendat, ba că a fost retras, ba că s-a retras de bună voie. Legislația în vigoare prevede ca sancțiuni mutarea disciplinară, destituirea din slujirea clericală sau caterisirea, după gravitatea faptei (art. 41) din Regulamentul autorităților canonice… (denumire stufoasă!) Nimic din toate acestea. Este lăsat în continuare în sediul Episcopiei, de unde încearcă să slveze ce se mai poate și să dirijeze rețeaua de infractori, pe care a pus-o pe picioare în anii trecuți.

Mai grav este că Petrea nost încearcă să-și impună voința pentru vremea care va urma. Potrivit publicațiilor sălăjene, dumnealui cere să i se îngăduie să locuiască în chiliile din vila somptuoasă de pe str. Anton Pann, să i se dea mașina de lux Audi cu șofer cu tot, iar una din cele două maici Agnia sau Stela, (încă nu s-a hotărît), să rămînă în slujba sa. (Paranteză: Sfintele Canoane spun că în slujba episcopului pot fi mama, sora sau mătușa acestuia!). Se pare că acesta e un fel de șantaj subtil, pentru a nu dezvălui ceea ce știe. Și știe multe, vă garantez.

Intenția tuturor ecumeniștilor cocoțați în scaunele episcopale este să-l stropească cu isop și să-l curățească, să-l spele și mai vîrtos decît zăpada să-l albească. Nu vor reuși. Murdăria e prea mare. Să nu încerce Andrei de la Cluj, informatorul securității, să ne mintă și să ne înșele, în continuare. Mai bine să stea în ceata lui de slugi preasupuse, și prin Sălaj să nu mai calce.

Presbiter Iovița Vasile

Iubiti credinciosi si credincoase,
Astazi suntem in Duminca a 33-a dupa Rusalii, numita a Vamesului si a Fariseului. Este deosebita aceasta duminica in calendarul ortodox pentru ca marcheaza ,,inceputul Triodului,, adica acea perioada liturgica, care ne pregateste pentru Postul Mare si Invierea Domnului, dar si pentru minunata pilda a Vamesului si a Fariseului in care ni se prezinta o invatatura deosebita despre virtutea smereniei si pacatul trufiei.
Intr-un contrast foarte puternic cu ingamfarea fariseului, ni se prezinta ,,inima infranta si smerita,, a vamesului care a fost mai castigat decat acela, inaintea lui Dumnezeu . Infatisarea, atitudinea, tinuta celor doi descrisa in Evanghelie, este prinsa si de icoanele bisericesti care il infatiseaza pe fariseu cu aroganta, plin de sine stand in mijlocul Bisericii ,cu mainile ridicate si privind cu semetie la Cele Sfinte, iar vamesul stand intru-un colt mai retras, smerit cu capul plecat, sau in genunchi…
Pentru a vedea insa care ar fi starea exterioara a omului in Biserica, in genunchi sau in picioare, vom cauta sa vorbim mai in detaliu in cele ce urmeaza dupa Scripturi, Canoane, Scrierile Sfinților Parinti si Traditia Bisericii. Aceasta chestiune, a ingenuncherii sau a neingenuncherii in Biserica, este dealtfel foarte veche si in timp s-a impartit in doua directii practice.
Un mitropolit grec pe nume Grigore Papathomas din scoala teologica mai noua, absorbita de ecumenism, scrie despre practica ingenuncherii in Biserica ca fiind ,,o uzanta rea si devianta care persista… ,,( vezi Grigorie Papathomas Ingenuncherea – indreptar canonic,Edit.Metafraze 2019). In prefata se mai arata ca ingenuncherea in Biserica este ,,o sedimentare de a lungul istoriei,, nu o traditie sau datina, dar mai ales la pagina 103 unde scrie , ,,de aceea nu ingenunchem in nici-un caz pe durata Dumnezeiestii Liturghii, indiferent de ziua savarsirii ei , fie duminica, fie intr-o alta zi a saptamanii. De altfel Dumnezeasca Liturhie( scrie el corect de aceasta data) este una si aceeasi , fie ca se savarseste duminica fie intr-o zi de rand,,. Dar afirma inca si multe altele, facand trimiteri la anumite canoane, la Sfantul Vasile cel Mare, Teodor Studitul sau Nicodim Aghioritul…, insa intr-o alambicare si o extrema ipoteza care nu este conforma sensurilor si contextului Canoanelor si scrierilor parintilor. Prima data insa, trebuie sa plecam chiar cu inceputul si contextul acestui inceput, factorii premergatori ai canoanelor stabilite in Biserica de Sfiintii Apostoli si Sfintii Parinti.
Asa deci, Canonul 66 al Sfintilor Apostoli nu vorbeste de ingenunchere, ci ,,sa nu se posteasca in ziua de duminica si sambata,, .Una insemnand Inverea Domunului si alta inceputul lumii, ambele evenimente fiind prilej de bucurie si nu de intristare si pocainta,, scrie in explicatia Canonului 66,Ioan N.Floca, canonist renumit al Bisericii. ( Vezi : Canoanele Bisericii Ortodoxe ,Note si comentarii. Sibiu 2005).
Dar mai scrie canonistul Ioan N.Floca ,,cu toate acestea insa practica bisericeasca a impus randuiala existenta astazi, dupa care se posteste fara exceptie in toate zielele posturilor respective, deci si duminicile si sambetele,,.
Cel de al doilea Canon pe care trebuie sa-l avem in vedere, este Canonul 20 de la Sinodul I Ecumenic din anul 325, care opreste ingenuncherea in anumite zile, zice canonul: ,,Deoarece sunt unii care isi pleaca genunchii Duminica si in zilele Cincizecimii, Sfantului Sinod i s-a parut ca rugaciunile sa fie aduse lui Dumnezeu stand ei in picioare,, . Dar profesorul de Drept canonic Ioan N.Floca, scrie si de aceasta data in nota aferenta, ca ,,randuiala prevazuta de acest Canon desi se va fi mentinunt un timp indelungat in biserica, totusi nu a supravietuit pana astazi si ea nici nu prezinta de altfel vreo importanta deosebita,, – mentioneaza el.
Apoi mai tarziu Canonul 90 de la Sinodul V-VI Ecumenic, numit Trulan din anii 691- 692, dezvolta mai mult acest subiect al ingenuncherii si dispune: ,, in ce chip si cand se cuvine a ingenunchea in Biserica,, oprind ingenuncherea in zilele de Duminica .
Daca totusi peste veacuri randuiala ingenuncherii in Biserica a ramas si s-a transmins pana la noi, sa vedem deci, care sunt cauzele si geneza acestui act firesc in Casa lui Dumnezeu . O lamuirire vine chiar de la alcatuitorul Pidalionului de la anul 1802 ,Patriarhul Neofit al Constantinopolului, in nota 242, de la talcuirea Canonului 90 Trulan . Redau succint :,, Dar cand si de cine s-a ridicat acest Parintesc… obicei al ingenuncherii ? nu stim sa spunem. Socotim insa…ca acesta s-a ridicat dupa dezbinare (adica dupa schisma de la 1054), poate de oarecare ai nostri (adica ortodocsi) cu covarsire ravnitori care se impotriveau obisnuintelor bisericii apusului,, .(Se stie ,ca pana astazi catolicii nu ingenuncheaza, stand in picioare si pe banci in locasurile lor).
Dar o lamurire si mai exacta o face Sfantul Meletie Pigas ,patriarh al Alexandriei, care pe la 1600 intr-o lucrare numita ,,Cartea a 3-a pentru crestini,, vorbeste despre neingenunchere, ,,papalitra,, adica tunderea rotunda de pe crestetul capului si impartasirea deasa fara pregatire, pe care catolicii le practica si astazi. Patriarhul Meletie Pigas dezvolta ideia ca dupa Schisma cea mare, acestea au fost retrase din Biserica Ortodoxa. De asemenea o lamurire ca in Biserica s-a ingenunchiat si duminica inca din primele timpuri vine si de la Matei Vlastares, care in lucrarea sa de drept canonic, Nomocanonul (1335) ne ajuta sa intelegem mai bine asupra genezei acestor randuieli si punerea lor in practica Bisericii. In nota 137 a Pidalionului,citand din Vlastares ,se vede motivatia practica a acestor canoane,adica ravna deosebita a crestinilor inca de la inceput de a petrece la rugaciune mai mult in genunchi .,, Plecarile de genunchi ce se fac indeobste adica metanile mari pentru sarutarea Sfintelor icoane si mai ales inaintea Infricosatoarelor Taine, nu le opreste acest canon (Canon 20 de la Sinodul I) si nici Canonul al 10 lea al Sfantului Nechifor, nici Duminica, nici intru-toata Cincinzecimea, dar si Sfintitele cantari care zic „inaintea Ta cadem, Celui ce Te-ai sculat din mormant, si Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos Cel ce a Inviat ” si multe altele mai zice Vlastares. Canonul nu opreste pe cele de obicei. dar mai zice canonul asa „trebuie pentru sarutarea celor Sfinte a pleca genunchiul si duminica , nu a face insa ingenuncherile cele de obicei ” am incheiat citatul din Pidalion, nota 137.
Despre ce ingenuncheri de obicei este vorba ?. Despre ingenuncherile cele multe, putem afirma. Sfantului Apostol Iacov ruda Domnului, spune Sfantul Simeon Metafrastul si altii , ca i s-au umflat genunchii ca ai camilei de desele ingenuncheri , iar Apostolii arata ca, credinciosii plecand genunchii lor se rugau lui Dumnezeu in vremea Liturghiei. Desigur ca in toata liturghia nu numai in anumite momente stateau in genunchi. De aici intelegem mai bine si Cuvantul Sfantului Vasile Cel Mare care arata ca ,,s-a impartit vremea rugaciunii in sapte stari,,( Cele sapte Laude),, pentru ca sa faca oarecare odihna la dinadinsirea( adica dinadins inaintea) ingenuncherii celei intru rugaciuni. insa nu se cade ca cineva totdeauna ingenunchiat a se ruga ci si stand si dupa canonul acesta si dupa Evangelea care zice: Cand stati rugand-va iertati …Marcu cap. 11 v 25.,,Am incheiat din nou citirea din nota 137 a Pidalionului.
Acum, iubiti credinciosi si credincioase intelegem si mai bine, de ce s-au pus aceste canoane si care este semnificatia lor, ca sa ne ridicam noi din genunchi si din pacat, spre bucuria Invierii. Dar aceasta intelegere impune si o alta perspectiva a vietii crestine :
Cand am ingenunchiat noi ,asemnea Apostolului Iacov ,sau crestinilor din Biserica primara?! Ca sa fim vrednici de ,,statul drept,, dat de canoanele amintite.! Deci daca dorim sa fim beneficiarii acestor Sfinte Canoane, pe care le invocam de atatea ori , atunci trebuie sa indeplinim pana acolo si alte Sfinte Canoane. ,,Rugati-va neincetat,, spune Mantuitorul si nu vorbim aici, doar de rugaciunea pe care o facem noi acasa, ci mai ales, de ingenuncherea zilnica la cele sapte Laude ale Bisericii si Sfanta Liturghie, asemenea primilor crestini sau a monahilor si monahiilor din manastiri… Si atunci da, de la vohodul Vecerniei de sambata pana a doua zi, sa praznuim cu trupul in pozitie dreapta Invierea Domnului.
Dar stiti, iubiti credinciosi si credincioase, ca mai mare este omul in genunchi decat in picioare, caci Insusi Mantuitorul asa s-a rugat, zice la Luca cap.22 v. 41:,, Ca plecandu-si genunchii asa se ruga…,, Iar Sfantul Apostol Pavel se ruga zicand: ,,Pentru aceasta plec genunchii mei, catre Tatal Domnului nostru Iisus Hristos,,( Efeseni cap.3 v 14)si tot despre Sfantul Apostol Pavel se scrie in Cartea Faptele Apostolilor cap. 20, ca fiind de ziua Cincizecimii in Ierusalim,, plecandu-si genunchii cu totii sau rugat,, . dar si Sfantul Vasile cel Mare zice ca,, prin fiecare plecare de genunchi si ridicare aratam cu fapta ca prin pacat am cazut la pamant si ca iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit am fost chemati, sus la cer,,.
De asemnea si in opera Sfantului Ioan Gura de Aur gasim scris ca pe timpul sau, crestinii mergeau la Biserica doar Duminica, caci el ii cearta duhovniceste zicand,, Ai o suta saizeci si opt de ore pe saptamana si din acestea Dumnezeu si-a oprit pentru El, numai o singura ora si tu aceasta ora o cheltuiesti in treburi lumesti, in glume si in palavrageli!,, iar in alt loc arata importanta rugaciunii zicand, din Sfantul Apostol Pavel ,,plecat-am genunchi mei si am cazut la Dumnezeu cu rugaciune,, .Dar mai zice si ca ,,trupul era in biserica dar gandul ti-a fost dat afara,,. .,,mai mult la Sfanta Liturghie cand avem folos mare sufletesc si atunci vine diavolul si ne impiedica rugaciunea ,,. (Margaritarele Sfantului Ioan Gura de Aur pag.152-153.
In alt loc mai zice Ioan Gura de Aur ,,Ca sa nu plecam din Biserica in timpul Sfintei Liturghii ci sa stam cu frica si cu cutremur ,cu ochii plecati jos, dar cu sufletul inaltat… sa suspinam dar cu inima sa ne bucuram. Nu vedeti oamenii care stau inaintea imparatului acesta pamantesc, cel trecator si muritor, nu clintesc, nu vorbesc ,nu arunca ochii ici si colo si stau infricosati si cu cutremur, ia pilda de la ei omule… si infatiseaza-te inaintea lui Dumnezeu asa cum te-ai duce inaintea imparatului celui pamantesc, dar trebuie sa te infatisezi, cu mult mai multa frica ,inaintea imparatului celui ceresc ,,.( Omiliile pentru pocainta ,ale Sfantului Ioan Gura de Aur pag, 179.)
Deci, iubiti credincioasi si credincioase stam in fata Sfintei Mese, unde Insusi Mantuitorul Isus Hristos este prezent in Sfantul Potir . Cum am putea sa ne raportam altfel, in fata Imparatului Ceresc, decat ingenunchiati? .Supusii regilor sau ai imparatilor ingenuncheau inaintea lor, pana cand acestia le dadeau voie sa se ridice . Cu atat mai mult inaintea lui Dumnezeu ,mult mai mult, pentru ca neputinciosi si nevrendinci suntem noi si mai bine cadem inaintea Atotputernicului .
Spune randuiala Sfintei Liturghii, la Prefacere ,,preotul si diaconul cad in genunchi,, (Liturghier,Ed. 2000) Aici intr-adevar suntem de acord cu mitropolitul citat, ca ,,Dumnezeasca Liturghie este una si aceiasi fie ca se savarseste duminica sau intr-o zi de rand,,. Dar si poporul in timpul Epiclezei sta ingenunchiat dupa cum marturieste si mitropolitul Bartolomeu Anania in,, Cartea deschisa a imparatiei,, :..Poporul se roaga in genunchi cantand lin ,…Pe Tine te laudam ,pe Tine te binecuvantam…
Dar maretia acestui act este descrisa si in vedenia imparatului Amfilog al Arabiei care a mers in urma parilor facute de iudei la Ierusalim cu o armata foarte mare ca sa ii nimiceasca pe crestini. Dar cand ajunse el la Biserica Sfantului Mormant , a avut o vedenie infricosatoare in timpul Sfintei Liturghii. La Prefacere, scrie in Descoperirea Sfintei Liturghii, el vede ca Biserica s-a umplut de ingeri si toti au raspuns. Amin. Cand preotul a zis Luati, mancati, acesta este trupul Meu …atunci toti ingerii au ingenuncheat odata cu preotul si fara sa vrea imparatul a cazut brusc si el in genunchi , iar inainte de Tatal Nostru a vazut pe Arhanghelii Mihail si Gavril, ingenunchind in mijlocul Bisericii si rostind cu toti ceilalti ,,Tatal nostru care esti in ceruri,,. Desigur cartea Descoperirea Sfintei Liturghii, ne arata multe alte minuni ce se intampla in timpul Sfintei Liturghii, iar despre Amfilog spune ca a devenit crestin si dupa ce L-a marturisit pe Hristos in fata imparatului Babilonului caruia ii era vasal, acesta i-a taiat capul devenind astfel un mucenic al Bisericii .
Sunt multe alte exemple si invataturi despre o atitudine corecta si smerita in Biserica, dupa cum ne arata si Sfanta Evanghelie de astazi. Nu este pacat plecarea genuchilor in Biserica, dimpotriva si nici Canoanele dupa cum se vede, nu pedepsesc pe cei care adopta o astfel de atitudine, pentru ca este un act de evlavie si de smerenie, mai ales in aceste zile cand viata omului nu mai este una liturgica si euharistica, ca la inceput, cand era atat de evidenta diferenta dintre caracterul aspru al pocaintei si triumful Invierii. Ca urmare, ceea ce am primit noi de la inaintasii nostri, adica traditia seculara a Bisericii Ortodoxe Romane, este aceea a ingenuncherii, pentru ca spune iarasi parintele canonist Ioan N.Floca ,,un obicei indelungat in biserica are putere de lege,, iar celor care rastalmacesc datinile si invataturile Bisericii, le sunt potrivite cuvintele Sfantului Cuvios Cleopa Ilie: ” Nu roadeti oasele tari ale Scripturii avand dintii intelegerii de lapte „, sa alegem iubiti credinciosi calea Vamesului, perspectiva celui ce mai indreptat s-a intors la casa sa . Amin!

A fost deja emisă permisiunea producătorilor de a adăuga insecte la toate produsele alimentare.
Acum dragii mei suntem obligați să citim compozițiile produselor. Au obligat producătorii să scrie ce s-a adăugat acolo, dar din păcate va fi în latină.

AMINTEȘTE-ȚI CÂND PRIVIȚI PRODUSUL:

1. Viermi de făină galbenă – Tenebrio molitor.
(Numiți în mod obișnuit gândaci stomacali, gândaci galbeni de stomac)

2. Gândaci – Blattodea.
3. Lăcustă domestică – Acheta domesticus.

4. Locusta migratoare locusta..

5. Insectă de bivol – Alphitobius scuperinus.

Multă flora parazitară ne vor da aceste insecte.
Chityna este un scut extern dur pentru insectele care distrug organele interne și provoacă boli precum:

1. RESPIRĂTOR.
2. INFLAMAȚIE ATOPICĂ A PIELII.
3. GREBIL.
4. Scurgere de sistem.

Insectele sunt un rezervor de flora parazitară și patogenă care învinge organele umane. Nu poți scăpa de acești paraziți din corp.

Dacă vă uitați la depozite de produse, citiți:
E -120-carmine (colorant roșu) este un amestec de viermi cachinel.
E – 904 VÂNTURI. Este un produs rezistent de insecte. Viermii trăiesc în țări subtropicale.

sursa : Google.pl
Regulamentul (UE 2025/89) publicat de Comisia Europeană permite utilizarea prafului din larvele de făină de morar într-o gamă largă de produse, cum ar fi brânzeturi, gemuri, paste și pâine. Condiția este de a expune larvele la radiații ultraviolete.
27 sty 2025

Dragilor, ️ când cumperi produse, trebuie să citești conținutul.
Insectele se adaugă acum la cofetărie, panificație, paste, produse de patiserie și băuturi. InsecteFoodBlacklist

Creat de: Alex L.
Creat: 31.01.2023
Actualizat: 02.02.2019

Imediat după 1989, s-a pus problema schimbării rectorului Universității Babeș-Bolyai. Urma să fi ales un altul. Au fost diverse propuneri, precum că ar trebui să fie un om cunoscut, popular în orașul de pe Someș. Atunci, un hîtru a propus: îl alegem pe Lulu, pentru că nimeni nu e mai cunoscut și mai apreciat în urbe. Așa și era.

Cine era Lulu? Un pesonaj mic de statură pe care îl întîlneai unde nu gîndeai. Toată lumea îl privea cu simpatie. Pe toți îi aborda cu celebra vorbă: Mă ceacanăule, dă-mi un leu de tri. Petrecea multă vreme în mediul bisericesc. Și-a sfîrșit viața la Sfintele Slujbe, în paraclisul Seminarului Teologic. Ierarhul de atunci, ÎPS Bartolomeu, s-a îngrijit de cele necesare și el însuși a săvîrșit Slujba Înmormîntării. Frumoasă pildă, apreciată de toată lumea.

Ce nu s-a împlinit după 1989, s-a petrecut în anii din urmă. Urmașul lui Lulu, epigonul David Daniel, a ajuns rector al Universității, iar de puțină vreme a fost numit ministru la Învățămînt. O mediocritate cît Himalaia! Nu e zi lăsată de la Dumnezeu ca Lulu acesta să nu iasă cu niște idei năstrușnice despre ce vrea el să facă, spre distrugerea Învățămîntului romanesc. Te și miri cînd are vreme să clocească atîtea tîmpenii. De fapt, le clocesc alții, el doar și le asumă. Există un plan diabolic cu reducerea orelor la diferite discipline. Istoria Romanilor trebuie înlăturată, pentru ca generațiile viitoare să nu cunoască trecutul și să nu știe încotro ne îndreptăm. Eminescu a fost înlăturat din programe, cum au hotărît cei de la Elivizăl. Lulu, cel de dinainte, n-ar fi făcut asemenea fărădelegi. Le face Lulu de-acum, rău și prost, nu simpatic, cum era cel dintîi.

Presbiter Iovița Vasile

În Proloagele din 8 februarie, găsim o minune despre întoarcerea
la credinţă a unui pustnic eretic de către patriarhul Efrem:

,,Antiohia, fiind dărâmată cu totul, Justin împăratul a trimis pe dregătorul Efrem ca să o facă la loc. Şi, acest Efrem a fost un om cu viaţă sfântă şi, mai târziu, a fost hirotonit patriarh al Antiohiei, după proorocirea episcopului Pavel zidarul. Şi, era atunci, în acele părţi, un eretic din ceata lui Sever, care, în chipul Sfântului Simeon Stâlpnicul, petrecea pe un stâlp şi, de acolo, prin înşelătoarea sa sfinţenie, amăgea norodul, şi pe mulţi i-a tras la eresul său. Că mulţimea mai mult căuta la viaţă decât la Scriptură. Şi, patriarhul, văzând că turma lui piere, mâncată de acel eretic, a mers la dânsul şi l-a sfătuit să se unească cu Biserica, şi să asculte de Sinodul Calcedonului. Iar acela i-a răspuns: „Eu de Sinod nu vreau să ştiu.” A răspuns Sfântul: „Deci, atunci, pe unul ca tine cum să te sfătuiesc, ca să nu pieri împreună cu poporul?” Iar stâlpnicul, vrând a înfricoşa pe patriarh, a zis: „Preasfintite patriarh, să aprindem un foc şi cine, dintre noi, nu va arde, acela are credinţa cea bună”. Şi s-a minunat patriarhul de aceste cuvinte şi i-a zis lui: „Fiule, ţie ţi se cuvine ca sfătuirea părintelui tău să o primeşti. Dar ceea ce voieşti tu întrece a mea smerenie. Însă, pentru a ta mântuire şi a poporului, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, voi face şi aceasta.” Şi a poruncit să aţâţe focul şi când s-au aprins lemnele şi se înălţa para focului, a zis către stâlpnic: „Vino şi să intrăm în foc, precum însuţi ai judecat.” Iar el, înspăimântându-se de foc, nu voia să se pogoare. Dar patriarhul, dezbrăcând omoforul său, l-a aruncat pe el în foc, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care pentru noi în pântecele Născătoarei de Dumnezeu Te-ai întrupat, arată-ne nouă adevărul”. Şi trei ceasuri a fost omoforul în foc şi nu s-a vătămat nicicum, ci întreg a rămas. Şi, văzând aceasta acel eretic, a blestemat pe Sever şi eresul lui şi, venindu-şi întru cunoştinţă, s-a unit cu soborniceasca Biserică. Şi din mâinile dumnezeiescului Efrem a primit preacuratele Taine şi a proslăvit pe Dumnezeu. Întru acest fel este biruinţa Bisericii noastre; că întăreşte cuvântul prin minuni şi nu învaţă numai cu cuvinte deşarte, încurcate şi goale. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.”

De aici vedem de ce lupta împotriva ecumenismului este atât de dificilă. Contestarea minunilor și încercarea omului modern de a găsi explicații raționale pentru orice deschide calea ecumenismului. Și iată că omul zilelor noastre nu mai poate deschide gura să spună că a fost martor al unei minuni, că i se închide gura cu explicații ,,științifice” sau chiar cu citate din unul dintre sfinții canonizați recent. Trebuie să înțelegem că subminarea misticii și asceticii în facultățile de teologie este o măsură ecumenistă. Punct. Sigur că trebuie să avem dreaptă socoteală în toate pentru a recunoaște minunile lui Dumnezeu și de a le deosebi de falsele minuni ale necuratului.

Sfinții Apostoli și mulți alți sfinți și-au întărit cuvântul prin minuni. Nu există biruință a Bisericii Ortodoxe fără minuni. Cine nu rezistă acestui test? Ereticii, firește. De aceea au început să-i ceară Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire a omului. Cine are curajul acum să-și arunce epitrahilul în foc pentru a demonstra că mărturisește adevărul? Și cine mai e dispus să accepte această minune drept probă a mărturisirii Adevărului? De ce s-a creat moda ca epitrahilul să fie cu cruce întoarsă? Și această modă este recentă…

Subminarea misticii și asceticii au drept efect slăbirea Ortodoxiei.

Sora Pelaghia

Insist, pentru că prea sunt mulţi cei care îi înjură pe legionari fără să cunoască ceea ce le este foarte uşor să afle, bunăoară faptul că legile antisemite care au funcţionat în perioada 1939-1944 sunt (şi) opera lui Carol al II-lea, deci şi a Lupeascăi, vestita evreică. Subliniez această informaţie care lipseşte din mintea a 99% dintre istoricii şi formatorii de opinie din România: primele legi antisemite au apărut în timpul dictaturii carliste, iar legionarii, când au venit la putere, au abrogat o parte din această legislaţie antisemită.
De ce oare publiciştii evrei, din România şi de aiurea, se feresc să recunoască acest adevăr, veritabil paradox pentru necunoscători? Şi mai ales de ce se feresc să pună în circulaţie această informaţie? La ce le foloseşte această perpetuă calomniere a legionarilor?
…Andrei Cornea – probabil cel mai înverşunat detractor al legionarilor, nu cunoştea nici detaliul că pe la sfîrşitul anilor ‘30, când s-a ţinut la Nürnberg un congres internaţional antisemit, legionarii, invitaţi de organizatori, au refuzat „onoarea” de a se considera antisemiţi. A.C. Cuza şi ai săi s-au recunoscut antisemiţi şi au participat cu entuziasm! …Şi mai pot fi amintite şi alte situaţii în beneficiul aceleiaşi teze: legionarii nu au fost antisemiţi!
Aşa se face că atunci când Lya Benjamin s-a pomenit scriind în „Dilema” despre „antisemitismul funciar şi doctrinar al legionarilor” m-am bucurat că am prins-o din nou cu ocaua mică şi am somat-o, public, să publice în „Dilema” textul legionar, doctrinar, prin care se vădeşte acest vestit antisemitism legionar! Nici până azi tovarăşa Lya nu a produs vreo dovadă despre amintitul şi mult-pomenitul antisemitism legionar funciar! Adică nu a reuşit să identifice textele legionare care să instige împotriva evreilor, să-i defăimeze sau altceva să-i!
Am căutat aceste dovezi (măcar una!) şi în cărţile scrise de Zigu Ornea – evreul cel mai informat asupra subiectului, şi n-am găsit! Repet, cărţile şi textele lui Zigu Ornea prin care acesta combate legionarismul şi „încercările de cosmetizare” a Mişcării legionare, deşi îi acuză pe legionari la tot pasul de antisemitism, nu conţin nici un text, un sfert de pagină măcar, o frază, pe care s-o citeze ca expresie a acestui antisemitism legionar. Drept care, când l-am întâlnit pe Zigu Ornea, în scara blocului, la lift, l-am chestionat: unde în cărţile domniei-sale pot găsi dovada antisemitismului legionar? Mi-a răspuns cam aşa: „Aşa ceva – adică anti-semitismul legionarilor, nu mai trebuie demonstrat! Nu sunt de ajuns cei 120 de evrei ucişi de legionari în timpul pogromului?!”
…Uite că nu sunt de ajuns! Mai întâi pentru că pogromul nu prea a fost pogrom, ci diversiune bine organizată de evrei, de evreii comunişti, în ticăloasă colaborare cu Eugen Cristescu, şeful serviciilor secrete, diversiune la care singurii legionari participanţi, nu puţini şi toţi cu cămaşă verde pe ei, erau la fel de legionari ca însuşi mai sus pomenitul Cornea, tatăl sau fiul! Tot un drac…
Adică la „rebeliune” poliţia a arestat o sumedenie de persoane turbulente îmbrăcate cu cămaşa verde, care s-au dovedit mai apoi, în timpul anchetei, că spărseseră ei geamuri la prăvăliile evreieşti sau chiar spărseseră şi câteva capete mai „perciunate”, dar legionarii aceia s-au dovedit că nu erau …legionari, ci lumpen proletari deghizaţi în legionari, majoritatea țigani, din specia canaliei din uliţi.
După discuţia cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, în care aceştia şi-au prezentat argumentele, pentru mine atât de neaşteptate, potrivit cărora în ianuarie 1941, dar şi altminteri, legionarii nu au omorît nici un evreu, am început să fiu mai atent cu studiile, comentariile şi informaţiile privitoare la rebeliunea legionară, la relaţiile dintre legionari şi evrei. Cu acest interes am citit şi romanele lui DRAGOŞ PROTOPOPESCU, un scriitor pe care nu ne putem permite să-l facem uitat la nesârşit. Este primul şi cel mai autentic post-modernist din literatura noastră. Poate fi omologat şi pe plan european, în beneficiul protocronismului…
Ei, bine, în romanul Fortul 13 este descris primul val de arestări, operate după asasinarea lui I.G. Duca, arestări de tineri intelectuali adunaţi cu arcanul de prin biblioteci şi redacţii. Printre tinerii „huligani” se numără şi un personaj cu totul neaşteptat: legionarul evreu, foarte mulţumit de compania camarazilor legionari în lagărele carliste. Ba, mai mult, părinţii săi, în mahalaua evreiască din Văcăreşti, sunt foarte mândri că flăcăul lor împărtăşeşte aceeaşi soartă cu „băieţii”. Se pare că „băieţii”, cum li se spunea legionarilor, erau priviţi cu multă simpatie şi de domnişoarele evreice, astfel că sunt consemnate şi câteva cupluri alcătuite dintr-un legionar şi o evreică. În cartea Legionarii noştri am semnalat cazul cunoscutului scriitor Mihail Şora, care, ca legionar începător (sic!), a considerat că unui legionar nu-i este îngăduit să îndrăgească o evreică, ba să se mai şi căsătorească cu ea, ceea ce l-a dus la un impas sufletesc din care n-a avut ieşire până n-a intervenit Căpitanul şi l-a luminat, explicându-i că între a fi legionar şi a te însura cu o evreică şi a avea copii cu ea nu este o incompatibilitate, o „nepotrivire de caracter” ireconciliabilă. Şi la intervenţia Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihail Şora, legionarul Mihail Şora, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale. Întâmplător, o evreică. Ulterior, Mihail Şora şi-a reconsiderat orientarea politică, dar asta este altă poveste.
Se citează şi cazul unor căpetenii legionare pe care împrejurarea că erau căsătoriţi cu evreice nu i-a împiedicat să urce în ierarhia legionară… Ba unii chiar şi pe Căpitan îl bănuiesc de ascendenţă evreiască. Am studiat oareşicât problema şi, din păcate, nu se confirmă. De ce zic „din păcate”? Pentru că dacă ar fi aşa, dacă într-adevăr unul dintre părinţii sau bunicii Căpitanului ar fi fost evreu, atunci critica sa adusă rolului nefast jucat de „masoneria iudeo-bolşevică” s-ar înţelege mai bine că nu-i vizează pe toţi evreii, aşa cum detractorii săi încearcă să fixeze poziţia Căpitanului, ca duşman ireconciliabil al evreilor, adică al tuturor evreilor. Nimic mai fals: adversitatea legionară, ca şi-n cazul lui Eminescu, nu s-a îndreptat spre evrei, în general, ca neam sau rasă, ci a vizat anumite categorii de evrei: mai întîi (1)evreii afacerilor veroase, în mod special evreii din oligarhia financiară, care se îndeletniceau cu coruperea politicienilor români şi, mai ales, a însuşi regelui Carol al II-lea, întreţinând astfel dezastrul provocat în România de un politicianism deşănţat, impropriu numit democraţie. Cealaltă categorie o alcătuiau (2) evreii comunişti, agenţi ai bolşevismului, ai Moscovei, duşmani neîmpăcaţi ai României Mari. Alături de comuniști, în perfectă complementaritate, au acționat și acționează evreii sioniști, aparent adversari!…
Citez în acest sens din articolul Unde sunt huliganii?, publicat de Alexandru Frâncu în 1952 în revista legionară „Însemnări”:
„În Mişcarea Legionară antisemitismul nu a fost o esenţă doctrinară, ci un accident circumstanţial. Legionarii nu au fost antisemiţi pentru că i-ar fi considerat pe evrei ca pe o rasă inferioară (ca Hitler), nici pentru că ar fi vrut să pedepsească în contemporani crima de deicid, perpetuată de strămoşii din Iudeea, ci pentru că, într-o fază extrem de delicată a evoluţiei noastre ca naţiune, ne-am lovit de o masă alogenă, recent venită, neasimilată (asimilabilă? Poate, nu ştim), opacă la aspiraţiile neamului, sistematic şi cu exces de zel partizană a cotropitorului străin, şi producătoare cu abundenţă de indivizi obtuzi, dar insolenţi,(s.n. I.C.) printre care cu predilecţie se recrutau anumiţi gazetari, aşa de responsabili în provocarea, întreţinerea şi exacerbarea sentimentului antisemit, de care tot ei erau primii şi cei mai gălăgioşi a se plânge.”
E interesant ce scrie acelaşi autor, după a proape 60 de ani, adică deunăzi, la 94 de ani, într-o corespondenţă cu subsemnatul: „Arăţi de ce nu poţi să fii antisemit. Aşijderea eu am întâlnit un evreu extraordinar care literalmente mi-a salvat viaţa. Mai mult, mi-a facilitat (indirect) cariera universitară. Mi-a deschis direct drumul către Buenos Aires. Un evreu care, la Paris, se întâlnea cu mine şi cu Cioran şi ne cânta „Sfântă tinereţe legionară” şi ştia Cărticica şefului de cuib pe dinafară. Un evreu care s-a sinucis pentru o chestioune de onoare: îl chiema Lică Krakauer sau Cracanera. Şi cele trei evreice care, în epoci diverse, mi-au descoperit tot tezaurul de amor şi dedicaţie de care femeile sunt în stare. Şi comoara de literatură beletristică, evrei ce mi-au încântat adolescenţa: Stefan Zweig, Iakob Wassermann, Franz Kafka, Lion Feutwangler şi alţii. Totuşi mă irită şi azi profuziunea de nume evreieşti în filmele americane.”

Preluare de pe blogul Ion Coja