În trecut, nuielușa se bucura de o bună reputație atunci când era folosită cu discernământ, în scop educativ. Nuielușa de salcie, nu pumnul, nici palma! Nuielușa de salcie nu provoacă probleme de sănătate și face minuni uneori, când cuvântul nu este suficient pentru a corecta un anumit tip de comportament. Desigur, pedeapsa trebuie să aibă o logică bine argumentată și să nu fie aplicată cu furie, ci tot cu dragoste și cu grija de a nu aduce copilului prejudicii asupra sănătății fizice și psihice. Raportul pedeapsă-recompensă trebuie să fie foarte clar, deoarece, altminteri se produce un haos în mintea copilului.
Când nuielușa a fost izgonită din educație, am așteptat să văd ce efecte va avea asupra adulților, cu ce va fi înlocuită și dacă acest lucru este cu adevărat benefic pentru toți copiii. Am observat o înmulțire a numărului adulților care cred că au numai drepturi, cu efecte nocive asupra relațiilor interumane în general. Am mai observat o diminuare a respectului pentru om, în general, lucru pe care l-am constatat mai ales cu prilejul recentei plandemii, și, de asemenea, scăderea respectului față de vârstnici. Copiii cărora părinții le-au făcut toate mofturile s-au obișnuit să aibă numai drepturi, iar, când au crescut mai mari și părinții au spus ,,nu”, s-au simțit extrem de nedreptățiți și de revoltați pe toată lumea! În timp ce se promovează o subminare a autorității părinților, nu există o preocupare de a li se asigura tuturor copiilor scopuri clare ale procesului instructiv-educativ.
Am observat că, în timp ce se protestează împotriva nuielușei, se livrează la greu filme în care violența mult mai agresivă și mai dăunătoare pe plan fizic și psihic este promovată. Acest lucru are efecte asupra celor care urmăresc astfel de filme, deoarece copiii sunt în căutare de modele și imită. Astfel se poate vedea înmulțirea cazurilor de violență între copii. O violență care nu are nimic educativ, ci din contră! În acest timp, părinții și educatorii sunt forțați prin legi să nu care cumva să pună mâna pe nuielușă pentru a-i pedepsi! În paralel, asist cu consternare la introducerea ideologiei de gen și la promovarea ideologiei LGBT în rândul copiilor. Din nou i se dă impresia copilului că are dreptul de a alege el ce să fie. În educația actuală, nu cultivarea talanților în vederea slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui este cea mai importantă, ci… sexul! Așadar copilului i se creează în mod fals impresia că are doar drepturi în timp ce societatea îl lipsește de dreptul de a fi un bun creștin care să se poată mântui și de posibilitatea ca, respectând poruncile divine, să poată stabili relații decente în familie și în societate.
Apoi am vrut să văd dacă sunt luați în vizor toți copiii sau doar unii! Se pare că unii copii, mai săraci, sunt vizați să fie victime ale traficanților de tot felul, deși li se creează iluzia că au doar drepturi… Așadar ideologia promovată nu este în interesul tuturor copiilor, ci servește anumitor interese oculte. În aceste condiții, părinții creștini trebuie să redea cinstea nuielușei în familie pentru a-și proteja copiii de mici de influențele nefaste ale educației ideologizante.
Pildele lui Solomon sunt izvoare de înțelepciune etern valabile, care trebuie să ne călăuzească pe toți, indiferent de vârstă:
,,Un nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia; cinstea este mai preţioasă decât argintul şi decât aurul.” (22, 1)
,,Rodul umilinţei şi a temerii de Dumnezeu sunt: bogăţia, mărirea şi viaţa.” (Pildele lui Solomon, 22, 4)
,,Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (22, 6)
,,Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el.” (22, 15)
Preocuparea pentru o educație corectă este oglindită, de asemenea, în proverbele românești și nu numai:
,,Excesul de severitate duce la ură; excesul de indulgență slăbește autoritatea.”
,,Piatra prețioasă, dacă nu e șlefuită, nu strălucește.”
,,Educația e pâinea sufletului.”
,,Omul needucat este ca un corp fără suflet.”
,,Un papagal bătrân nu învață să vorbească.”
,,Cine cruţă nuiaua îşi urăşte fiul, dar cine-l iubeşte are grijă să-l disciplineze.”
,,Un părinte știe să cheltuiască un milion pentru a-și mărita fiica, dar nu știe să cheltuiască o sută pentru a o educa.” (Se înțelege de aici că proverbul e valabil și pentru fiu…)
,,Educația este rodul iubirii și, în același timp, este sămânța iubirii.”
,,O educație bună este cea mai mare binecuvântare; să-i iubim pe cei care ne-o oferă.”
Așadar, nuielușa poate sta într-un loc de cinste, nu pentru a fi folosită excesiv, ci pentru a se ști că există! Excesul de pedeapsă este la fel de dăunător ca și excesul de dulcegării. În procesul educativ, nimic nu poate înlocui comunicarea sinceră și, mai ales, exemplul personal. Preocuparea părinților și a educatorilor de a respecta poruncile divine este preluată cu ușurință, prin imitație, de către copii. Iar rugăciunea părinților pentru copii și a copiilor pentru părinți ne pune pe toți sub ocrotirea și călăuzirea lui Dumnezeu
Prof. Lucreția P.
„Vârful bunătăților este a te smeri înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor”
CUVIOSUL PARINTE DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU
Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e – începătorul trebuie să-și corecteze viața lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minții nu-i lucru ușor și n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare. Oricât de nevoitor ai fi, oricâte sute și mii de metanii ai face, oricâte privegheri – sunt bune, toate sunt bune, că astea sunt lucruri hotărâte de Sfinții Părinți cu mare înțelepciune –, dar vârful bunătăților este a te smeri, a te smeri înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Temelia tuturor bunătăților este smerita cugetare. De aceea, trebuie întâi și întâi și întâi să faci ascultare superiorilor și să-ți tai voia. Inaintea superiorului tău și înaintea altora să n-ai voia ta, căci vrăjmașul, ispititorul cu asta ne biruiește, cu înălțarea minții.
A nu-ți tăia voia și a fi împotrivă e începutul înălțării minții, al egoismului. După ce un timp scurt sau mai îndelungat ai făcut oleacă ascultare, tăindu-ți toată voia, poate că superiorul tău vrea să te încerce, poate să-ți zică un cuvânt nepotrivit. Tu să zici așa: „Așa cum zici tu, părinte, așa e.” Tu vezi că nu-i potrivit, dar spui: „Așa cum zici tu”. Faci așa ca să-ți tai înțelepciunea, că tu vii de afară, din lume, ești plin de toate gesturile omenirii, de omul cel vechi, plin cu păcate. De aceea, trebuie întâi să te smerești, să zici așa, că „nu știu nimic.” Și apoi harul Sfântului Duh se pogoară peste tine, fiind tu sincer, și dacă nu te duci cu gândul îndoit, pogoară harul Sfântului Duh smerita cugetare. De acum cunoști armele astea atât de durabile cu care poți să te lupți cu ispititorul, ai o temelie bună și poți să înaintezi ca să începi cu „Doamne Iisuse Hristoase”, rugăciunea cea atât de folositoare și atât de binecuvântată. Dar dacă tu ești plin de toate patimile, și dacă unul ți-a zis un cuvânt iar tu i-ai răspuns și te-ai îndreptat înaintea tuturor, te osârduiești, ca omul, să câștigi Rugăciunea lui Iisus, dar trebuie întâi, la orice lucru, să pui temelie, nu-i așa? Dacă ai ca temelie ascultarea, smerita cugetare, poți să biruiești în lupta cu celelalte patimi. Dar nu cumva să crezi că ești desăvârșit de-acuma, că s-a terminat lupta. Adică, având harul ăsta poți să te lupți cu duhurile cele viclene.
Că nu ne este lupta împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății întru cele cerești. Vezi, rugăciunea minții e cea mai mare armă, cea mai bună și cea mai sigură pentru sfânta mântuire, fiindcă prin ea devine omul desăvârșit duhovnicesc — toată răsuflarea lui, toată viața lui nu este altceva decât rugăciune. Omul duhovnicesc învistierește în inima și în mintea lui pe Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, Cel care ne-a scos din păcat și din moarte. Dar trebuie să fim atenți, căci Dumnezeu ajută, îți dă rugăciunea minții, însă noi să o respectăm, ca să n-o pierdem.
(Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 207-208)
*Părintele Dionisie Ignat de la Schitul Colciu a fost deshumat joi, 17 noiembrie 2022, la șapte ani de la mutarea la cele veșnice. Sinodul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei va propune Patriarhiei Ecumenice canonizarea lui. Cuvios nepomenitor și mărturisitor cu Sfinte Moaște, care a intrerupt pe motiv de erezie pomenirea ierarhului! Să avem parte de sfintele sale rugăciuni !
Să primim insultele celorlalți fără să ne tulburăm, ca și când nu ne-ar fi adresate nouă
Sfântul Serafim de Sarov
Să te străduiești cu orice chip să păstrezi pacea sufletească și să nu te tulburi de insultele celorlalți. Vei reuși asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie și-ți păstrezi mintea și inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalți fără să ne tulburăm, ca și când nu ne-ar fi adresate nouă. O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea și-l poate face pe acesta sălaș al lui Dumnezeu.
Exemplu al acestei lipse de răutate observăm în viața Sfântului Grigorie Taumaturgul: o femeie desfrânată a cerut în public de la Sfânt răsplată, ca și când ar fi săvârșit păcat cu ea. Acela nu s-a mâniat deloc și i-a spus unui prieten de-al lui să-i dea cât a cerut. Îndată ce femeia a luat răsplata nedreaptă, a fost demonizată. Însă ierarhul s-a rugat și a eliberat-o de demon.
Dacă nu ne este cu putință să rămânem netulburați, trebuie cel puțin să ne înfrânăm limba, după cum spune Psalmistul: Tulburatu-m-am și n-am grăit (Psalmul 76, 4).
Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Editura Egumenița, 2005, pp. 326-327
Învățăturile de credință se transmit în funcție de vârsta duhovnicească a credincioșilor
Sfântul Grigore din Nazianz
Într-adevăr, unii credincioși, cei încă prunci la minte și de curând întăriți, după cum se spune, au nevoie să fie hrăniți cu lapte, cu învățături mai simple și mai elementare, pentru că nu pot suporta hrana tare a învățăturii. Dacă le dai o hrană mai presus de puterea lor, se simt strâmtorați și îngreunați, pentru că mintea lor, ca și trupurile copiilor, nu-i în stare să primească și să asimileze învățătura ce li se dă, ba poate că-și mai și vatămă puțina înțelegere ce-o aveau mai înainte.
Alți credincioși, dimpotrivă, au nevoie de învățătura care se grăiește celor desăvârșiți; de o hrană mai substanțială și mai tare, pentru că simțurile lor sunt destul de exercitate ca să deosebească adevărul de fals. Dacă aceștia ar fi alăptați cu lapte și hrăniți cu legume, cu o mâncare potrivită celor slabi, s-ar supăra. Și pe bună dreptate, că nu s-ar mai întări după Hristos, nici n-ar mai crește până la creșterea aceea vrednică de laudă, pe care o lucrează învățătura care face bărbat desăvârșit pe cel hrănit cu hrană tare și-l duce la măsura vârstei celei duhovnicești.
Sfântul Grigore din Nazianz, Despre Preoție, Editura Sophia, 2004, pp. 244-245
Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet
Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet, iar de nu, alergi în zadar.
Dacă întristezi vreun suflet, alergi şi te lupţi în zadar, te rogi şi strigi în zadar. In ce fel poţi să întristezi un suflet? Cu un cuvânt sau cu o privire, cu o mişcare, cu o împotrivire sau cu un cuvânt răspuns înapoi, cu o tachinare sau cu o glumă.
Omul care face poante, omul care tachinează, care râde înaintea oamenilor, mai ales înaintea oamenilor care au probleme sau dificultăţi, omul care îndrăzneşte să spună „nu“ – dacă îţi spun „nu”, te voi întrista, e fară importanţă dacă ceea ce spui tu este nelegiuit -, omul care nu îl vede pe celălalt ca pe o comoară pe care trebuie să o păzească, un astfel de om poate uşor să întristeze un suflet.
Dar de ce Avva Evagrie foloseşte expresia alergi în zadar? Pentru că omul este ceva uşor de modelat, dar şi ceva uşor de rănit, se poate sfărâmă din te-miri-ce. Nu există sticlă de lampă mai subţire decât inimile oamenilor, mai ales ale femeilor. Un zâmbet de-al meu, o vorbă de-a mea e cu putinţă să-ţi sfărâme sufletul şi să nu-ţi revii cinci sau zece ani. O ironie de-a mea se poate să-l rănească pe un om de să nu-şi mai poată reveni toată viaţa, să rămână, de exemplu, un complexat pentru totdeauna, un fricos, incapabil să înainteze.
Această problemă devine mai serioasă când avem în faţă o mănăstire întreagă, în care firescul vieţii şi caracterul inepuizabil al mişcării lăuntrice şi exterioare fac ca lucrurile să fie mult mai serioase. De aceea, aflându-mă între oameni, trebuie să fiu singur, aşa încât să nu-l deranjez pe fratele meu şi să nu intervin în viaţa lui. Daca nu am această atenţie foarte mare în legăturile mele cu oamenii, dacă îmi scapă cuvinte, priviri, mişcări care îi rănesc, cu sau fără ştiinţa mea, pe oameni, să ştiu că nu pot să mă rog! De aceea Avva Evagrie spune: „iar de nu alergi în zadar.”
Eu v-aş fi spus: Ai rănit un suflet? Nu spera, înainte să treacă nişte ani, că te vei putea ruga. E cu neputinţă! Deoarece faptul că îţi pot spune: „Haide, bre, cară-te d-aici!” arată că am înlăuntrul meu atâta asprime, atâta sălbăticie, atâta individualism, încât nu am niciun fel de personalitate, nicio legătură cu trupul obştesc. Incă trăiesc ca un om însingurat sufleteşte şi, prin urmare, sunt o jumătate de om, nu sunt un om întreg, nu pot să fac ceva. Dacă trăiesc astfel, cum pot să nădăjduiesc că mă voi ridica atât de repede din starea mea şi că mă voi putea ruga? Ca să pot să mă rog, trebuie să-mi reconstruiesc personalitatea, să conştientizez că eu şi fratele meu suntem uniţi, că suntem un trup şi un duh unite de Duhul lui Dumnezeu.
De aceea un Cuvios spune că „temelia vieţii noastre este aproapele nostru”. Relaţia mea cu aproapele nu depinde de faptul că acesta este sau nu creştin. Aproapele este întotdeauna ceva subţire. Dacă cineva este om duhovnicesc, aceasta poţi să o înţelegi din relaţiile lui cu ceilalţi. Cu cât mai mult este un om al rugăciunii lăuntrice, cu atât mai mult este însingurat cu Dumnezeu, cu atât mai mult îi iubeşte pe oameni, cu atât este mai subţire şi mai sensibil, mai simplu şi mai îngăduitor, cu atât este un om mai de jertfa. Pentru că se află în legătură cu Dumnezeu şi dobândeşte înfăţişare dumnezeiască, vede că toţi poartă acelaşi chip al lui Dumnezeu. Astfel, legăturile lui sunt fireşti cu toţi.
Cu cât mai mult se ascunde cineva în peştera lui, în ascunzişul lui, sau se urcă într-un pom sau într-un turn ca să rămână singur cu Dumnezeu cel singur, cu atât mai mult se uneşte cu toţi oamenii şi îi iubeşte pe toţi şi îi este cu neputinţă nu numai să spună unui om „Nu!“, dar nici măcar unui şarpe, unei viespi sau la orice altă vietate. Unul ca acesta este unit cu întregul cosmos, cu toate, şi se simte în armonie cu toţi. De ce? Pentru că este unit cu Dumnezeu.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul
Despre rugăciune – tâlcuire la Avva Evagrie; Editura Nectarie
Toate lucrurile care sunt legitime în Hristos sunt dobândite doar prin Taina Crucii şi a Învierii
Faptele bune luate separat, despărţite de har, sunt frunzele unui smochin uscat care nu aduce ca rod iubirea îndumnezeirii în Hristos; sunt un drum greşit care nu duce la întâmpinarea Mirelui cu candelele aprinse cu lumina dumnezeieştii slave şi a dumnezeieştii Împărăţii, ci duce la starea celor cinci fecioare nebune, la cea a smochinului uscat şi a omului care nu avea veşmântul de nuntă ce simbolizează răcirea harismei Duhului, stare pe care Sfântul Pavel ne îndeamnă să o evităm.
Ceea ce se spune despre slugi şi prieteni capătă înţeles atunci când este abordată împărţirea generală a etapelor desăvârşirii. Sluga face voia lui Dumnezeu din frica de pedeapsă; angajatul lucrează pentru recompensă, în timp ce tot ceea ce face prietenul este o roadă a iubirii altruiste. Prin îndumnezeire sau vederea lui Dumnezeu, prietenul lui Dumnezeu atinge progresiv starea de nepătimire (lipsa păcatului), urcând în continuare treptele desăvârşirii. Astfel, el aduce multă roadă şi roada va rămâne.
Însă din punctul de vedere al lumii, această roadă poate părea lipsită de folos, mai ales când nu este însoţită de realizări remarcabile şi folositoare sub aspect material, de care să se poată folosi mulţi oameni. Lumea şi Dumnezeu nu socotesc lucrurile după aceeaşi măsură. Taina Crucii răstoarnă criteriile omului firesc. Din acest motiv, oricine încearcă să tâlcuiască Evanghelia lui Hristos şi Apostolul în duhul şi criteriile unei anumite epoci, deci conform cu valorile şi postulatele lumii, se pune pe sine în afara realităţii care este în Hristos şi devine un sperjur faţă de făgăduinţa lepădării de diavol de la Botez şi faţă de Mirungerea care îl sălăşluieşte în Taina Crucii şi a Învierii ce aduce roadă în dumnezeiasca Euharistie. Toate lucrurile care sunt legitime în Hristos sunt dobândite doar prin Taina Crucii şi a Învierii, adică întru slava şi Împărăţia care sunt după Hristos şi nu după lume: “Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 24-25).
Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă. O expunere concisă, Editura Ecclesiast, 2011
Lasă şi tu morţii să-şi îngroape morţii lor şi urmează Domnului!
“Când cineva I-a spus Domnului: Dă-mi voie să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu, El i-a răspuns: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de-Mi urmează Mie. Morţii sunt oamenii cu sufletul mort. Cei morţi duhovniceşte sunt cei în care nu viază Duhul lui Dumnezeu, care nu-L cunosc pe Tatăl Ceresc, care nu se roagă şi nu-I cer nimic. Ei sunt nişte orfani pe pământ. Se zbat, adună, chefuiesc şi mor. Există şi altfel de morţi duhovniceşte: cei care se roagă şi merg la biserică, dar vorbesc de rău, înjură, beau, se bat, adică ascultă, dar nu împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nebune: acesta este chipul duhovnicesc al celor care frecventează biserica.
Cei morţi duhovniceşte sunt cei care nu se luptă cu patimile şi cu deprinderile dăunătoare: a vorbi întinat, a bea, a împlini pofta pântecelui, a înjura. Plăcerea pântecelui pare o deprindere nevinovată, dar stareţii învaţă că pântecele sătul te duce în iad.
Mai sunt şi aceia care în viaţă au parte de vreo suferinţă: sărăcie, boală sau altceva. Dacă trăiesc cârtind, înjurând, invidiind, bând, şi ei sunt morţi sufleteşte. În Împărăţia Cerurilor vor intra cei care Îl slăvesc pe Dumnezeu, ca acel monah care a suferit toată viaţa din cauza unei răni la picior care nu se vindeca. Deşi nu dusese o viaţă ireproşabilă, când a murit şi a trebuit să treacă prin vămile văzduhului, lumina care provenea de la rana sa îi alunga pe toţi demonii-vameşi, sufletul său fiind îndreptăţit prin faptul că îşi purtase suferinţa fără cârtire. De aceea, lasă şi tu morţii să-şi îngroape morţii lor şi urmează Domnului!”
Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Învăţături şi întâmplări minunate, Editura Sophia, 2011