Nevoința trezviei nu era foarte grea pentru el, de vreme ce de mic copil învățase să aibă stăpânire de sine și să-și taie chiar și dorințele bune. Exista însă altceva care îl apăsa: dragostea față de mama sa. Amintirea ei îl chinuia și adesea o vedea în vis[1]. A mărturisit aceasta egumenului și, făcând o nevoință deosebită de supraveghere a gândurilor și multă rugăciune, a putut „să dezrădăcineze din inima sa”, așa cum spunea mai târziu, dragostea omenească pentru mama sa. Și atunci a început să se aprindă înlăuntrul său flacăra dumnezeiască a „dragostei cuprinzătoare”[2], care îi îmbrățișează pe toți oamenii deopotrivă. A primit „dumnezeiescul și cerescul foc, pe care Hristos a venit să-l pună pe pământ”[3] și care, de acum înainte, avea să-l cuprindă în întregime. „A fost foarte dureros să o scot pe mama din inima mea”, spunea Cuviosul mai târziu. „Apoi însă am simțit o mare bucurie dumnezeiască. Când cineva face o jertfă, se desprinde de sine și, încet-încet, simte dragostea duhovnicească pentru toată lumea”.
La lepădarea de lume l-a ajutat și o povestioară pe care a ascultat-o la trapeză, care se referea la un om bogat, pe nume Kratis. Acesta, pe când se afla într-o călătorie, și-a dat seama că niște corăbieri voiau să-l arunce în mare, ca să-i ia bogățiile. Atunci a aruncat el însuși bogățiile în mare și astfel s-a izbăvit. A aruncat ceea ce stăpânea și, în același timp, îl stăpânea. „Oare nu trebuie ca și eu să le arunc pe toate pentru Hristos?”, s-a gândit Arsenie. „Tot ceea ce mă ține departe de Hristos trebuie aruncat”.
[1] Monahii începători adesea întâmpină greutăți în nevoința lor din pricina atașamentului pătimaș față de rudenii. Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul al III-lea al Scării, „Despre înstrăinare”, spune: „Dorul lui Dumnezeu stinge dorul de părinți. Iar cel ce spune că le are pe amândouă se înșală pe sine”. (Scara, Cuvântul al III-lea, paragraful 21). În continuare se referă la vise: „Când, părăsind pentru Domnul casele și rudeniile noastre, ne vindem pe noi străinătății pentru dragostea lui Hristos, dracii încearcă să ne tulbure prin vise, arătându-ne rudeniile noastre fie plângând, fie murind, fie închise, fie strâmtorate pentru nοi” (Scara, Cuvântul al III-lea, paragraful 38).
[2] Vezi Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, București, 2005, pag. 33.
[3] Vezi Luca 12, 49 și Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, Omilia a IX-a, paragraful 9.
(Extras din Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)
Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi
La mulţi, vrednici şi binecuvântaţi ani, să vă dăruiască cu nesfârşită dragoste, milă şi îndurare Domnul Slavei, Sfinţiei Voastre, Prea Cinstite Părinte Vasile, obştei frăţeşti, fraţilor si surorilor intru Hristos care cercetează cu bucurie şi bună cuviinţă acest blog binecuvântat şi tuturor celor dragi!
Har, pace şi bucurie sfântă să vă dăruiască Mângâietorul sufletelor noastre acum şi în veşnicie!Amin!
Sfântul Serafim de Sarov: „Să primim insultele celorlalți fără să ne tulburăm, ca și când nu ne-ar fi adresate nouă!”
Să te străduiești cu orice chip să păstrezi pacea sufletească și să nu te tulburi de insultele celorlalți. Vei reuși asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie și-ți păstrezi mintea și inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalți fără să ne tulburăm, ca și când nu ne-ar fi adresate nouă. O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea și-l poate face pe acesta sălaș al lui Dumnezeu.
Exemplu al acestei lipse de răutate observăm în viața Sfântului Grigorie Taumaturgul: o femeie desfrânată a cerut în public de la Sfânt răsplată, ca și când ar fi săvârșit păcat cu ea. Acela nu s-a mâniat deloc și i-a spus unui prieten de-al lui să-i dea cât a cerut. Îndată ce femeia a luat răsplata nedreaptă, a fost demonizată. Însă ierarhul s-a rugat și a eliberat-o de demon.
Dacă nu ne este cu putință să rămânem netulburați, trebuie cel puțin să ne înfrânăm limba, după cum spune Psalmistul: „Tulburatu-m-am și n-am grăit ”(Psalmul 76, 4).
Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Editura Egumenița
Toate energiile tale și întreaga ta ființă să fie concentrate în cuvântul „acum”
Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiați într-o stare de statornicie și pace lăuntrică, în care stăm față către față cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge și că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.
Greșeala pe care o comitem deseori față de viața noastră interioară este să ne închipuim că dacă ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru – oarecum asemenea celui care se zorește să ajungă din ultimul vagon al trenului în primul, sperând că distanța dintre Londra și Edinburgh va fi redusă în felul acesta. Tot ce facem este să ne grăbim, dar fără a ne mișca mai repede din pricina aceasta.
Ceea ce trebuie să faci este să fii atât de total în prezent, încât toate energiile tale și întreaga ta ființă să fie concentrate în cuvântul „acum”. Descoperi cu mare interes că tu ești într-un „acum”.
Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia