Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a VII-a: Sfântul Marcu Evghenicul)

12. Sfântul Marcu Evghenicul

Vom vorbi în continuare de ultimul apărător al Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului, Sfântul Marcu Evghenicul şi cum s-a îngrădit acesta de erezie.

După cum se știe, Sfântul Marcu s-a luptat împotriva papismului, care, exploatând declinul Bizanțului, a vrut să subjuge Ortodoxia – care i s-ar fi dat mai dinainte ca plată – în schimbul ajutorului militar și economic promis imperiului slăbit. Este cunoscut faptul că, dacă n-ar fi existat, prin bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu, în această perioadă critică pentru Ortodoxie, Răsăritul întreg s-ar fi papistăşit și credința adevărată ar fi fost ștearsă de pe fața pământului.

Lucrul important este că Sfântul nu s-a luptat împotriva sinodului de la Ferrara-Florența – aşa cum știe toată lumea – doar în timpul ședințelor, ci și după semnarea acordului și întoarcerea la Constantinopol. Iar tocmai aceste ultime lupte ale sale – rămase multora necunoscute – au, poate, mai mare însemnătate, fiindcă luptele sale din vremea sinodului nu au dat rod, din moment ce până la urmă a fost semnată unirea „bisericilor”, pe când cele de după sinod au avut succes deplin și au constituit cauza revenirii la Ortodoxie și a condamnării sinodale a conciliului florentin dimpreună cu papismul.

Primul lucru pe care l-a făcut Sfântul întorcându-se în Constantinopol – şi cel mai însemnat – a fost acela de a întrerupe comuniunea bisericească cu toți câți semnaseră unirea la Florența și cu cei care îi urmau. Această delimitare a ținut până la moartea sa. Sfântul Marcu a trecut la Domnul pe 23 iunie 1444 sau 1445, iar conciliul florentin s-a încheiat în 1439. Deci în toți acești cinci sau șase ani de după sinodul apusean, Sfântul a fost separat de toți cei care semnaseră și de adepții lor. În plus în acești ultimi ani ai vieții, a devenit căpetenia anti-unioniștilor prin luptele sale și a salvat Ortodoxia de supunerea în fața latinilor.

Este adevărat că ortodocșii acelor vremuri erau mult mai sensibili în ce privește credința față de ortodocșii zilelor noastre. De aceea se delimitau îndată de episcopii și clericii unioniști și latino-cugetători. Sfântul Marcu, într-o epistolă a sa, trimisă din insula Limnos, unde se afla exilat, ieromonahului Teofan la Evripos, descrie această separare: „Deci trecând în Kallipoli și venind în Limnos, am fost ținut aici și poprit de către împărat. Însă cuvântul lui Dumnezeu și puterea adevărului nu pot fi legate, ci mai degrabă aleargă și se răspândește; și cei mai mulți dintre frați, prinzând îndrăzneală de pe urma exilării mele, îi supun mustrărilor pe cei nedrepți și călcători ai credinței drepte și ai părinteștilor așezăminte și îi izgonesc de peste tot ca pe niște gunoaie, nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

Vedem că surghiunirea Sfântului s-a făcut pricină a răzvrătirii și separării multor clerici de episcopii latino-cugetători. Separarea s-a caracterizat totdeauna prin întreruperea comuniunii bisericești și a pomenirii: „nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

În continuarea aceleiași scrisori, Sfântul Marcu îl povățuiește pe ieromonahul Teofan cum să se poarte cu nou-hirotonitul episcop latino-cugetător al Atenei, căruia, probabil, Teofan i se supunea: „Aflu că a fost hirotonit de către latino-cugetători ca mitropolit al Atenei un copilandru, ucenic al episcopului de Monemvasia, care de cum a venit liturghisește fără osebire împreună cu latinii și hirotonește în chip nelegiuit pe câți găsește, oricum ar fi ei. Cer, deci, sfinției tale, ca, luând asupră-ți râvna cea pentru Dumnezeu – ca unul ce ești al lui Dumnezeu și prieten al adevărului și ucenic adevărat al Sfântului Isidor – să-i îndemni pe preoți să fugă în orice chip de împărtășirea cu el și nici să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească cumva, nici arhiereu să-l socotească, ci lup și năimit, nici să slujească în vreun fel în bisericile latine, ca să nu vină și peste voi mânia lui Dumnezeu care s-a abătut asupra Constantinopolului din pricina fărădelegilor săvârșite acolo”.

Îndemnul Sfântului este deplina separare de episcopul latino-cugetător. Expresia Sfântului Marcu: „nici să slujească în vreun fel în bisericile latinilor” înseamnă, probabil, să nu liturghisească ortodocșii în bisericile latino-cugetătorilor și unioniștilor sau în cele pe care latinii le ocupaseră cu forța.

În aceeași epistolă Sfântul descrie cum se purtau monahii cu episcopul latino-cugetător al Monemvasiei: „Starețul năimitului – şi nu păstorului – vostru, episcopul cel fără de minte al Monemvasiei, luând de la împărat stăreția [mănăstirii] Înainte-Mergătorului, nici nu este pomenit de călugării săi, nici tămâiat măcar ca creștin, ci îl au numai ca pe un zănatic”.

La sfârșitul epistolei, Sfântul Marcu dă iarăși sfaturi referitoare la pomenirea latino-cugetătorilor: „Fugiți, deci, și voi, fraților, de împărtășirea cu cei neîmpărtășiți și de pomenirea celor nepomeniți. Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel care-l pomenește pe papă ca arhiereu ortodox se face vinovat de împlinirea a tot ce este latinesc, chiar și de tunderea bărbii, iar cel ce cugetă latinește va fi judecat împreună cu latinii și socotit călcător al credinței”.

Cam aceleași lucruri le scrie Sfântul referitor la credință, dimpreună cu alte povețe, starețului mănăstirii Vatoped: „Nimeni nu este stăpân peste credință, nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici altcineva, căci numai Dumnezeu este Cel care ne-a încredințat-o prin Sine și prin ucenicii Săi”. Așadar în probleme de credință nu facem ascultare nici de arhiereu, nici de Sinod, ci de Hristos și de Apostoli.

În aceeaşi scrisoare spune stareţului: „Fugiţi, deci, fraţilor, de cei ce aduc şi de cei ce întăresc înnoirea latinilor şi – legaţi între voi prin iubire, un trup şi un duh întru acelaşi suflet, una cugetând – adunaţi-vă în jurul singurului nostru cap, Hristos…”. Aici Sfântul învaţă că Biserica nu este episcopocentrică, ci hristocentrică. Prin urmare adunarea mădularelor Bisericii se face în jurul lui Hristos.

De toţi aceştia Sfântul s-a separat după întoarcerea la Constantinopol. Acest lucru îl arată foarte lămurit într-o lucrare cu titlul: „Expunere a preasfinţitului mitropolit al Efesului, în ce fel a primit vrednicia arhieriei şi arătare a sinodului întrunit la Florenţa”. La sfârşitul acesteia Sfântul Marcu spune: „De atunci înainte aceia și-au săvârșit ale lor și au căutat spre învoirea cu cele hotărâte și spre celelalte ale unirii. Iar eu, despărțindu-mă după aceea de ei și petrecându-mi timpul de unul singur, ca să fiu unit cu sfinții mei părinți și învățători, le fac tuturor cunoscută părerea mea prin această scrisoare, ca să fie cu putință – celui ce vrea – să cerceteze pentru care din două n-am primit unirea făcută; pentru dogmele sănătoase ori pentru cele stricate”. Deci s-a separat ca să rămână unit cu Sfinții, ceea ce înseamnă că nu poți să fii laolaltă cu Sfinții și în același timp să comunici bisericește cu ereticii.

Din acest ultim fragment al expunerii se vede că întreaga scriere era în același timp și o declarație de îngrădire.

În același duh este și enciclica Sfântului cu titlul „Ortodocșilor aflați pe fața întregului pământ și în insule, Marcu episcopul mitropoliei efesenilor, bucurați-vă în Domnul!.” În această epistolă sobornicească, Sfântul Marcu îi avertizează pe destinatari cu privire la ereziile papistașilor. Aceste erezii le concentrează în cinci: 1) Adaosul din Crez; 2) Energiile create ale lui Dumnezeu; 3) Focul purificator; 4) Săvârșirea Sfintei Liturghii cu azimă; 5) Primatul papei peste toată Biserica.

La sfârșitul acestei epistole, referindu-se la „ortodocșii” unioniști și latino-cugetători care acceptau unirea cu papistașii, spune: „Fugiți, dar, fraților de ei și de părtășia lor; căci unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, preschimbați în apostoli ai lui Hristos. Și nu e de mirare, fiindcă satana însuși se preface în înger al luminii. Deci nu e o minune dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi potrivit faptelor lor. Și iarăși în altă parte, tot despre ei spune Sfântul Apostol: «Unii ca aceștia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor și prin vorbe frumoase și binecuvântări păcălesc inimile celor fără de răutate»”. Aici Sfântul propovăduiește încă o dată delimitarea de „ortodocșii” latino-cugetători.

Însă, mai apoi, a fost nevoie ca Sfântul să se delimiteze și de „ai noștri”, care recunoșteau – odată ce aveau comuniune bisericească – rătăcirile papistașilor. Acest lucru nu l-a făcut Sfântul Marcu singur, ci și mulți alții, îndeobște clerici. Într-o epistolă către prezbiterul Gheorghe din Methoni, Sfântul spune în încheiere, cu referire la comuniunea bisericească: „Acestea puține dintre cele multe ți le-am scris spre păzire de nerușinarea acelora. Află că hotărârea sinodului mincinos – mai bine spus deșarta nouă-glăsuire după cum merită – n-a fost primită cu niciun chip de nimeni; ci și cei care s-au învoit și au semnat sunt urâți de toți; ca spurcați și trădători ai adevărului și nimeni dintre cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei. Dumnezeu cel ce pe toate le poate fie să rânduiască acestea spre folos și să îndrepteze Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Sângele Său. Păzește odorul cel bun al credinței, fugind cu totul de întinatele înnoiri”. Deci ceea ce făcuse Sfântul au făcut majoritatea clericilor: pe toți cei care semnaseră îi socoteau vânzători ai adevărului și „nimeni din cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei”.

Apostrofarea ortodocșilor de către latino-cugetători și delimitarea bisericească prin întreruperea pomenirii le descrie pe îndelete, în amintirile sale, marele ecleziarh Silvestru Syropulos. Silvestru redă dialogul avut cu oamenii împăratului: „Atunci au spus mijlocitorii: «Fiindcă voi nu spuneți nimic, atunci vom spune noi ceea ce credem că e bun și nevătămător. Despre hotărâre nu zicem nimic, căci se află ca și nepusă în practică. Însă zicem despre pomenire: nu vi se pare bun ca papa să fie doar pomenit și prin pomenire să fim uniți? Pomenirea nu e decât un cuvânt și pe acela îl rostește diaconul, iar prin acest cuvânt și uniți vom fi, nici ceva dintre dogme nu vom lăsa deoparte ori vom schimba ceva din datinile noastre». Răspuns-am noi: «Mult este cuvântul despre pomenire; căci [numai] aceia sunt pomeniți în biserici, care sunt de aceeași credință și părtași la aceeași Biserică; pe când nepărtașii nici pomeniți nu sunt, nici are voie vreunul dintre cei hirotoniți să se roage în biserici pentru un neîmpărtășit. Iar papa este neîmpărtășit (nepărtaș). Deci cum va fi pomenit cel ce este neîmpărtășit cu cei ce sunt părtași?» Atunci notarul mijlocitor zise: «Pomenirea papei nu este nici măcar pomenire; căci nu se roagă pentru el, ci numai zice diaconul un cuvânt: „Pe preafericitul papă Evghenie…” și nici el nu se roagă, nici nu cere de la alții rugăciune pentru papa». Zis-am eu: «Pomenirea dipticelor este mai mare decât toate pomenirile; căci celelalte pomeniri cer rugăciunea celor care aud și a celor afară din altar, pe când dipticele nu cer rugăciunea celor de afară, ci însuși patriarhul spune întâi: „Pomenește, Doamne, toată episcopimea ortodocșilor, care drept învață cuvântul Adevărului Tău”, așa încât se roagă întâi patriarhul pentru cei care învață drept. Îndată după aceea, luând cuvânt diaconul, rostește cu glas mare cine sunt cei care învață drept. Îi enumeră, deci, pe patriarhul nostru și pe cei ai Răsăritului ca drept învățând. Iar a învăța drept înseamnă – precum zice dumnezeiescul Gură de Aur – a tăia pe cele corcite. Pe când papa nu taie, ba chiar le aduce pe cele corcite. Așadar, dacă ar fi să se rostească numele papei împreună cu cele ale patriarhilor Răsăritului, se va ajunge în chip necesar la una din aceste două concluzii: ori că papa învață drept și răsăritenii nu – fiindcă se deosebesc în articolul despre purcederea Duhului Sfânt, care este unul dintre articolele Crezului și nu se învoiesc cu papa în această privință – ori că învață drept răsăritenii și papa nu. Deci cum să fie [lucru] binecredincios sau în alt fel binecuvântat a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i aduce laolaltă și a-i uni pe cei ce grăiesc unii împotriva altora ca și cum ar fi într-un gând? Iar mai de seamă și mai înfricoșător este că și Canonul al zecelea al Sfinților Apostoli zice: „Dacă cineva se roagă chiar și în casă cu cel neîmpărtășit să fie și el afurisit”. Iar patriarhul nu se roagă împreună cu papa, ci se roagă pentru el în numele întregii Biserici. Și luați seama cât se deosebește a se ruga în numele Bisericii de a se ruga împreună; mare lucru este și cu totul străin de Biserica noastră ortodoxă». Atunci a zis notarul: «Ferice ar fi fost dacă am fi prevăzut acestea și am fi scos cu totul dipticele din liturghie înainte de a vă fi pregătit să plecați în Italia». Apoi și altele multe zicându-ne ca să ne înduplece să ne întoarcem la treapta noastră de mai înainte și să ne învoim cu patriarhul, la urmă au adăugat: «Ne așteptăm să cugetați și să aflați un chip bun de a fi uniți, căci vi se va da de veste să veniți iarăși aici». Și cu acestea ne-am despărțit”.

Deci ce înseamnă cuvântul „drept învățând”? Nu e vorba de rugăciune, precum cred astăzi mulți în mod naiv. E vorba de o mărturisire, prin care anulezi public și bisericește orice altă mărturisire ortodoxă, de vreme ce prin pomenire îi pui laolaltă cu ortodocșii pe eretici, pe vrăjmașii Părinților îi faci apărători ai lor, iar pe cei certați îi arăți ca și cum ar fi împăcați. „Deci cum să fie de bună cuviință sau binecuvântat în vreun fel a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i așeza laolaltă și a-i uni pe cei neînvoiți ca și cum ar fi de acord?”

Marele ecleziarh Silvestru Syropulos ne descrie, în aceste amintiri, o împotrivire și o delimitare, vrednică de laudă, a poporului față de preotul din parohia lor. Preotul acesta, din simplă curiozitate – să zicem – a vrut să vadă cum se face înscăunarea noului patriarh. Deci când, în vremea sinodului de la Florența, patriarhul Iosif a murit, a fost ales, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și unionistul mitropolit al Kyzikului, Mitrofan. La această ceremonie a fost de față și episcopul latin Hristofor. Silvestru descrie cele întâmplate în legătură cu preotul Teofilact astfel:

„Pregătitu-s-a deci al Kyzicului și a primit înștiințarea; i-a chemat și pe mitropoliții Trapezuntei și Iracliei să fie de față la înștiințare (că va fi patriarh), dar n-au venit. Așadar în miercurea odovaniei praznicului Sfintei Învieri a lui Hristos, care a fost în ziua a patra a lunii mai, a venit la palat și a fost propus de împărat ca patriarh. Am fost de față și noi, atât la înștiințare, cât și la propunere și am mers înaintea lui cu alai la patriarhie; era acolo și episcopul latin al papei, Hristofor, stând tot drumul aproape de patriarh, de-a dreapta lui, fără să se depărteze câtuși de puțin de el. Acest lucru a provocat patriarhului mai multă învinuire și dezaprobare din partea poporului – ca primind latinismul – şi lua lumea binecuvântarea patriarhului cu mare scârbă, ba unii se și dădeau înapoi ca să nu aibă parte de blagoslovenia lui. Voi adăuga și o mică povestire spre dovedirea râvnei aprinse pentru dreapta credință a binecredinciosului și cu adevărat creștinescului popor de aici, povestire de altfel hazlie.

Un preot a vrut să vadă cum se face înscăunarea patriarhului; numele preotului era Teofilact. A împrumutat deci un cal, căci nu avea, și a venit la împărăție și văzând cele făcute acolo, a venit cu noi până la patriarhie. Apoi s-a întors acasă și la ceasul vecerniei a tras clopotul – căci era praznicul Înălțării – şi n-a venit nimeni în biserica lui; la fel a făcut și la utrenie și n-a venit nimeni. Aștepta și la ceasul liturghiei să-i aducă cineva prescură și nu i-au adus; de aceea nici n-a liturghisit. Nemulțumit, s-a dus la cei care obișnuiau să vină la biserica lui și a întrebat de ce n-au venit la biserică în zi de sărbătoare? Iar aceia i-au zis: „Fiindcă te-ai dus și tu după patriarh și te-ai latinit„. Preotul zicea: „Și cum m-am latinit? M-am dus doar să văd rânduiala pe care niciodată n-o văzusem, dar nici nu m-am îmbrăcat în veșminte, nici n-am cântat, nici n-am făcut altceva din cele preoțești. Atunci cum m-am latinit?” Aceia spuseră: „Dar te-ai amestecat și ai mers împreună cu latinizanții înaintea patriarhului latino-cugetător și ți-a fost de-ajuns  binecuvântarea lui„. Atunci s-a aprins de revoltă și le-a făgăduit cu jurământ că niciodată nu se va mai duce la patriarh sau la cei din preajma lui și cu chiu cu vai a putut să-i înduplece să vină iarăși la biserică. Chiar dacă această povestire a fost adăugată ca desert, ea poate fi celor doritori mărturie despre dispoziția pe care o are, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea creștinescul acesta popor pentru dogmele sănătoase ale Bisericii și despre felul cum leapădă și cum urăște pe cele mincinoase și străine”.

Din această relatare se vede poziția poporului și aportul său la restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu doar că-și cunoștea credința, dar știa și ce poziție trebuie să păstreze atunci când aceasta este vândută. Iar această poziție era delimitarea/îngrădirea. Mulțimile din Constantinopol, din cauză că episcopul latin stătea aproape de patriarh, au bănuit că patriarhul acceptă latinismul și luau binecuvântarea lui fără tragere de inimă. În plus, felul cum s-au purtat enoriașii preotului Teofilact – care în mod spontan, fără vreo înțelegere între ei, fără să-l întrebe pe duhovnic și să ceară binecuvântare, fără să se gândească la faptul că nu vor avea Sfânta Liturghie într-o zi de praznic etc. – demonstrează că delimitarea de păstorii eretici trebuie să lucreze ca și cum ne-am trage mâna înapoi atunci când ne frigem.

Silvestru Syropulos, referindu-se la procedura alegerii noului patriarh, ne povestește: „Iar împăratul, de nevoie, a vrut să facă [alt] patriarh; și mai întâi a poruncit unora din dregători să se întâlnească cu mitropolitul Efesului (Sfântul Marcu) și l-au socotit vrednic și l-au silit să se înduplece să devină patriarh. Iar dacă l-au aflat neprimind în ruptul capului aceasta, a poruncit să se facă alegere. Cât despre mitropolitul Efesului, n-au mai făcut vorbă să fie de față la alegere, fiindcă îl aflaseră separat de toți cei din sinod; însă pe al Iracliei l-au silit, fiindcă nici el nu voia să vină. Căci zicea unora cu care vorbea: «Ceea ce s-a petrecut la Florența este rău și nefericit și stricăciune a credinței ortodoxe și s-a făcut cu de-a sila; rău am făcut și eu că am semnat, dar am fost nevoit și trebuie tăiată mâna aceasta care a semnat». Și altele ca acestea spunea prietenilor săi; de aceea nici la alegere n-a vrut să vină”. Aici se arată că pe Sfântul Marcu nici nu l-au convocat la sinod pentru vot, fiindcă nici patriarh nu voise să fie, nici să aibă vreo legătură ecleziastică cu sinodul.

Înainte de a încheia cu Silvestru Syropulos, vom mai reda din amintirile sale un dialog al Sfântului Marcu, la Florența, cu episcopii aflați împreună cu el; dialogul a avut loc într-o ședință pe care au făcut-o ca să aibă călăuzire cu privire la înfruntarea latinilor.

„Iarăși, după trecerea a două zile, am venit la patriarh, după obicei, unde s-au pornit cuvinte multe despre unire și îl îndemnau și-i cereau mitropolitului Efesului să facă oarecare iconomiei și pogorământ. Însă acela zicea: «Nu încape pogorământ în cele ale credinței”. Deci după multe cereri de pogorământ și după apologiile și refuzurile aceluia, cei ce doreau unirea spuneau: «Puțină este deosebirea și un mic pogorământ ne va uni, dacă vrei și tu să-l întrebuințezi». Al Efesului zise: «Aceasta este asemenea cu ceea ce a zis prefectul Sfântului Teodor Scrisul: „O dată doar împărtășiți-vă și altceva nu mai cerem, mergeți unde vă place”. Și Sfântul i-a răspuns: „E ca și cum ai spune: nu-ți cer nimic decât să-ți iau capul o dată și după aceea du-te unde voiești. Căci în unele ca acestea ceea ce pare mic nu este mic”». Deci de la această cerere și pretenție – chipurile – pașnică, s-a iscat ceartă și mitropolitul Nicheei îl tărbacă (n.n. ocărî, batjocori) pe cel al Efesului. Și după multă gâlceavă, sculându-se al Nicheei, zise: «De prisos lucru fac și mă cert cu om îndrăcit; acesta este nebun și nu vreau să mă cert cu el» și a ieșit mâniat. Zis-a și al Efesului: «Copil ești și ca un copil te-ai purtat». Și cu aceasta am ieșit toți. Iar patriarhul văzând acestea, n-a făcut nicio glumă, și nici n-a oprit tulburarea – nici pe aceasta, nici pe cea dinaintea ei – ci numai ședea privind, nimic zicând”.

Până la urmă, a doua zi, s-a continuat consfătuirea arhiereilor și a celorlalți ortodocși, pe care Syropulos o povestește: „Începând al Efesului să citească ceva dintre cele ale lui Kavasilas cu privire la cele discutate, îndată zise mitropolitul Rusiei: «Noi pentru unire și pace venit-am aici, nu pentru schismă și despărțire. Voim deci să-i citim și pe unioniști, nu pe schismatici și dezbinători. Iar Kavasilas este schismatic și nu voim să fie citit». Urmatu-i-a al Lachedemoniei care a zis: «Și ce avem cu Kavasilas? Noi nu-l avem de sfânt. Arhiereu a fost și îl avem ca pe unul dintre arhiereii de acum, ca pe al Monemvasiei – de pildă – sau oricare altul, nici nevoie n-avem să-i îmbrățișăm scrierile». Atunci zise al Efesului: «Dar atunci să-l citim pe Vekkos!» Și indignat de îndrăzneala și obrăznicia lor, înțelegând că aproape toți au trădat și sunt gata să se învoiască cu latinismul, a tăcut”.

Cu adevărat Vekkos era potrivit să fie citit la o astfel de întrunire, la care se căutau puncte de sprijin pentru compromisul cu latinii! Exact aceasta se întâmplă și astăzi, când mulți, ca să rămână în tăcere și liniște, caută la Părinți puncte de sprijin care să le vină pe măsură, fiindcă nu dorim să ne ridicăm la înălțimea împrejurărilor.

Nu se cuvine să trecem cu vederea fragmentul ultim al mărturisirii pe care Sfântul a făcut-o în fața sinodului de la Florența:

„Și ce trebuie să spunem multe? Toți învățătorii Bisericii, toate soboarele și toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să fugim de eretici și să stăm departe de părtășia lor. Deci pe toți aceștia disprețuindu-i eu, să urmez celor ce ne cheamă la unire sub masca unei păci prefăcute? Celor care au stricat sfințitul și dumnezeiescul Crez și pe Fiul Îl fac al doilea principiu al Duhului Sfânt? Căci las la o parte celelalte neorânduieli de acum, dintre care și una singură ar fi fost de ajuns să ne depărteze de ei. Fie să nu pățesc niciodată aceasta, Mângâietorule bune, nici să cad astfel departe de mine însumi și de gândurile cuvenite; ci ținând învățătura Ta și a fericiților bărbați insuflați de Tine, să mă adaug părinților mei, aceasta – ce altceva? – luând de aici cu mine: dreapta credință”.

Sfântul Marcu Evghenicul are ceva personal în această privință, ceva ce arată siguranța pe care o simțea departe de purtătorii ereziei: voința de a menține delimitarea și întreruperea comuniunii bisericești atât în timpul vieții, cât și după moarte.

Așadar, când i s-a apropiat sfârșitul și camarazii săi de luptă erau aproape, precum și alți ortodocși, le-a lăsat ultimele instrucțiuni, grăitoare despre delimitarea sa după moarte. Acest text este un odor al mărturisirii – care și singur l-ar putea caracteriza în întregime pe Sfântul Marcu –, arătând că, deși aflat pe patul de moarte, avea puls și putere tinerească. Din el se vede cât de bine înțelesese valoarea delimitării și siguranța pe care i-o conferea, precum și faptul că, plecând din cele de aici, avea credința curată și neîntinată, ca cea mai de preț ofrandă în vederea întâlnirii cu Domnul. Simțea că, delimitându-se aici, se va întâlni acolo cu Sfinții delimitaţi și prigoniți din pricina credinței, pe mucenicii adevărului, pe toți câți au iubit credința neștirbită și pe cei care au pătimit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața aceasta și voia să se știe că va rămâne în aceeași credință și după moarte. Redăm ultimele sale cuvinte așa cum au fost reținute de ucenicii săi:

„Voiesc să mai spun mai pe larg gândul, ce întotdeauna, și acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu statornic de la început până la sfârșit și să nu pară vreunora că unele am zis și altele am ascuns în minte, lucruri care să mă fi mustrat în ceasul acesta al izbăvirii mele. Ci zic despre patriarh nu cumva i se va părea, sub îndreptățirea – chipurile – cinstirii mele, la înmormântarea trupului acestuia smerit al meu sau chiar la parastasele mele, să trimită pe vreunii din arhiereii săi sau din clerul său sau pe oricine dintre cei ce se împărtășesc cu el ca să se roage sau să se îmbrace împreună cu preoții din partea noastră chemați la ele, crezând că astfel vin eu în vreun fel, fie și în ascuns la părtășie cu el. Și pentru ca tăcerea mea să nu le dea motiv celor ce nu cunosc bine și în profunzime scopul meu, să presupună vreun pogorământ, spun și întăresc înaintea a mulți și vrednici bărbați întâmplați aici, că nici nu voiesc, nici nu primesc în vreun fel părtășia cu el sau cu cei ai lui, nici câtă vreme trăiesc, nici după moarte, precum nici unirea făcută și dogmele latinești pe care le-au primit el și ai lui și ca să le apere pe acestea a căutat ocrotirea lor cu prețul nimicirii dogmelor drepte ale Bisericii. Sunt cu totul încredințat că, pe cât mă depărtez de el și de unii ca el mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții și pe cât mă despart de ei, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, teologhisitorii Bisericii. Și iarăși, dacă mă las înduplecat de cei aflați de partea lor, mă depărtez de adevăr și de fericiții învățători ai Bisericii. Și de aceea spun, așa cum în toată viața mea despărțit am fost de ei, la fel și în vremea ieșirii mele, chiar și după moartea mea, mă lepăd de părtășia și unirea cu ei și cu jurământ poruncesc ca niciunul din ei să nu se apropie la înmormântarea mea sau la parastasele mele, ori de vreunul din cei de partea noastră, ca să încerce să poarte veșminte sau să liturghisească laolaltă cu ai noștri. Căci aceasta ar însemna să amestecăm cele de neamestecat. Trebuie ca în tot chipul aceia să fie despărțiți de noi, până când va da Dumnezeu buna îndreptare și pace Bisericii Sale”. (Cuvinte ale celui între sfinți părintelui nostru Marcu arhiepiscopul Efesului, pe care le-a grăit multora dintre arhieriei și ieromonahi și monahi și mireni în ziua în care s-a mutat la Domnul, Patrologia Orientalis, Tom XV, pag. 346.)

Punctele principale ale cuvântării sunt următoarele: niciunul din cei cu care întrerupsese comuniunea bisericească din motive de credință Sfântul nu vrea să fie de față la înmormântarea sa, nici – cu atât mai mult – să poarte veșminte, ca să-l cinstească, adică, patriarhul și arhiereii săi. Nu vrea să se creadă, nici măcar ca bănuială, că avea în ascuns părtășie bisericească cu aceia. Nu dorește vreo comuniune cu arhiereii și patriarhul latino-cugetători, nici măcar după moarte. Își arată încredințarea că, cu cât se depărtează la nivel ecleziastic de aceia, se apropie de Dumnezeu, se unește cu adevărul și cu Sfinții. Dimpotrivă, pe cât se apropie de aceia, se depărtează de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorește, spune la urmă, nicio comuniune bisericească spre a nu fi amestecate cele ce nu sunt de amestecat în privința credinței.

Acesta a fost Sfântul Marcu Evghenicul, atletul Ortodoxiei, până la sfârșitul zilelor. Se cuvine să spunem că astăzi erezia ecumenistă tocmai acest lucru îl promovează și îl afișează ca stindard: amestecarea celor neamestecate, exact ceea ce nu a acceptat Sfântul.

Urmașul Sfântului Marcu, Sfântul Ghenadie Scholarios, s-a luptat în același duh cu învățătorul său pentru restabilirea bunei credințe. El, ca patriarh, a consfințit săvârșirea pomenirii Sfântului Marcu în ziua de 19 ianuarie, potrivit lui M. Ghedeon (Tabele patriarhale).

(Preluare de pe Ortodoxia Jertfitoare)