Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?
– Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi Duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o Liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.
– Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?
– Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele. Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.
– Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?
– Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.
– Dar ce să facem să ne întărim credinţa?
– Pune mâna pe Biblie, ia Vieţile Sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.
– Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…
– Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci Mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.
– Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?
– Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.
(Extras din convorbirile cu parintele Justin Parvu publicate in numărul, 2/2008 al revistei ATITUDINI)
Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi
Cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăţi
Odată m-am gândit şi eu că Sfinţii Părinţi, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viaţă. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta.
Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii.
Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate. De aceea, cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăţi.
Mai mult, şi cei mai apropiaţi ai noştri se întâmplă câteodată să ne dispreţuiască, să ne respingă. Trebuie să îi înţelegem cu pace şi deplină înţelegere, să nu-i osândim niciodată! Pentru că noi toţi suntem aici în luptă, toţi aceşti semeni ai noştri, de un sânge cu noi, apropiaţi şi îndepărtaţi, toţi suntem în aceeaşi luptă!
Să înţelegem că, atunci când şi noi am fost în situaţia lor, poate că am fost mai răi în purtarea noastră (decât sunt ei faţă de semeni), de aceea trebuie să ne smerim.
Starețul Tadei, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania
Prof.Dr.Luc Montagnier – premiul Nobel în virusologie:
Este o greșeală culpabilă ce va rămâne în istorie.
VARIANTELE NOI ALE VIRUSULUI sunt create DATORITĂ vaccinărilor.
Vaccinaţii fac forme grave de „Corona” cu variante rezistente ale corona-virusului, datorita vaccinului.
Nu se fac vaccinări în timpul epidemiilor, lucru bine-ştiut de toţi epidemiologii. Este o greseală inacceptabilă a medicilor, a oamenilor de ştiinţă.
https://videos.files.wordpress.com/hzYtOQ5x/video_2021-07-09_12-13-40_mp4_dvd.mp4
https://videos.files.wordpress.com/hzYtOQ5x/video_2021-07-09_12-13-40_mp4_dvd.mp4
Gândul omului trebuie să fie mereu la Dumnezeu
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc
Să vă explic ce este rugăciunea? Este un contact personal, pornit din inimă, din conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Normal că sunt rugăciuni de tipic, dar sunt şi rugăciuni personale.
Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apuci să le faci, nu-i atât de grav, dar cu o condiţie: să ai o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţa ta. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: „Doamne miluieşte”, să poţi să intri iar în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? Asta este important, gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui – asta este o rugăciune la îndemâna fiecăruia, indiferent cât de ocupat ar fi. Oricine poate, şi trebuie să se roage, spunând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
M-a întrebat o creştină de câte ori să zică rugăciunea, după ce un alt părinte îi recomandase să o spună de 1000 de ori. I-am răspuns: „Să zici o dată şi să nu mai termini!”. Iar cuiva care m-a întrebat: „Câte metanii să fac în douăzeci şi patru de ore?”. I-am răspuns: „Ai libertatea să faci câte poţi! Dar să faci.”
Gândul omului trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gândim că Dumnezeu ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe, înţelepciune, putere – de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât „Chipul şi asemănarea” care-l îmbracă pe om – toate aceste bogăţii nemaipomenite Dumnezeu le-a revărsat peste om, şi chiar dacă eşti păcătos, Chipul rămâne în tine. Privind aceste frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne gândim la El. Tocmai acest gând -aşa cum izvorăşte el – este o rugăciune.
Este foarte important şi trebuie actualizat că „fără Dumnezeu nu se poate face nimic!”. Dacă „firul de păr nu se mişcă fără voia Lui” (Le. 21,18), darămite, lumea întreagă? De aceea e o mare greşeală să nu ne gândim la Dumnezeu. Cum să ne gândim? Intr-o formă cât mai directă: „Doamne, iartă-mă!”, „Doamne, ajută-mă!”. [..] Asta o să ne întrebe şi Dumnezeu: „De ce nu v-aţi gândit la Mine toata viaţa voastră? Eu sunt Cel Ce sunt, Eu v-am dat viaţa, frumuseţea, putinţa de-a vedea culorile, combinaţia culorilor, v-am dat posibilitatea să le combinaţi chiar voi, să creaţi voi frumuseţi. Eu sunt Autorul tuturor acestor lucruri. De ce la alte lucruri, stele de târg, aţi dat atenţie şi Mie nu?”. Este vorba de a-L face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar ţine luminiţa sufletului tău aprinsă şi va fi mai greu ca acel suflet să fie atacat. Trebuie ştiut că mult se teme diavolul de omul aflat în stare de trezvie. Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.
Dar şi aici, în primul rând, trebuie evitate acele aparenţe care te păcălesc pe tine însuţi, crezând că faci bine ceea ce faci. Sfinţii spun că odată, a venit diavolul la uşa unui călugăr. Impingea diavolul să intre, iar călugărul împingea dinăuntru, să nu-l lase şi se ruga în acest timp: Doamne Iisuse, ajută-mă, miluieşte-mă!
Dar dracul împingea şi mai tare şi tot mai tare, şi era aproape să-l biruiască, atunci când, de teamă, a strigat călugărul cât a putut de tare: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!”. Imediat a dispărut diavolul, şi lângă el a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până acum?”, l-a întrebat călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu adevărat!”. Deci, rugăciunea şi gândul la Dumnezeu, dacă nu pleacă din inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim asemenea călugărului, la uşa sufletului nostru? Aparent ne rugăm, ne împotrivim păcatului, dar numai când suntem copleşiţi şi în momente de mare cumpănă ne gândim cu adevărat la Dumnezeu.
Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot; aşa şi noi să plecăm cu totul spre Dumnezeu.
Dar eu sunt foarte sigur, şi mă gândesc aici mai ales la creştinul nostru român, că atunci când aude bătaia clopotelor care „cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele, chiar dacă nu este un trăitor ales al legilor bisericeşti, se închină totuşi, instinctiv, fiindcă simte că acest sunet este o chemare sufletească. Acest moment de tresărire este foarte important. Această tresărire cu fineţea unui suspin aş încerca să o recomand. Orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune. Această clipă ne interesează de fapt: clipa ce vădeşte starea ascunsă a fiecăruia. Tocmai de aceea este importantă clipa de care vorbeam, când omul are, în sinea lui, o tresărire. Trist este dacă nu există tocmai această tresărire.
Sursa: Ava Arsenie Papacioc, Despre viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, Ed. Benedict Stancu, Constanța 2011, p. 98- 100