Nu o spun eu, ci Sfântul Apostol Pavel care zice: „orice faceţi cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi din tot sufletul, ca pentru Domnul, iar nu ca pentru oameni ”(Coloseni 3, 23). În numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl, iar vorbirea voastră să fie dreasă cu sare şi cu grabă să asculte, zăbavnic la vorbă, zăbavnic la mânie(Iacov 1, 19). Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu-şi ţine limba în frâu, îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iacov 1, 26).
De aceea, omule, când vorbeşti, gândeşte-te că vorba ta rămâne scrisă în sufletul celui ce o ascultă, gândeşte-te să te zideşti pe tine şi pe el cu fiecare cuvânt căci şi el şi tu sunteţi ai lui Hristos, Care pentru noi, creştinii, este temelia vieţii noastre. „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie,lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (I Corinteni 3,12).
Nu uita că eşti o cărămidă duhovnicească din marea clădire a Bisericii lui Hristos. Rămâi cuminte în acest zid socotindu-te legat de celelalte cărămizi cu mortarul iubirii. Nu te smulge din linia acestui zid duhovnicesc, ci, rotunjindu-ţi cuvintele printr-o frământătură curată a gândurilor, arde-le în cuptorul minţii luminate şi abia apoi trimite-le pe marele şantier al vieţii omeneşti. Clădirea construită astfel, niciodată nu se va prăbuşi. Fericiţi cei ce mor în Domnul căci faptele lor vin cu ei şi trăiesc în veşnicie. Omule, trebuie să-ţi schimbi viaţa, retează cu foarfeca voile tale, crengile rele, sudalmele, neascultările şi va rămânea un pom care nu va putrezi în veac, e Cuvântul lui Dumnezeu.
(Părintele Arsenie Boca, Mărgăritare duhovnicești, Editura Cartea strămoșească, p. 55-56)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Cât de adevărat…
Se mântuiesc, oare, cei care nu sunt botezați?
O istorisire athonită
Odată, când am cercetat peșterile Sfântului Munte, am întâlnit un pustnic cu care am stat și am discutat, căci voiam să aflu niște lucruri. Printre altele, l-am întrebat dacă se mântuiesc cei care nu sunt botezați. Iar el mi-a răspuns:
„Îți voi spune, fiul meu, ce s-a întâmplat odată în Asia Mică. Trăia într-o vreme acolo un turc, care îi iubea mult pe creștini. Ajuta foarte mult Biserica. A ajutat chiar să se construiască și o mănăstire. Și când auzea că undeva este vreun sărac, alerga îndată și-l ajuta. Și cu toate că era cel mai bun om din acel loc – mai bun și decât creștinii -, nu s-a botezat. Nu se hotărâse să se boteze, ci tot amâna pentru mai târziu.
Dar după o vreme a murit. Și a murit înainte de a se boteza. Egumenul mănăstirii s-a mâhnit mult pentru că acest om a plecat din această viață înainte de a fi botezat. Și Hasan (acesta era numele lui) era un om atât de bun. A făcut multă rugăciune și într-o zi a venit la el un înger și l-a întrebat:
– Vrei să mergem să vezi unde se află Hasan?
– Da, a răspuns egumenul.
Atunci îngerul l-a luat și au urcat, au urcat, au urcat… până ce au ajuns la o Biserică foarte strălucitoare. Toate străluceau acolo și de peste tot se auzeau psalmodii. Egumenul s-a pierdut. Când a intrat înlăuntrul acestei biserici strălucitoare, a uitat și de Hasan și de toate. Nu mai voia să plece de acolo. Însă după o vreme, îngerul s-a apropiat de el și i-a spus:
– Hai! Trebuie să plecăm.
În timp ce se întorceau, îngerul l-a întrebat pe egumen:
– L-ai văzut pe Hasan?
Abia atunci și-a adus aminte egumenul de Hasan și i-a spus:
– Nu. Nu l-am văzut.
– Atunci să mergem înapoi, ca să-l vezi.
De îndată ce ne-am întors, în afara Bisericii, sus pe scări, vizavi de lumină, se afla un câine orb, care stătea acolo ca și cum s-ar expune la lumină. Atunci îngerul i-a spus egumenului:
– Acesta este sufletul lui Hasan. Nu-și dă seama unde se află, nu vede nimic și nu aude nimic… Cu toate acestea nu este în focul iadului.
Și încheind, pustnicul mi-a spus: „La fel se întâmplă și cu sufletele ereticilor. Dacă sunt oameni buni, nu merg în gheena iadului, dar nici în desfătarea Raiului”.
Sursa: Din ediția bimensuală a Asociației „Prietenii Obștii Sfântului Nicodim”, nr. 38, Iunie 2006.
Nimic nu se pierde din toate câte au fost dăruite lui Dumnezeu
Sfântul Ioan Damaschin
Rugăciunile, Liturghiile şi milosteniile pentru morţi folosesc foarte mult sufletelor. Pentru că nimic nu se pierde din toate câte au fost dăruite lui Dumnezeu, căci Domnul le dă înapoi însutit.
Cât despre cuvântul profetului, „Cine se va pocăi înaintea Ta?” (Psalmi 6, 6), am spus deja că ameninţările Atotputernicului Dumnezeu sunt înfricoşătoare, dar în cele din urmă le pierde iubirea Sa de oameni negrăită. De altfel, şi după acest cuvânt al profetului s-a găsit oricum pocăinţă în iad. Mă refer la pocăinţa celor care au crezut acolo, când Domnul S-a pogorât ca să-i mântuiască. Dar şi în iad, Dătătorul de viaţă nu i-a mântuit pe toţi, ci doar pe cei care au crezut. Acestea nu înseamnă că se desfiinţează profeţia. Niciodată. Aici se arată în mod simplu că preabunul Dumnezeu este „biruit” de iubirea Sa faţă de om.
La fel s-a întâmplat şi cu cuvântul profetic al lui Iona: „Ninive va fi distrusă!” (Ioan 3, 4). Însă n-a pierit, pentru că bunătatea lui Dumnezeu a biruit dreptatea Lui. Şi lui Iezechia i-a zis prin gura profetului Isaia: „Fă testament pentru casa ta, căci nu te vei mai însănătoşi, ci vei muri” (IV Regi 20, 1), însă n-a murit. Lui Ahab din nou i l-a trimis pe profetul Isaia, ca să-l înştiinţeze: „Îţi voi trimite nenorociri” (III Regi 20, 21), şi nu i-a trimis. De ce? Dumnezeu i-a explicat profetului: „Ai văzut cum s-a pocăit Ahab: de aceea nu-i voi trimite nenorociri cât timp va trăi” (III Regi 20, 29). Din nou, bunătatea a biruit hotărârea Lui, aşa cum s-a întâmplat în foarte multe situaţii, şi cum se va întâmpla până la sfârşitul lumii, când se va încheia sărbătoarea, când nu va mai fi timp pentru ajutor, ci fiecare om se va afla singur cu povara lui.
Sfântul Ioan Damaschin
Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, p. 363-364