Ce este întunecimea gândului?
Sfântul Avva Antonie, şezând odată în pustie, a venit în lenevie şi în multă întunecare de gânduri şi zicea către Dumnezeu: „Doamne, voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui”? Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut odată pe cineva ca pe sine şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se şi iarăşi şezând şi împletind funia; apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: „Aşa fă şi te mântuieşte”. Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală şi, făcând aşa, se mântuia.
Întunecarea de gânduri este atunci când ţi se întunecă ţinta la care vrei să ajungi, obiectivul, rostul sau semnul, cum spune Sfântul Apostol Pavel, pe care vrei să-l urmăreşti şi simţi că nu-l mai ai pentru că vine altceva şi-ţi ocupă mintea. Orice gând în legătură cu lucrul, chiar gospodărie, contabilitate, gând de deşteptăciune; orice gând care priveşte materialismul, te abate de la Dumnezeu, de la Doamne Iisuse, adică îţi întrerupe legătura cu Dumnezeu, îţi taie firul dinspre Dumnezeu, îţi fărâmiţează ţinta.
Deci toate acestea se numesc întunecare de gânduri, îţi întunecă rostul, semnul la care vrei să ajungi şi pentru care trăim de când ne-am deschis ochii şi după ce îi închidem. Orice lucru care-l faci, să-l faci cu Doamne Iisuse, fie la gospodărie, fie la plivit sau la contabilitate şi chiar la încărcat de gunoi, iar toate aceste lucruri, faţă de ţinta pe care vrem să o ajungem, să le socotim gunoaie.
Deci întunecarea de gânduri nu este numai când se îmbulzesc în minte alte lucruri, adică când eşti năucit de cap, ci, orice gând care-ţi ocupă mintea, îţi acoperă lumina, ţinta şi simţi că a dispărut ceva din tine; nu mai simţi firul, legătura neîntreruptă cu Dumnezeu.
De acest fel de întunecare de gânduri era cuprins Avva Antonie şi a început să strige la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a arătat lui că rugăciunea trebuie făcută cu lucrul mâinilor. Sfântul Apostol Pavel zice: „Siliţi-vă să aveţi în voi simţirea care a avut-o Iisus”.
De ce trebuie să primim necazurile?
Când îţi încredinţezi sufletul tău din convingere lui Dumnezeu, are grijă să te prelucreze prin necazuri, ca să-ţi realizezi hotărârea pe care ai luat-o tu cândva cu sinceritate. Dacă trăieşti şi adânceşti această hotărâre, te întâlneşti cu Dumnezeu prin necazuri, prin tânguirea şi strigătul tău, ca în psalmul „Doamne, strigat-am…”.
Necazurile ustură, calcă mândria, iubirea de sine, dar să ai atâta minte să nu te împotriveşti lor. Să ai puterea să te pogori la nivelul conştiinţei şi să găseşti răspunsuri de la Dumnezeu, prin conştiinţă, pentru necazurile care ţi-au venit şi aşa te mântuieşti. Aceasta este realizarea hotărârii tale sincere de cândva.
(Fragment din Revista Atitudini Nr. 5)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Orice efort al nostru, când nu este însoţit de smerenie, se arată străin de voinţa dumnezeiască
Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul
Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Demonii se îndepărtează uneori de suflet, pentru ca să ne facă nepăsători, ca după aceea să ne atace brusc şi să stăpânească peste noi. De asemenea, se îndepărtează când sufletul se obişnuieşte atât de mult cu păcatul, încât devine propriul său vrăjmaş.[…]
În trei feluri putem să războim gândurile rele: cu rugăciunea, cu împotrivirea (aducând gânduri potrivnice) şi cu dispreţul.
Orice efort al nostru, când nu este însoţit de smerenie, se arată străin de voinţa dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru toate faptele noastre şi pentru întreaga noastră viaţă!
Aşa cum văzduhul care s-a curăţit de nori este luminat de soare, la fel şi sufletul care s-a curăţit de păcate este luminat de lumina dumnezeiască.
Glasul Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 135-136
Discernământul în lucrarea tuturor faptelor bune
Cuviosul Părinte Ilie Cleopa
Trebuie să cunoaștem că sufletul are trei părți: partea rațională, partea mânioasă și partea poftitoare, pentru a le putea da lucrarea cuvenită. De asemenea, trebuie să avem grijă și de cele necesare trupului nostru. Felul în care trebuie să chivernisim, cu dreaptă socoteală, cele trei părți ale sufletului și trupul nostru ni-l arată dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând:
„De vrei să fii drept, dă fiecărei părți din tine, adică sufletului și trupului, cele de care sunt vrednice. Părții raționale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovnicești și rugăciuni; iuțimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părții poftitoare dă-i cumpătare și înfrânare, iar trupului, hrană și îmbrăcăminte, atât cât îi sunt de trebuință.”
De mare grijă avem nevoie pentru a întrebuința în orice loc și timp dreapta socoteală în vorbire, deoarece „moartea și viața sunt în mâna limbii, iar cei ce își stăpânesc limba vor mânca roadele ei” (Proverbe 18, 21). Să ținem seama de dreapta socoteală atunci când avem de vorbit mai mult, deoarece „din multă vorbă nu vom putea scăpa de păcat” (Proverbe 10, 19). Dumnezeiasca Scriptură, arătând marele folos pe care-l dobândește omul din paza cuvintelor sale, zice: „Cel ce își păzește gura sa, își păzește sufletul” (Proverbe 13, 3). Iar dumnezeiescul Apostol Iacov, arătând cât de mare este valoarea dreptei socoteli în cuvânt, zice: „De nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, puternic a-și înfrâna și tot trupul” (Iacov 3, 2).
Sfântul Ioan Scărarul, arătând că de multe ori slava deșartă îndeamnă pe om la vorbă multă, zice: „Multa vorbire este scaun al slavei deșarte.”
Și în tăcere ne trebuie dreaptă socoteală. Cu toate că această faptă bună este de mare folos celui ce se nevoiește pentru mântuirea sufletului său, uneori însă de nu o vom face cu dreaptă socoteală și bună cuviință, ne poate aduce pagubă și păcat. Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul zice că „tăcerea este ajutătoare în lucrurile cele bune, mai înaltă decât toate lucrurile vieții; tăcerea este taină a veacului viitor”.
Apoi, arătând și pricinile pentru care cineva tace, zice: „Pentru trei lucruri tace cineva: pentru slava oamenilor, pentru fierbințeală și râvna faptei celei bune sau pentru că are convorbire tainică cu Dumnezeu și de aceea mintea lui este atrasă de tăcere”. Iar Sfântul Varsanufie zice că tăcerea întru cunoștință, cu dreaptă socoteală, este mai înaltă decât teologia.
Arhim. Cleopa Ilie, Urcuș spre Înviere. Predici duhovnicești, Editura Trinitas
Iubirea aproapelui
Toată Legea e cuprinsă în aceste două mari porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (cf. Lc 10, 27). Traiul duhovnicesc e de preţ şi cu rost de-l duci cu iubire de frate. De n-ai iubire, te osteneşti zadarnic. Dragoste de n-ai, omule, nu eşti decât „aramă sunătoare”.
Iar de iubeşti, iubeşte duhovniceşte, în Domnul, cu dragoste de El. Iubeşte-ţi fratele pentru Dumnezeu. Iubeşte-l de dragul Lui. Pe placul Lui, iar nu al tău, iubirea ta să fie. „Iubirea fără Dumnezeu – spune Părintele Serghie – este iubire de sine”. Cu rugăciunea dă iubirii tale chip dumnezeiesc.
Şi iată cum e iubirea:
Intâi, nu judecă şi nu osândeşte.
Indelung rabdă, e binevoitoare. Stai, aşadar, tare în adevăr şi bine, fără să te mânii pe cel păcătos.
De vezi păcat la altul, nu-l osândi şi nu-l dispreţui. Ia asupra ta păcatul lui. Spune ca Stareţul Zosima, din Fraţii Karamazov: „Fiecare din noi e vinovat pentru toţi”.
Iubirea nu se trufeşte, că-i smerită. Nu te înălţa, dar, că eşti creştin şi ai viaţă creştinească, iar cel de-alături nu. Tu îl ai, drept e, pe Hristos, Care e Adevărul, şi stai în Adevăr, dar nu spre slavă să-ţi fie asta, ci spre înfricoşare şi smerire. Vezi doar cât de nevrednic eşti de aşa o bogăţie. Stai, dar, în faţa celuilalt cu duh de căinţă, că multe rele ai, şi puţin bine.
Nu caută ale sale. Pătimeşte cu fratele, îl miluieşte, se milostiveşte şi se îndurerează pentru durerea lui.
Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…
Ea cată la frate, gata mereu să-i sară în ajutor.
Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeti ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieţii; citeşte numai ziarul, şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă. N-au, oare, toţi aceşti oameni nefericiţi nevoie de mila şi bunătatea ta?
Fiecare om pe care Domnul ţi l-a scos în cale să simtă că ţi-e drag, că-i vrei binele şi ai dorinţa vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toţi iubirea ta.
Şi cum să nu-i iubeşti pe toţi, când sunt cu toţii de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt şi neînsemnat cum e, are o soartă măreaţă şi zguduitoare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jertfit Hristos. Părintele Serghie spune sus şi tare că niciodată nu-i preţuim pe oameni aşa cum se cuvine, şi de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).
Să-ţi pese de fiecare om, ajută-l, doreşte-i mântuirea. Cu gingăşie însă să-l ajuţi. Nu-i ţine predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ţie. Nici sfat nu da de nu ţi s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ţi fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare.
ÎNVĂŢĂTURA PĂRINTELUI SERGHIE, ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ; Editura Sophia
Jean Claude-Larchet