“Nimic nu e mai real decât sensul apocaliptic al istoriei. Mântuitorul Însuşi a vorbit despre Apocalipsă, iar Duhul Sfânt a inspirat pe Sfântul Ioan să scrie acea tainică şi minunată carte a Apocalipsei. N-ar fi de înţeles lumea fără Apocalipsă, oricât de puternice ar fi dovezile credinţei ori argumentele raţiunii. Lupta este inevitabilă şi necruţătoare între puterile binelui şi ale răului. Puterile binelui îl invocă pe Dumnezeu, iar puterile răului lucrează cu satana. Duhul Sfânt acţionează prin puterile binelui, iar duhul necurat acţionează prin puterile răului. În arena istoriei stau faţă în faţă două oştiri antrenate de două duhuri. Oamenii împătimiţi au devenit ei înşişi duh necurat şi nu mai au nevoie de invocarea satanei. Oamenii orgoliului, oamenii ateismului fac, prin voia lor, voia Satanei. Aşa se explică apariţia Apocalipsei în istorie.
Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume, el tinzând să cucerească sufletele, vieţile şi veşnicia oamenilor. Răul are o mare putere de seducţie şi multe argumente, încât este greu să i se reziste de către oameni slabi la minte, slabi de inimă şi slabi în credinţă. Răul în lume vine din inima oamenilor, trece prin mintea lor şi ajunge să stăpânească voia lor. Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume.
Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. Răul minte vorbind adevăr, răul face rău justificându-l ca bine, răul urâţeşte lumea, deşi se prezintă ca un estet. Răul este ipocrit cu risipă de inteligenţă, dar vine o vreme când el se vădeşte gol-goluţ, respingător şi înspăimântător.
Lumea nu poate fi minţită la infinit. Seducţia răului poate fi dejucată de dorul după sfinţenie, de mintea clarvăzătoare şi de nostalgia veşniciei. Oamenii pot transforma lumea fie în rai, fie în iad. Aceste două forţe tind să guverneze lumea şi bătălia este totală. În mod nevăzut, la bătălia istorică participă Hristos, dar şi satana, iar în chip văzut oamenii, folosind toată capacitatea lor, se organizează în forţe ale lui Hristos şi ale lui antihrist. Tot binele şi tot răul din lume se categorisesc fie în forţe creştine, fie în forţe anticreştine. Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere: spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate. Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare.
Poporul evreu trăieşte în Hristos printr-o rămăşiţă. Apostolul Pavel crede că se va mântui întreg poporul evreu. Acesta e un eveniment pe care omenirea îl aşteaptă, dar care nu se poate produce decât prin sinceră pocăinţă şi prin smerită slujire. Dacă atitudinea antihristică a evreilor este atât de gravă prin lupta ei contra evidenţei, tot atât de gravă, tot atât de împotriva evidenţei este şi creştinătatea care-L minte şi-L maimuţăreşte pe Hristos. De la Nunta Fiului de Împărat sunt alungaţi şi evreii, dar şi creştinii nevrednici. Există deci o stranie oştire apocaliptică din rândurile creştinătăţii, care, după cum remarcam, nu foloseşte întotdeauna sabia, ci adesea aurul, ideile, cuvintele, legile, artele, ştiinţele şi falsele idealuri ale omenirii.
O altă forţă apocaliptică antihristică ar fi ateismul, care are multiple tentacule: materialism, pozitivism, evoluţionism, raţionalism, umanism, antropocentrism, ideologism. Oamenii se închină din nou la alţi zei făuriţi de ei înşişi, chiar dacă-i numesc ideologie, ştiinţă, artă ori politică. Forţele apocaliptice antrenează omenirea în totalitatea existenţei ei. Cele mai de temut forţe apocaliptice se află în sânul creştinătăţii şi s-au născut în conflict cu Hristos, conştiente de anticreştinismul lor. Sunt forţe apocaliptice şi din afara creştinătăţii, adică toate forţele ce prigonesc creştinismul. Creştinismul nu se răspândeşte prin sabie, dar multe forţe din lume, de n-am aminti decât islamismul, au aplicat sabia împotriva creştinismului. Modalitatea specific apocaliptică este războiul, nimicirea, moartea.
Cu cât omenirea s-a civilizat, cu atât au crescut şi formele ei apocaliptice. Răul e tot mai adânc în omenire, omenirea e tot mai numeroasă, civilizaţia e tot mai impunătoare, dar şi dezastrul apocaliptic e mai categoric. O iconomie supremă, neprevăzută şi nedorită de oameni, se manifestă în istorie. Pentru creştini, sensul suferinţelor şi al dezastrelor este acela al curăţirii şi mântuirii. Pentru anticreştini, sensul suferinţelor şi al dezastrelor este o împătimire şi mai mare, un efort superior de revoltă şi orgoliu. Adesea asistăm la un conflict între diverse forţe apocaliptice (desfrânata, şarpele, fiara), pornite toate spre dominarea lumii, şi în acest mod cele învinse măresc puterea celor triumfătoare. Creştinii să nu se amăgească însă cu lupta dintre fiare, căci fiara care se va sătura va fi mai puternică şi va fi un duşman mai de temut.(…) Hristos este Cel ce biruie prin creştini. Hristos este Biruitorul, Mielul. Să luăm aminte la vrednicia noastră în Hristos, căci Hristos vine şi trebuie să-L întâmpinăm în marea bătălie cu fiara apocaliptică“.
(Ioan Ianolide, Detinutul Profet, Ed. Bonifatie, 2009)
Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi
Superb text! Doar un smerit comentariu: in lumea crestină*ortodoxă, catolică, prtestant-evanghelică, i rândul evreilor de sorginte mesianică, și(culmea) in rândul musumalilor(in pricipiu, de tradițe sufito-palamită) există exact aceeași viziune apocaliptică… Fără a aluneca in panerezia ecumenistă, cred că Domnul are un plan care, intuit de Origen(profesorul de sfinți, Nuuu?!) include chiar și pe „păgânii care nu au Legea, dar din fire dac ale legii…”…. Nu uitați că Domnul este atotdrept dar…infinit atotbun și părinte iubitor…
….cu drag….
P. Sorin,
va exista un moment in care evreii Il vor recunoaste si primi pe Mantuitorul Hristos. O spune chiar Apocalipsa. Cei care insa mor si sunt in vrajmasie cu Hristos… adanci regrete. Dumnezeu e asa cum spuneti si chiar mai putem adauga… Povestea cu Origen e clara, apocatastaza lui e erezie, deoarece contrazice preasfintele cuvinte ale Mantuitorului. E erezie curata, condamnata de Biserica. Intre Hristos si Origen, prefer sa-L cred pe Fiul lui Dumnezeu. SV nu?
Origen a fost condamnat cam „pe principiul lui Iona”: „Doamne ai zis că ii faci praf pe niniviteni, no amu’ io așe’ le-am promis, și cad de mincinos….”
Sf. Ioan Hrisostom zice că „apocatastaza, fără să fie o dogmă, e rugăciunea Bisericii pentru mântuirea tuturor” iar Maxim Marturisitorul zice că ‘Nu e bine să deschidem ochii ignoranților asupra milei lui Dumnezeu”….
…Iar taina răscumpărării ….e o mare TAINĂ! 😍
Mărturisitor al temnițelor comuniste, Profesorul teolog Teodor M Popescu, a fost apologetul care şi-a dedicat toată viaţa sa, Ortodoxiei (1/9 iunie 1893 – 4 aprilie 1973)
*„Profesor de Istoria Bisericii la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Un om admirabil, savant, istoric, un credincios sincer căruia temniţa i-a apropiat moartea.”
Profesorul teolog Teodor M Popescu, a fost prigonit de bolşevici şi încarcerat între anii 1959-1963 la Jilava și Aiud.
A fost eliberat din închisoare la 71 de ani, dar prigoana împotriva Profesorului a continuat. În 14 februarie 1972 a fost bătut și aruncat într-un parc din București. Un an mai târziu, în 4 aprilie 1973, grav bolnav, mărturisitorul credinței ortodoxe a plecat la Domnul, pe care l-a slujit de-a lungul întregii sale vieți.
Atotmilostivul Dumnezeu să-l odihnească cu drepții Săi! Veșnica sa pomenire!
Teologul Teodor M Popescu a fost acuzat că a militat împotriva bolșevismului ateu și, de neiertat pentru regimul de ocupație sovietică, a reprezentat România în Comisia internaţională de constatare a masacrului de la Winnitza (unde au fost uciși 10.000 de ucraineni), calitate în care a conchis că vina pentru masacre o poartă în mod cert Rusia sovietică. (Florin Palas)
Rechizitoriu teologic ACTUAL împotriva bolşevismului: „Satan în Sfânta Sfintelor”!
„Este primul război organizat și propagat de o parte din omenire împotriva nu numai a oamenilor care cred, ci a lui Dumnezeu Însuși, în Care cred aceștia. Este o răzvrătire luciferică împotriva Creatorului, cum n-a mai fost în veac; și este mai gravă decât cea demonică, pentru că se încearcă nu întrecerea, nu egalarea lui Dumnezeu de către făptura Lui, ci repudierea ingrată și ostentativă, negarea pătimașă, uitarea, scoaterea Lui din mintea creaturii, ștergerea Lui dintre realități, pălmuirea și dezmoștenirea Lui – de putem zice – de către om, coroana creației divine.
Bolșevismul a întrecut cu mult, în această privință, tot ce s-a putut concepe până acum împotriva creștinismului și a lui Dumnezeu. Și pentru ca paradoxul și scandalul să fie depline, se întâmplă aceasta pe pământul evlavios și mistic al „sfintei” Rusii pravoslavnice, în forme care ar putea uimi pe persecutorii de totdeauna.
O asemănare a bolșevismului ateu cu păgânismul idolatru este numai în parte sau figurat potrivită.
În realitate, ateismul bolșevic stă dincolo de păgânism, de orice rătăcire, de orice erezie și superstiție, pentru că stă dincolo de orice credință religioasă. El este nu doar o eroare, ci este nelegiuire voită. Este nu o credință greșită sau neputința de a crede, ci este voința de a nu crede. Comparați cu toți persecutorii de până acum, dictatorii proletariatului comunizat nu sunt apărătorii unei religii proprii, fie oricât de rătăcită, nu slujitorii unei credințe, deosebite de a altora: sunt tot ce poate fi mai funest și mai odios pentru o religie și pentru toate concepțiile de viață ce decurg din ea, sunt antireligia sub formă de autovenerație obligatorie și tiranică, sunt autoidolatrizați întronați în locul lui Dumnezeu, sunt nihilismul spiritual total, negația completă și definitivă, antiteismul cel mai rebel și mai distructiv.
Un Satan, dar un Satan ateu, în Sfânta Sfintelor!
Satan pierzându-și ultima scânteie ce-i amintea originea și firea lui cea dintru început: credința că există Dumnezeu! Satan care nu mai crede și nu se mai cutremură!”
Fragment din conferinţa “De la Nero la Stalin”, susţinută de Profesorul Teodor M Popescu în 1942
*Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 330
Teodor M. Popescu
(1893-1973)
(…)
Venirea comuniştilor la putere va face ca profesorul să fie atent supravegheat şi chemat adesea la securitate. De sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, patronii Facultăţilor de Teologie, pe 30 ianuarie 1959, este chemat la securitate şi interogat. Arestat în noaptea de 4-5 martie 1959, „în interesul Securităţii Statului”, va fi dus la Jilava. Capetele de acuzare erau: activitate legionară, acţiune intensă contra clasei muncitoare, grave calomnii la adresa Uniunii Sovietice, că a ţinut în mod public în Sala Dalles, următoarele conferinţe : Anticreştinismul comunist, De la Nero la Stalin, Misiunea creştină a Statului, Actualitatea creştinismului, Cazul Vinnitza. Cu mare curaj, el a mărturisit adevărul despre crimele făcute de comunişti în Polonia la Katin şi în Bulgaria.
În timpul anchetelor a fost bătut, umilit, torturat, ameninţat cu moartea, înjurat şi insultat în modul cel mai josnic, tratat cu bestialitate şi cu o vulgaritate. Logica securistă era: „Eşti legionar pentru că eşti teolog, şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. A fost condamnat la 15 ani închisoare, sentinţa 118/2 iunie 1959, confiscarea totală a averii şi obligat să dea 400 lei cheltuieli de judecată.
Arestarea sa a stârnit un val de proteste în lumea creştină. La Conferinţa panortodoxă de la Rodos din anul 1963, un ierarh grec a întrebat: „ce este cu profesorul T. M. Popescu?”. Vaticanul a radiodifuzat ştirea arestării lui.
De la Jilava a fost transferat la Aiud în 23 octombrie 1959, unde a rămas până la eliberare. Aici a devenit „coleg” cu foştii săi studenţi: Bartolomeu Anania, Grigore Băbuş, Mitoiu Dumitru. Viitorul mitropolit Bartolomeu Anania îşi aminteşte peste timp: „La Aiud, celula unde se afla Profesorul devenea academie teologică: fraţii de suferinţă învăţau greceşte şi se dumireau de ce Euharistia le este, prin excelenţă, Mulţumire”.
Va fi eliberat odată cu decretul de graţiere 5/1963 la data de 15 ianuarie. Patriarhia a aprobat ca T. M. Popescu să ţină un curs de neogreacă în anii universitari 1964-1966, Va fi numit bibliotecar principal la Administraţia patriarhală, apoi diortositor la Editura Institutului Biblic, la tipărirea cărţilor de cult. Suferinţele fizice şi morale la care fusese supus în anii detenţiei, l-au slăbit însă zilnic. La 4 aprilie 1973, titanul teologiei româneşti a trecut la Domnul. A fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri, Bucureşti.
Opera sa este impresionantă. A publicat enorm, original şi cu o mare putere de abordare a tematicilor: cărţi, studii, articole, traduceri, cronici, recenzii, note şi predici. Unele studii au caracter apologetic şi polemic; altele au conţinut de filosofie a istoriei şi a culturii; altele privesc Istoria Bisericii primare, sinoadele, viaţa creştină, Schisma, Uniatismul etc.
De câţiva ani s-a publicat o carte dedicată martiriului lui Teodor M. Popescu, cu documente din arhivele securităţii. Este o figură luminoasă şi demnă a Ortodoxiei româneşti în lupta contra ateismului, constituind un model vrednic de urmat pentru profesorii universitari de azi, lipsiţi marea majoritate de orice verticalitate şi curaj creştin.
(cf. Vasile M. Popescu, „Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu”, ed. Christiana; pr.prof.dr. Mircea Păcurariu, „Dicţionarul teologilor români”, 1996, p.350)