Pentru că aceştia sunt aleşi din drojdia societăţii, nu de Biserică, ci de neprietenii acesteia, (masoni, ecumenişti, atei etc), toţi vrăjmaşi ai lui Hristos.
Să vă spun o poveste, petrecută cu nişte decenii în urmă, mai exact, în 1956. Atunci, Patriarhia Română a trimis la studii, la Academia Teologică Zadorsk din Moscova, un grup de monahi şi monahii, printre care Părintele Chesarie Gheorghescu, despre care am scris în numeroase rânduri, şi Eutihie Cioroianu, călugăr la Mănăstirea Neamţ. Citez din Ciprian Mega:
,,Prin 1964 aflu că un coleg de-al meu, Chesarie Gheorghescu, călugăr la Mănăstirea Cozia, fusese arestat. Se întorcea de la Moscova, unde plecase cu o bursă pentru a studia la Academia duhovnicească Zagorsk. Împreună cu el, mai fusese trimis un călugăr, Eutihie Cioroianu din mănăstirea Neamţ. Chesarie, într-adevăr, în afară de studii nu a avut alte preocupări în Rusia; Eutihie, însă, era trimis de Securitate pentru a urma câteva cursuri de spionaj, studiile de teologie fiind doar un pretext. Au terminat amândoi studiile de teologie în acelaşi an, Chesarie ca şef de promoţie, iar Eutihie terminând cu media cea mai mică. Întorcându-se în ţară, Chesarie a fost arestat, iar Eutihie a fost numit stareţ al mănăstirii Neamţ şi director al Seminarului Teologic de pe lângă mănăstire…
Bietul Chesarie s-a întors la Cozia, însă nu trecut mult timp şi l-au arestat din nou. În perioada cât a stat închis a doua oară, Eutihie Ciroianu avea să fie înscăunat episcop vicar la Constanţa’’ (Ciprian Mega, Pântecul desfrânatei, Ed Sfântu Gheorghe-Vechi, pag. 144-146).
Aşadar, Părintele Chesarie Gheorghescu, pentru faptul că, la întoarcerea în ţară, de la Moscova, a trecut prin Italia şi Grecia, unde a vorbit străinilor despre persecuţia sălbatică la care era supusă Sfânta Biserică Ortodoxă Română, a ajuns în închisorile comunismului satanic, şi a fost persecutat până în ceasul morţii de pseudo-episcopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea, şi de unealta acestuia, Emanuela Oprea, actuala stareţă. Muierea asta trebuie înlăturată urgent din monahism, pentru că nu e călugăriţă. E o beţivă care terorizează maicile din Mănăstirea Dintr-Un-Lemn, care adesea mergea, în stare de ebrietate, la chilia Părintelui Arhimandrit Chesarie Gheorghescu, bătrân şi bolnav, îl bătea cu cutezanţă diabolică, îl izbea cu capul de pereţi, până când Dumnezeu l-a scos din mijlocul răutăţii, în 14 iunie 2017.
Doi din colegii de studii ai Părintelui Chesarie au ajuns arhierei: Illia al II-lea a fost înscăunat ca Patriarh al Georgiei, celălalt a fost ales Mitropolit de Holms, în Siria.
Securistul Eutihie Cioroianu a fost ales, asadar, ,,episcop’’ vicar la Constanţa, ,,păstor de suflete’’, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, fariseu renumit al Bisericii noastre. I-am căutat numele pe internet. Nimic.
De ce nu avem în Biserica noastră ierarhi vrednici?
Presbiter Ioviţa Vasile
Doamne ajuta !
Dumnezeu ridica oameni care fac lucrare de episcopi, de apostoli, de profeti, de vindecatori, etc. In vremurile de prigoana cu atat mai mult. Poporul dreptcredincios ii asculta si ii urmeaza, avem atatea exemple de parinti din istoria recenta. Lumea si clerul ca Eutihie Cioroianu ii prigoneste, ii ridiculizeaza, ii insulta. Pana si episcopi care nu erau in tarile comuniste ca Sf Nectarie de Eghina au suferit prigoana. Dar asa a fost de la intemeierea Bisericii si va fi pana la Parusie.
Corecte afirmatiile Dumneavoastra. Uneori privim lucrurile doar din perspectiva omeneasca, uitand ca Mantuitorul este Capul Bisericii Sale. Pace, sanatate, mantuire. Pomeniti-ma si pe mine nevrednicul.
Apropo de Vâlcea, știm ft bine ce a pățit și Pr Grigorie la schitul Lacul Frumos
Din pacate – stim. Si nu numai Preacuviosia Sa.
„Nimic nu este mai dureros în această lume, decât a te lupta să dobândeşti dragostea lui Hristos. Este o luptă de dimensiuni cosmice”
Sfântul Cuvios Sofronie De la Essex
Iubeşte pe aproapele ca pe ține însuți. Mi-a fost dat să înțeleg această porunca sub formă unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcina este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţa pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparţîn. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.
Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conştiinţei Lui, Care poartă în El întreagă lume, arborele în totalitatea să fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi această conştiinţa, ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi înșine.
Dacă Hristos ia chip în noi, devenim purtători ai lui Dumnezeu și a întregii umanităţi, iar Eul nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, într-adevăr, chipul Absolutului. În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viață cosmică. Puţin câte puţin, în mod normal, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viață într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră, nu trăim doar o drama personală, ci trăim în noi înșine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
În Hristos, conştiinţa se eliberează, viață noastră devine nelimitată. În porunca iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți, trebuie să înțelegem ca pe tine însuți în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.
„Împărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg și pe însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”. Când vă rugaţi, rugați-vă pentru toţi și pentru fiecare în parte. Și adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluiește-mă și pe mine”. Astfel, în mod treptat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumuseţea morală a lui Hristos ne aduce în acea stare în care suntem gata să suportăm toate încercările, cu condiţia să fim înălțați în Duhul Său. Nu avem altceva de ales.
Hristos și-a dat viață divină celor creaţi după chipul Său, dar ca răspuns, n-a primit decât ura. Astăzi, după două milenii de viață creştină, ce vedem? Lumea contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de Hristos, de viață veşnică. Întunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existența noastră pământească. În aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc să-I urmeze, această porunca: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem să găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce va blestemă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri?
Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morţii pe cruce. La fel și sfinţii. Câştigăm Raiul sau îl pierdem și ajungem în iad, în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci și vii.
Să-L urmăm pe Hristos urcând pe Golgota. Această înălțare nu este altă decât lupta dusă de Hristos, în dragostea Lui pentru lumea întreagă. Când lupta se dă numai pe un singur plan, al lumii și al patimilor, oamenii slăbesc, se epuizează și îmbătrânesc foarte repede. În schimb, când suferinţele ne vin din lupta împotriva patimilor, în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.
Nimic nu este mai dureros în această lume, decât a te lupta să dobândeşti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice.
Cum să ne îndreptăm spre Dumnezeu? Când tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinţă, de dureri. Dar să ne ducem crucea în tăcere.
Acesta este paradoxul vieţii creşține: să alegem suferinţa lui Hristos pentru lume, încât să avem sentimentul că suntem mai apropiaţi de El și de viață veşnică.
Când ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos, fiecare zi din viață noastră devine o zi de suferinţă, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare această întrebare: „Doamne, de ce ne-ai creat astfel, încât să suferim atâtea dureri?”. Nu reuşim să înțelegem că această suferinţă este calea mântuirii.
Suntem creaţi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creşțineşte aici și acum? Pentru că este vorba de viață divină și veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră și această aspiraţie atât de înalta, infinită?
Sfântul Sofronie, „Din viaţă şi din Duh”, Editura Reîntregirea
„Rugăciunea este o Sfântă Linguriță.Te împărtășești cu Hristos de fiecare dată când o rostești”
Sfântul Cuvios Efrem Katunakiotul
„Pe pământ cultivi rugăciunea și dobândești simțirea celor cerești. Rugăciunea îl aduce pe om la harul cel dintâi al Botezului.”
Cuvântul de mai sus aparține bătrânului Efrem Katunakiotul, singurul ucenic al Sfântului Iosif Isihastul ce a rămas în pustia stâncoasă din sudul Muntelui Athosul. Într‑o seară, în timp ce se ruga în chilia lui, s-a simțit înconjurat de mulțime de lume, cât s‑au adunat, nici că se poate spune, povestește el. Strigăte, plânsete, rugăminți. Nu își dădea seama ce s-a întâmplat.
S-a dus în bisericuța mănăstirii și liturghisea părintele Nichifor. Vorbind cu dânsul acesta s-a înroșit, nu înțelesese scrisul de pe pomelnicul bătrânului Efrem. Întâmplarea mărturisește cum rugăciunea este, în cazul celor ce au trecut la Domnul, putința de a trimite mângâiere acestora. Au fost Moșii de Vară, în bisericile noastre mesele lungi cu colive, căni cu cireșe pe toartă, multe lumânări aprinse, mii de oameni pomeniți de gândurile bune ale celor prezenți.
De aceea în limba greacă pomelnicele se mai numesc „psihohartia” – „hârtii de suflete”, spune părintele Efrem. Adevărate bilete de odihnă, sufletele se odihnesc prin ele, prin gândurile noastre bune puse împreună pentru ei, pe care Dumnezeu le ia în seamă.
Părintele Efrem din Katunakia (1912 – 1998) este considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai Muntelui Athos din secolul trecut. Slujea Sfânta Liturghie la chilia bătrânului Iosif Isihastul de patru ori pe săptămână. După prima întâlnire în care i-a mărturisit căutările sale, bătrânul Iosif i-a spus cu bucurie: „Tu mă căutai pe mine și eu pe tine!”. A fost un moment de înfiere spirituală, din acel moment părintele Efrem l-a numit pe bătrânul Iosif, starețul său – Gheronda. Iar frații în Hristos, i-a avut pe părintele Efrem, un adevărat apostol ce va întemeiea mai târziu mănăstirile ortodoxe din Arizona, sau pe starețul Iosif de la mănăstirea Vatopedu.
Dar cum spuneam, părintele Efrem a rămas în isihia Katunakiei, poate cea mai stâncoasă, mai vulturească parte a Athosului. A fost un iubitor al rugăciunii, despre care spunea: „Rugăciunea este o Sfântă Linguriță.Te împărtășești cu Hristos de fiecare dată când o rostești. Nu te saturi și continui. Și cu cât continui, cu atât flămânzești mai mult. Devii nesătul, copilul meu. Și nu‑ți ajung nici ziua, nici noaptea.”
Episcopi și simpli pelerini îl căutau chiar dacă nu avea înalte studii teologice, pentru cuvintele lui, probate de viața sa lăuntrică dar și pentru a-I cere rugăciunea.
Pentru părintele Efrem rugăciunea era ca o operație continua de curățare, cunoaștere, cizelare a sufletului, bisturiul fiind cuvântul nostru, dar cel care îl mânuiește fiind însuși Hristos prin harul Său. „Din comunicarea cu un om uneori primești bucurie, alteori, tristețe, alteori, încordare, după caz. Din comunicarea cu Dumnezeu primești bucurie. Cu cât cultivi rugăciunea, simți uneori că firișoare subțiri – un gând, de pildă – se taie, iar alteori funii groase, precum parâmele unei corăbii – o patimă, un obicei.”
Totul trebuia îmbrăcat în rugăciune, prin care Dumnezeu îi dezvăluia omului voia Sa, orice faptă. „Să fie duhovnicească milostenia ta! Nu, pur și simplu, o faptă bună. Nu faptă care ar putea să nu aibă imbolduri bune, care ar putea avea egoism, interes, care ar putea aștepta răsplătire”, spunea bătrânul Efrem Katunakiotul ucenicilor săi.
„Vino, Lumină!”- Întâlnire cu Sfântul Efrem Katunakiotul
E vorba de Epifanie Norocel, numele din text este un pseudonim.