1.Pentru că ierarhia română, în întregul ei, e alcătuită din oameni nedemni, nevrednici, unii chiar necredincioşi, alţii rău-credincioşi – cu toţii eretici; unii sunt apostaţi, alţii nu-şi păstrează fecioria făgăduită la intrarea în monahism, ci se dedau apucăturilor sodomite.
2.Pentru că toţi îşi datorează ascensiunea pe scaunele episcopale vrăjmaşilor Bisericii, care i-au impus cu gândul că, prin ei, vor controla întreaga Biserică Ortodoxă Română şi vor aplica formula: o vom supune, o vom folosi (inclusiv la vaccinare), o vom distruge. Plan diabolic sortit eşecului.
3.Pentru că pseudo-ierarhii români sunt datori celor care i-au pregătit, prin studii în străinătate, şi apoi i-au impus ca episcopi.
4.Pentru că toţi pseudo-ierarhii români sunt şanatajabili.
5.Pentru că vrajmaşii Bisericii au interesul major să şteargă orice urmă a existenţei Sfinţilor din închisori; pomenirea şi cinstirea acestora îi incrminează pe ei şi pe înaintaşii lor. Comandanţii securităţii comuniste, începând cu vârfurile ei, până la toate posturile de comandă teritoriale au fost evrei. Aceştia i-au trimis în închisori şi în morminte pe bieţii români, pe cei mai buni dintre ei. Când s-ar pomeni numele Sfinţilor, automat s-ar spune şi cine au fost asasinii lor, şi asta-i sperie teribil.
5.Pentru că pseudo-ierarhii români nu sunt dispuşi să-şi rişte privilegiile şi şi traiul îmbelşugat, făcând ceva în folosul Bisericii; ei ascultă fără crâcnire ordinele stăpânilor lor.
6.Pentru că aprobarea canonizărilor o dă institutul Ellie Wiessel, finanţat din banii românilor. Acesta nu acceptă ca un legionar care a trăit şi a murit în sfinţenie în închisorile comuniste să fie cinstit ca Sfânt.
7.Pentru că Biserica nu are mijloacele coercitive prin care să-i înlăture pe ierarhii nevrednici, acest fapt rămânând în voia Capului Bisericii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dacă încă mai stau în jilţurile arhiereşti, e pentru că încă Dumnezeu îi mai rabdă şi le dă vreme de pocăinţă.
8.Că pseudo-ierarhii români nu lucrează pentru binele Bisericii noastre e dovedit cu prisosinţă de participarea lor la sinodul tâlhăresc şi eretic din Creta, de faptul că îi împing pe bieţii oameni la moarte sufletească şi trupească, îndemnându-i să primească vaccinul sataniştilor. Urmează, în curând, să-i recunoască pe schismaticii ucraineni.
9.Pentru că ocupanţii scaunelor episcopale din România şi diaspora lucrează cu sârg la promovarea ,,religiei’’ ecumeniste a viitorului, în care Dumnezeul Adevărului va fi substituit de blestematul antihrist. Putem să-i mai urmăm? Nu, fiindcă aceştia nu sunt episcopi, doar joacă roluri de episcopi, într-un scenariu scris de consiliul mondial al bisericilor mincinoase.
10.În aceste circumstanţe grele, iubită şi Sfântă Biserică Ortodoxă Română, cinsteşte-ţi Sfinţii din închisorile comuniste cu cinstea care li se cuvine, pentru că ei veghează, prin rugăciune sfântă, asupra Neamului Românesc, zădărnicind mârşăviile îndreptate împotriva lui.
Presbiter Ioviţa Vasile
Hristos a înviat!
Să fie blagoslovit cuvântul Sfinţiei Voastre în vecii nesfârşiţi, Cinstite Părinte Vasile!
Sfinții Închisorilor comuniste sunt vii atât în cer, în ceata Sfinților lui Dumnezeu, cât și în sufletul și evlavia poporului nostru.
Ce zicea Patriarhia BOR, printre multe alte motive binecunoscute pentru care încă nu pot canoniza pe Sfinții Închisorilor:
”Proclamarea de noi sfinţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aduce bucurie credincioşilor dacă este o lucrare documentată şi luminată de rugăciune şi smerenie, însă mai urgentă şi mai necesară decât orice canonizare este cultivarea sfinţeniei în viaţa noastră personală, deoarece aceasta ne aduce mântuirea sau fericirea eternă (cf. Evrei 12, 14).”
Afirmațiile Patriarhiei Române, sunt niște aberații grave, care neagă cu ticăloșie veridicitatea jertfei în Hristos a Sfinților Închisorilor din gulagul comunismului românesc.
”….sfântul reprezintă un model constant și luminos de credință statornică, pocăinţă sinceră şi viaţă sfântă. Prin urmare, procesul de canonizare, ca recunoaştere a sfinţeniei unei persoane, este unul anevoios și îndelungat, întrucât trebuie să se ajungă la dovada certitudinii dreptei credințe și a sfințeniei vieții celui propus spre canonizare, precum și la dovada faptului că evlavia populară față de acesta nu este una superficială şi efemeră, ci una profundă și îndelungată sau perenă, verificată în timp.”
După trei decenii de la căderea comunismului, Pseudo ierarhia BOR nu este în stare să recunoască sfințenia Mucenicilor, care L-au mărturisit pe Hristos în timpul guvernării demonului comunist.
.
„Noua Catedrală patriarhală, care se construieşte, poartă apelativul de Catedrala Mântuirii Neamului. Se poate mântui neamul fără jertfa Neomartirilor, ucişi în temniţele comuniste, la canal sau deportaţi, tocmai pentru că au dorit să mântuiască Neamul Românesc de Holocaustul Roşu şi ne‑au dat şansa să fim liberi, să putem construi Biserici şi Catedrale?
Oare construcţia în sine poate mântui un neam, fără să‑i punem în Sinaxare şi Calendare pe Sfinţii închisorilor?
Am credinţa că, la Învierea cea de obşte, Sfinţii români, Martiri ai închisorilor comuniste, vor fi în ceata celor ce vor judeca lumea şi istoria (1 Corinteni, 6, 2).”[1]
Într-o perioadă în care ateismul bolșevic lichida la propriu bisericile și credința ortodoxa întru Hristos, Sfinții Închisorilor au refăcut legătura sfântă între poporul român și Atotputernicul Dumnezeu.
Ce lucruri măreţe a făcut Părintele Iustin faţă de Sfinţii Închisorilor!
I-a mărturisit ca Sfinţi şi Martiri public, de la amvon, în predici la Sfânta Liturghie sau Sfântul Maslu, în cateheze şi, pe scurt, în orice împrejurare publică.
A mărturisit neîncetat suferinţele lor, Credinţa lor, viaţa lor.
A ridicat în cinstea lor biserici şi mânăstiri.
Le-a căutat moaştele, le-a scos din pământ ca pe nişte sfinte comori, le-a cinstit în chilia sa, le-a lăsat spre închinare în biserică.
A încurajat facerea de icoane ale Sfinţilor Închisorilor.
A binecuvântat şi a slujit Acatistul Sfinţilor din Închisori atât în faţa icoanelor Sfinţilor din Prigoanele Comuniste cât şi în faţa moaştelor acestora.
A mărturisit public, deschis, repetat, minunile săvârşite de Sfinţii Închisorilor prin moaştele lor, prin icoanele, rugăciunile şi acatistele ce le-au fost făcute.
La toate aceste acte – din nou, la toate aceste acte – Părintele Iustin Pârvu a avut alături, când s-a putut şi în trup, când nu prin învoire, mulţumiri, laude etc., pe Mărturisitori din vremea Prigoanelor Comuniste precum Părintele Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Mina Dobzeu, Atanasie Ştefănescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc., etc. Pe scurt, toţi marii duhovnici ai ultimilor decenii, toţi cei care au trecut, mărturisitori ai Ortodoxiei, prin cumplitele lupte împotriva Bisericii din anii 1940-1989.[2]
[1]Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ
[2]Pr. Dr. Mihai-Andrei ALDEA
Sfântul Părinte Justin Pârvu spunea :
„Aceşti Sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sfântului Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc Minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor.
Acesta este de fapt un alt mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre Sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisirii. Ei vin să ne arate Calea. Sfintele lor Moaşte izvorăsc pretutindeni mireasmă şi vindecări, osemintele lor au ajuns la închinare până şi în Ţara Sfântă, la Sfântul Munte Athos şi în multe locuri ale pământului, de unde mă sună părinţi şi maici că Sfinţii izvorăsc Mir şi mireasmă nemaiîntâlnită. Vreau să văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în Bisericile noastre la închinare Moaştele acestor Sfinţi Mucenici, că au ajuns să fie slăviţi peste hotare mai degrabă decât în ţara lor.
Ţara noastră este Ţară Sfântă, Ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie Adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, Harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă”.
Alături de Cuviosul Părinte Iustin, se cuvine să pomenim, în ziua de 14 Mai, pe toţi Sfinţii Mucenici care au pătimit în temniţele comuniste din România şi care, între anii 1945 – 1964, au fost chinuiţi cu foame, sete, frig, bătăi şi torturi inimaginabile, cu teroare continuă, insulte şi umiliri nenumărate şi care s-au săvârşit, mărturisind Dreapta Credinţă. Să ne adăpăm mereu din izvorul lor de apă vie şi să le urmăm exemplul de jertfă pe Altarul Credinţei şi al neamului, astăzi, când întreaga societate resimte atât de acut lipsa modelelor autentice.
Să ne cuminecăm din durerea şi din jertfa acestor eroi, aşa cum ne îndeamnă poetul Radu Gyr, şi el un Martir al închisorilor comuniste!
LISTA SFINŢILOR ROMÂNI DIN ÎNCHISORI
Posibil Mucenici
Valeriu Gafencu (student)
Mircea Vulcănescu (economist, filozof, sociolog)
Daniil Sandu Tudor (Ieroschimonah)
Alexandru Filipașcu (Preot)
Ilarion Felea (Preot, Profesor)
Vasile Voiculescu (Medic)
Constantin Oprișan (student)
Gheorghe Jimboiu (student)
Prof. George Manu (profesor)
Corneliu Niță (student)
Pr. Nicolae Grebenea (preot)
Irineu Mihălcescu(Mitropolit)
Ion Mihalache( învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al PNT)
Persoane eliberate, posibil Mărturisitori
Dumitru Bordeianu (student)
Ioan Ianolide (student)
Iustin Pârvu (IeroMonah)
Benedict Ghiuş (Monah)
Arsenie Papacioc (IeroMonah)
Arsenie Boca (IeroMonah)
Luca Călvărăsan
Ilie Lăcătușu (Preot)
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (student)
Bartolomeu Anania (IeroMonah)
Nicolae Aurelian Steinhardt (Jurisconsult)
Ioan Ianolide (student)
Virgil Maxim (elev)
Traian Popescu (student)
Sofian Boghiu (IeroMonah)
Atanasie Ștefănescu (muncitor zilier)
Elizabeta Rizea (Agricultor)
Traian Trifan (Avocat)
Liviu Brânzaș (student)
Dimitrie Bejan (Preot)
Constantin Voicescu (student)
Maxim Naidim (elev)
Nicodim Măndiță (IeroMonah)
Aspazia Oţel-Petrescu
Marcu Dumitru (Monah)
Dumitru Stăniloae (Preot, Profesor)
Radu Gyr (poet)
Pr. Gherasim Iscu (ieromonah)
Petre Țuțea (economist, filozof)
Dr. Dumitru Uță (medic)
Virgil Maxim (elev)
Nicolae Purcărea (contabil)
Traian Trifan (avocat)
Traian Dorz (contabil)
Marin Naidim (elev)
Dinu Pillat (scriitor)
Elisabeta Rizea (agricultor)
Aristide Nedelcu (student)
Gioga Parizianu (student)
Nichifor Crainic (poet, profesor, ziarist)
Pr. Mina Dobzeu (ieromonah)
Ion Flueraș (notar)
Pr. Zosim Oancea (preot)
Ernest Bernea (sociolog)
Pr. Sinesie Ioja (preot)
Pr. Atanasie Ștefănescu (muncitor zilier)
Prof. Alexandru Mironescu (profesor)
M. Teodosia Lațcu (monahie)
Elena Bagdad
Pr. Gheorghe Tarcea (preot)
Pr. Ioan Coliță (preot)
Aurelian State (profesor)
Justina Constantinescu (casnică)
Vasile Militaru (funcționar)
Niță Brașov (student)
Blondina Gobjilă (învățătoare)
Spiru Blănaru (avocat)
Pr. Ioan Berghian (preot)
Sergiu Mandinescu (student)
Ioan Bujoiu (inginer)
Nicolae Mazăre (elev)
Lucia Popșor (profesor)
Gheorghe Arsenescu (ofițer)
Pr. Vasile Vasilache (monah)
Gheorghe Hașu (tâmplar)
Mihai Buracu (student)
Gheorghe Stănică (student)
Victor Metea (elev)
Laurenția Arnăuțoiu (casnică)
Iulian Deliu Bălan (elev)
Pr. Ilarion Argatu (preot)
Sfinților Mucenici, Mărturisitori din închisori, rugați-vă Domnului Hristos să mântuiască sufletele noastre! Amin
Acatistul Sfinților Închisorilor-Cuviosul Părinte Justin Pârvu, Părintele Ieroschimonah Ioan Șișmanian, Părintele Ieromonah Augustin Varvaruc
https://www.youtube.com/watch?v=qgQfkXbGimc&t=1s&ab_channel=Atitudini
„VOR FI MULTE MIJLOACE DE CONSTRÂNGERE, NU DOAR RĂZBOAIE!”
CUVIOSUL PĂRINTE JUSTIN PÂRVU
„PUȚINI SUNT ACEIA CARE ÎȘI ÎNNOBILEAZĂ SUFLETUL ÎN ÎNCERCĂRI, CEI MAI MULȚI DEVIN MAI RĂI”
Trebuie să ne ținem tare de nevoință pentru că o să căutăm momentele acestea și nu o să avem loc, nu o să avem odihnă și liniște să le mai facem. Trebuie să ne formăm de la început în duhul nevoinței și al ostenelii.
Nu vă odihniți cu gândul că: „eu mă spovedesc la părintele Stareț” sau la cutare, nu lăsați lucrurile să meargă „pe sprânceană”, că atunci când o să vină lucrurile acestea grele peste noi va fi mult mai greu; că acum au cam început ăștia constrângerile. În Grecia sunt deja conflicte provocate de turci în legătură cu niște insule și nu-i exclus să înceapă și un război.
Și noi așteptăm o „zarvă” din asta că poate mai întârzie planurile acestea cu cip-urile. Astea sunt o ispită tare mare. Vor fi multe mijloace de constrângere, nu doar războaie, pentru că astea înrăutățesc viața omului, distrug și pierd orice liniște sufletească, iar omul devine mai dur și mai sălbatic. Puțini sunt aceia care își înnobilează sufletul în încercări, cei mai mulți devin mai răi. Dumnezeu le îngăduie spre pocăință dar puțini înțeleg.
Omul, în situații grele și excepționale, devine sălbatic. Ei bine, suferința aceasta să știți că este adevărata stare creștină.
Vremurile acestea sunt rele. În vechime nu veneau peste obștile monahale și peste asceți nici poliția, nici controalele de stat ca să-i tulbure pe monahi. Erau cumva mai liberi și mai de sine stătători. Noi însă la ora aceasta trebuie să luptăm și cu cel văzut și cu cel nevăzut, să lupți și cu tine, să lupți și cu lumea și cu dracu. S-au schimbat mult nevoile. Acum 50 de ani, de exemplu, nu se pomeneau atâtea boli organice, ori psihice – nu mai vorbesc, sau demonizări. Preoții aveau mult mai puține pomelnice și le pomeneau singuri sau cu diaconii și scoteau părticele pentru fiecare. Acum s-au înmulțit așa de mult încât sunt nevoiți și monahii să pomenească.
Înmulțirea personalului într-o mănăstire devine o povară. Contează mult și numărul viețuitorilor. Dacă sunt mulți și slabi este o povară. Dacă sunt puțini și oameni care în conștiința lor trăiesc realitatea duhovnicească și își dau seama de ei înșiși și iubesc să transpire puțin pentru Dumnezeu, într-adevăr aceștia fac mai mult decât cei mulți. De altfel, generațiile acestea care vin, oferă oameni din ce în ce mai dificili și cu scadențe intelectuale și în puterea de judecată. Vezi la monahii din zilele noastre atâta ignoranță și răceală față de cele sfinte, lipsă de cunoștință și de bun simț, lipsă de formare și de frică de Dumnezeu. Pe vremea noastră erau cei mai mulți cu puțină școală, cu 3-4 clase, dar nu trecea iarna până nu făceau tot Idiomelarul. Acuma la strană sună vocile ca un clopot spart. Nu-i eleganța aceea a expresiei și a ondulațiilor vocale. Cântarea este artă. Pe-atunci erau monahi foarte tineri, copii care aveau o dragoste nemărginită față de cântare. Nu exista să nu știi tu o Slavă sau Ușile pocăinței. Se cânta la două strane. Polieleul se cânta în mijlocul bisericii, cu tot soborul. Ieșeau preoții cu icoana în față. Ieșeau și diaconii cu două chivote pe umeri și cădeau biserica, era ca o podoabă îngerească.
Păi nu vedeți și sistemul acesta cât de perfid este, cât de evoluat, încât încearcă să-ți prindă și gândul, iar dacă îți atinge gândirea aici este și partea sufletească și-apoi când a reușit să intre satana pe firul acesta apăi să vedeți că nu este deloc ușor. În reeducarea de la Pitești și în general în sistemul comunist de detenție unde era atacul cel mai mare? În spirit. Trupul îl torturau și îl făceau una cu pământul, dar miza lor era sufletul. Acum sunt alte metode; dacă vrei un servici sau ceva te condiționează prin diverse lucruri: să te înscrii în cutare organizație sau lojă masonică. În lupta asta anticreștină de veacuri s-a urmărit întotdeauna lepădarea de Hristos.
În Vechiul Testament îl avem pe Aaron care purta stele pe umeri și aceasta a rămas ca o consemnare a nevoinței în istoria poporului evreu. Mă gândesc că și steaua bolșevică tot de acolo se trage, ca un simbol care a fost preluat și pus pe frunte. Probabil și cip-urile astea, dacă o să îngăduie Dumnezeu să vină peste noi, tot pe frunte se vor pune.
Este destul de important pentru că aceasta va fi ca o mucenicie mai directă.
Cred că numai mucenicia ne mai mântuiește, o ocazie mai fericită decât aceasta nici nu cred că există. Oasele noastre vor grăi.
Chiar dacă vor fi aruncate pe undeva, acolo unde vor fi, vor lucra dacă au fost sălaș al Duhului Sfânt.
Trebuie să păstrăm mintea limpede. Să nu ne intereseze dacă vom trăi bine sau rău, mult sau puțin, dacă vom dormi pe canapea sau pe o cioată, dacă vom sta în căldură sau frig.
Sunt grele aceste vremuri pentru că și ispitele au devenit atât de subțiri, încât aproape că ating sufletul. Creștinii de altfel au aceeași șansă și mod de mântuire ca dintotdeauna, doar că în plus sunt și încercările acestea moderne și ascuțite ale supratehnicii. Altădată forța răului era legată de rugăciunea marilor trăitori, acum însă această forță este mult mai slobodă.
Lipsa de rugăciune face ca sufletul nostru să se umple de răutate[1].
[1] Cuvânt adresat maicilor din mănăstirea Paltin Petru-Vodă, 2011.
PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: BISERICA ESTE ELEMENTUL DE UNITATE ȘI DE REZISTENȚĂ A UNUI NEAM în Nr. 69 al Revistei Atitudini- fragment
Dosare penale pt Ips Serafim de Kitire si Antikitire Serafim si Ips Kosmas de Aetolos si Akarnia pt răzvrătire chipurile, ei bine se pare ca au fost dati pe mina justiției chiar de către sinodul b.o.g
„Şi a văzut Domnul că este bună lumina”. (Facerea 1: 4)
Şi a văzut Domnul că este bine (Facerea 1: 10, 12, 18, 21, 25).
Fraţilor, de la Făcătorul nostru Cel Bun ies numai lucrări bune. Prin urmare, să tacă toţi cei care bârfesc şi zic că de la El iese şi binele şi răul.
După fiecare minunată lucrare a Sa, Domnul Însuşi a zis că este bună. El a zis de şase ori că ceea ce a lucrat este bun, iar a şaptea oară a rostit acelaşi cuvânt privind toată Zidirea în ansamblu: El a dat verdictul Lui dumnezeiesc asupra tuturor celor de El lucrate şi a zis că sunt „bune foarte” (Facerea 1: 31). Prin urmare, Domnul a rostit întru totul de şapte ori că cele aduse la fiinţă din voinţa Lui sunt bune.
Oare nu este ceva de mirare când auzim pe unii oameni venind cu hulitoarea afirmaţie protrivit căreia răul şi binele ar ieşi ambele de la Dumnezeu, în egală măsură?
Dar Domnul, ca şi când ar fi ştiut că asemena învinuiri se vor arunca asupra Lui, sau, mai bine zis, că asemenea huliri se vor arunca asupra Lui de-a lungul tuturor veacurilor, şi-a rostit apărarea mai dinainte, şi a rostit-o de şapte ori, pentru toate veacurile şi pentru toate generaţiile de oameni de pe pământ.
Răul vine numai de la păcat şi niciun păcat nu se află în Domnul. Prin urmare, Domnul nu poate fi nicicum sursa răului.
El Se numeşte Atotputernic tocmai pentru că El este puternic spre a lucra tot binele.
Răi, preverşi şi vicleni sunt acei aşa-zişi pricepuţi în Scripturile Sfinte care zic că „Atotputernic” înseamnă tocmai aceasta, că Domnul poate să facă şi binele, şi răul.
Dumnezeu este Însuşi izvorul a tot binele care nu este întunecat de nimic şi nimic nu poate ieşi de la El care să fie contrar binelui.
Să cunoaştem, fraţilor, că aceia care grăiesc despre dualitatea lui Dumnezeu Care este Izvorul Însuşi a tot binele, sunt ei înşişi nişte amestecături de bine şi de rău, nişte amestecături ale dualităţii. Dar să mai ştim că toţi cei care iubesc binele vor lupta pururea să urmeze Lui, contra aplecărilor lor rele şi păcătoase, şi că toţi cei care însetează după bine au în inima lor conştiinţa clară că Dumnezeu este pururea bun, niciodată altfel.
O, Stăpâne Doamne Făcătorul nostru, Cela Ce eşti Ziditorul a tot binele şi ale Căruia lucrări sunt bune în veac, a Ta este toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
DU-TE, ARUNCĂ-L ÎN RÂU ŞI ATUNCI TE FACI CĂLUGĂR
A venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr.
Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume.
Iar el a zis: am un fiu.
Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr!
Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească.
De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează, ce faci?
Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc.
I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci.
Şi, lăsându-l, a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui.
Extras din Patericul sfinților bătrâni– pentru Avva Sisoe.
ZIS-A AVVA MACARIE
Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis lui:
– Avvo, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc.
Și i-a zis Bătrânul:
– Du-te la mormânt şi ocărăște morţii!
Deci ducându-se fratele, a ocărât şi a azvârlit cu pietre și, venind, a vestit Bătrânului.
Și i-a zis lui Bătrânul:
– Nimic nu ți-au grăit?
Iar el a răspuns:
– Nu.
I-a zis lui Bătrânul:
– Du-te și mâine și îi slăvește.
Deci mergând fratele i-a slăvit zicând:
– Apostolilor, sfinţilor și drepţilor!
Și a venit la Bătrânul și i-a zis lui:
– I-am slăvit.
Și i-a zis:
– Nimic nu ți-au răspuns?
A zis fratele:
– Nu.
I-a zis lui Bătrânul:
– Știi cu câte i-ai necinstit și nimic nu ți-au răspuns și cu cât i-ai slăvit și nimic nu ți-au grăit.
Aşa şi tu, dacă voiești să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socotești, ca cei morți, şi poți să te mântuiești.
Sursa: Patericul egiptean.
CUVIOSUL PIMEN CEL MARE
Au întrebat unii din părinți pe Avva Pimen, zicând: “De vom vedea vreun frate păcătuind, voiești să-l mustrăm?”
Le-a zis lor bătrânul: “Eu cu adevărat, de voi avea trebuință să trec pe acolo și-l voi vedea păcătuind, trec pe lângă dânsul și nu-l mustru”.
Părintele Anuvie i-a zis lui: “Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greșește și nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: “Aș zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvântul Tău”.
Au venit unii din bătrâni la Avva Pimen și i-au zis: “De vom vedea pe frați că dormitează în biserică, voiești să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: “Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei și-l odihnesc”.
A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: “Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrânul:
“Și cei ce țin în mână sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluiește pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi mila Sa”.
Altul l-a întrebat: “Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrânul: “Să plângem înaintea bunătății lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, până ce va face cu noi mila Sa!”
Zis-a Avva Pimen: “Mulți din părinții noștri s-au făcut viteji la nevoință, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul câte unul”. Apoi a zis: “Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.
Zis-a iarăși: “Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.
Zis-a iarăși: “De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.
Zis-a iarăși: “Voia, odihna și obișnuința acestora surpă pe om”.
Zis-a iarăși: “De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.
Zis-a iarăși: “Nu este călugăr cârtitor, nu este călugăr cel ce răsplătește răul cu rău, nu este călugăr mânios”.
Un frate iarăși a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său?” Și a zis: “Orice nedreptate îți va face fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Chiar de îți va scoate ochiul tău cel drept și îți va tăia mâna ta cea dreaptă și te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mânii tare”.
Altul a întrebat pe stareț: “Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Starețul a răspuns: “Cel ce grăiește pentru Dumnezeu, face bine; și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.
Întrebat a fost Avva Pimen: “La cine se potrivește cuvântul cel scris: Să nu vă grijiți pentru ziua de mâine?” I-a răspuns lui bătrânul: “S-a zis pentru omul care se află în ispită și se împuținează.
Să nu se îngrijească, zicând: “Câtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vârtos să socotească zicând în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei”.
Curaj și nu te teme deloc!
SFÂNTUL CUVIOS IOSIF ISIHASTUL
Nu deznădăjdui dacă ai căzut, ci ridicându-te degrabă, fă metanie și spune: „Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om și sunt slab”.
Faptul că ai căzut nu înseamnă că te-a părăsit Dumnezeu. Ci, pentru că ai multă mândrie lumească, multă slavă deșartă, te lasă Mântuitorul Hristos ca să greșești și să cazi. Să înveți din toate slăbiciunile tale, să le simți pe propria-ți piele și să ai apoi îngăduință și răbdare cu cei care cad. Să nu mai judeci pe frați atunci când cad, ci să le sari în ajutor. Deci ori de câte ori cazi, ridică-te și îndată cere iertare!
Nu ascunde întristarea în inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe și din care se umple de amărăciune sufletul.
Cel care are puterea căinței imediat spune: „Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!”
Și astfel alungă întristarea. „Sunt om slab – spune –, ce să fac?” Într-adevăr, așa este, fiul meu. Curaj!
Numai atunci când vine harul lui Dumnezeu poate omul să stea pe picioarele sale.
Altfel, fără har, mereu se clatină și cade. Curaj și nu te teme deloc!
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, traducere de Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, 196, p. 103-104
Dacă ne temem de moarte, nu vom fi niciodată în stare să riscăm
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Moartea este piatra de încercare a atitudinii pe care o avem în faţa vieţii. Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă.
E imposibil să nu te temi de viaţă cu toată complexitatea şi riscurile ei, dacă te temi de moarte.
Aceasta înseamnă că a rezolva problema morţii nu este un lucru imposibil. Dacă ne temem de moarte, nu vom fi niciodată în stare să riscăm; ne vom petrece viaţa într-un mod laş, grijuliu şi timid. Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre. (…)
Dar dacă-i vom pomeni de aceasta omului contemporan, care suferă de lipsă de bărbăţie, de credinţă şi de experienţă de trăire, trăsături care predomină în aceste vremuri, el va crede că e chemat să trăiască în umbra morţii, într-o condiţie de întunecare şi de tristeţe, veşnic urmărit de această teamă în faţa morţii, viaţa pierzându-şi sensul.
Dacă îşi va aminti de moarte în mod constant, o va resimţi ca pe o sabie a lui Damocles atârnată deasupra capului de un fir de păr, ce-l va împiedica să se bucure de viaţă şi să se împlinească. (…)
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca şi cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-şi întocmesc o ciornă, cu buna intenţie de a o recopia mai târziu. Dar versiunea finală nu va fi scrisă niciodată; moartea vine de multe ori chiar înainte de a ne formula intenţia de a întocmi o exprimare definitivă. Mereu credem că poate fi făcută mâine. „Voi trăi în mod aproximativ azi; mâine este atunci când voi acţiona în mod definitiv. E adevărat că lucrurile merg prost, dar dacă-mi dai încă puţin timp, le voi rezolva eu întrucâtva sau se vor aranja de la sine.” Şi cu toate acestea, ştim cu toţii că de fapt timpul acela nu va veni niciodată.
Adu-ţi aminte de moarte nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaşteptate şi că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cuvânt înseamnă mai curând:
„Fii conştient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieşti, asculţi, înduri sau primeşti acum, poate fi ultimul eveniment din viaţa ta.”
În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere.
Dacă am realiza că momentul întâlnirii cu o persoană ar putea fi ultimul moment al vieţii lui ori a noastre, am fi mult mai intens concentraţi, mai atenţi la cuvintele pe care le-am rosti şi la gesturile pe care le-am face.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, p. 137-139