Zis-a un Părinte oarecare: ceara de nu se va înfierbânta în foc, să se moaie, nu se va putea tipări pecetea ce vei pune peste dânsa. Așa și omul: de nu va fi muiat de fierbințeala focului scârbelor, bolilor, ostenelilor, suferințelor și a ispitelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh.
Că pentru aceasta zice Domnul Sfântului Apostol Pavel: ajungă-ți darul Meu, că puterea Mea întru neputințe se săvârșește. Și însuși Pavel zice: cu dulceața este mie a mă lauda pentru neputințele mele, ca să se sălășluiască în mine puterea lui Hristos.
Așa și tu, fiule, după putința ta rabdă pentru Domnul cu mulțumire scârbele, necazurile, năprasnele, bolile și ispitele ce-ți vor veni după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău; că numai prin răbdarea scârbelor cu mulțumire va intra omul în Împărăția lui Dumnezeu, precum Însuși Domnul zice: cu multe scârbe se cade a intra în Împărația Cerurilor.
(Extras din Patericul egiptean)
Text selectat și editat: Sora Gabriela Naghi
Ce reacţie avem atunci când suntem jigniţi?
Să zicem că unul dintre fraţii de la mânăstire, Părintele loan, care este din Cipru – un om al inimii, un om cu simplitate, dar şi cu înţelepciune – mi-a spus un cuvânt care mi-a căzut greu, şi am primit „lovitura” ca pe o sabie în inimă. Aceasta este doar o presupunere, întrucât un astfel de lucru nu s-a întâmplat niciodată între noi. Dar să zicem că el a spus acest cuvânt greu care m-a rănit şi eu l-am simţit precum un cuţit ascuţit în inimă. Nu pot evita această durere; ea este reală.
Însă există două feluri de a reacţiona. Aş putea să reacţionez psihologic şi să zic: ,,Părinte Ioan, câte nu am făcut pentru dumneata M-am rugat atâta pentru frăţia ta, te-am primit cu atâta dragoste în obstea noastră şi întotdeauna ţi-am purtat de grijă. Câtă nerecunoştinţă! Nu eşti un om bun.” Aceasta este o reacţie înverşunată, dar aşa reacţionăm noi în lume. Or acest fel de reacţie mă distruge. Duhovniceşte însă, cea mai bună cale este să înţeleg că, deşi durerea mea este reală şi nu pot face nimic în privinţa ei, pot totuşi să-mi întorc repede gândul şi să vorbesc cu Dumnezeu.
Pot să-mi înalţ mintea la Dumnezeu şi să zic: ,,Doamne, Tu m-ai văzut în somnul trândăviei, al morţii şi al nepurtării de grijă şi ai trimis pe ingerul Tău să mă trezească. Miluieşte-l pe el şi pe mine şi iartă-mi toate păcatele.” Astfel încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele şi după ce mă rog o vreme în acest chip, durerea din inimă se preschimbă într-o aşa de mare mângâiere, şi la sfârşitul rugăciunii mă simt atât de întărit, încât am şi uitat de la ce am pornit să mă rog.
În lume oamenii stabilesc o scară a desăvârşiríi duhovniceşti după criterii omeneşti şi spun: ,,Dacă am citit o slujbă pe zi, sunt pe prima treaptă a scării. Dacă am citit două slujbe, sunt pe treapta a doua. Dacă am citit toate slujbele, sunt bun şi desăvârşit.” Aceasta este o socoteală psihologică şi nu este deloc adevărată.
Sfântul Ioan Scărarul ne dă o altă scară a desăvârşirii duhovniceşti, mai adevărată şi care nu dă greş. Ce reacţie avem atunci când suntem jigniţi? Dacă suntem jigniti şi ne silim inima să nu ripostăm, atunci am pus piciorul pe prima treaptă a scării. Dacă nu numai că nu ripostăm, ci ne şi rugăm pentru cel care ne-a rănit, atunci am păşit pe a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Dacă nu numai că ne rugăm pentru acea persoană, dar ne şi pare rău că şi-a vătămat sufletul făcându-ne aceasta şi suntem plini de compătimire pentru ea, atunci suntem pe treapta a treia. Si dacă ne bucurăm că am suferit ocarã pentru Dumnezeu, atunci suntem pe o şi mai înaltă treaptă a scării ce duce la desăvârşire.
Vedeţi, Sfântul Ioan Scărarul ne dă un sistem de clasificare a stărilor duhovniceşti care nu dă greş. In clipa în care suntem răniţi, descoperim unde ne aflăm. Dacă ne ĭnfuriem şi ne mâniem şi răspundem înapoi, aceasta înseamnă că încă nici nu am pus piciorul pe această scară. Părinţii ştiau că dacă nu învăţăm să ne schimbăm starea sufletească prin rugăciune, nu vom putea niciodată să urcăm scara care duce la desăvârşirea duhovnicească.
Arhimandritul Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009
Mândria este dovada unei gândiri copilăreşti
Sfântul Ioan Gură de Aur
Şi aceasta înseamnă mândrie, a se lăuda cineva cu şi pentru altul, şi când nu pătimeşte aceasta pentru ale lui. Adică, aşa cum cel care se mândreşte cu bogăţia străină, o face din trufie, la fel şi cel care se mândreşte cu slava altuia. Şi bine a fost numită trufie. Adică, atunci când un mădular se răscoală, urmarea nu poate fi alta decât îmbolnăvirea şi infecţia, pentru că în nicio altă situaţie un mădular nu devine mai înalt decât altul decât atunci când se produce umflătura. Prin urmare, la fel şi în trupul Bisericii, cel care are fierbinţeală şi se mândreşte este bolnav, pentru că deformează şi pierde proporţia obişnuită, din pricină că acesta este umflat.La fel se întâmplă şi când în trup pătrunde un suc primejdios şi stricat, şi nu mâncarea obişnuită. Astfel se naşte şi trufia, pentru că înlăuntrul nostru pătrund gândurile străine. „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit?,, (2 Corinteni 4, 7).
În continuare, după ce îi lasă pe începători, vine la conducători, la cei avansaţi duhovniceşte. Şi ceea ce spune înseamnă următoarele: de ce ţi se pare că eşti vrednic să te lauzi? De s-a făcut judecata? A înaintat cercetarea, încercarea exactă a faptelor tale? N-ai putea să susţii aceasta. Dacă însă oamenii hotărăsc şi judecă, judecata lor nu este dreaptă. Să zicem însă că eşti vrednic şi de laudă, că ai harisma, şi că judecata oamenilor este corectă. Dar din nou nu trebuia să te mândreşti, pentru că n-o ai prin puterile tale, ci ai primit-o de la Dumnezeu! Aşadar, de ce te prefaci că ai ceva pe care nu-l ai? Că pe acesta îl ai şi tu şi alţii la un loc. Deci, de vreme ce ai primit nu numai aceasta, ci tot ceea ce ai, nu-s izbânzile tale, ci ale harului lui Dumnezeu. Şi dacă te referi la credinţă, pe aceasta o ai pentru că ai fost chemat. Dacă aminteşti de iertarea păcatelor, de harisme, de cuvântul învăţătoresc, de puteri, pe toate le-ai primit de-acolo. Prin urmare, spune-mi ce ai pe care să nu-l fi primit? Deci tu însuţi ai reuşit prin puterile tale? Cum vei putea să răspunzi?
Aşadar, le-ai primit, şi de aceea te lauzi? Trebuia, în schimb, să fii smerit, pentru că cele ce ţi s-au dat nu sunt ale tale, ci ale Celui Care ţi le-a dat. Adică, dacă ai primit ceva, ai primit de la Acela, nu ai primit de la tine, şi dacă nu ai primit din al tău, de ce te lauzi ca şi cum ai ceva din al tău? De aceea s-a şi adăugat: „Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7) (Comentariu la Epistola 1 Corinteni, 1, E.P.E. 18, 318-322, P.G. 61, 97-98).
Trufia este dovada unei gândiri copilăreşti. Mândria este dovada unei gândiri copilăreşti, pentru că şi copiii devin mai leneşi în absenţa învăţătorului. Deci aceasta arată faptul că prezenţa lui este suficientă pentru îndreptare (Comentariu la Epistola 1 Corinteni, 14, E.P.E. 18, 384, P.G. 61,115).
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Smerenia, mândria, îngâmfarea, slava deşartă și lauda. Vol. 2, Editura Egumeniţa