Când omul îşi curăţeşte ochii sufletului şi-i face telescop, îşi vede propriile patimi mari, fiare cu totul sălbatice, pe când ale aproapelui, pentru că le vede cu ochii cei duhovniceşti – mici furnicuțe. Pe toţi îi va vedea buni, afară de sine însuşi. Când omul ajunge la o astfel de stare, chiar şi cu şerpii poate să locuiască, iubindu-i şi socotindu-i mai buni decât pe sine şi smerindu-se şi faţă de aceştia – şi astfel, prin cugetarea sa smerită, alungă toata lucrarea vrăjmaşului de la ei şi se fac şi aceşti şerpi precum mai înainte de cădere, când erau printre cele mai înţelepte animale din Rai.
Pricina [pentru care cineva nu izbuteşte aceasta] şi piedicile pentru a ajunge la dragostea duhovnicească sunt dragostea faţă de lume şi de cele ale ei. Vrăjmaşul, pentru a împiedica dragostea duhovnicească şi a aduce răceală între două suflete, se străduieşte să-l pună pe unul să facă ceva – fie o neatenţie, fie vreun ponos material sau lumesc, de pe urma căruia ne simţim ofensaţi ori păgubiţi – ca să izvodească o întreagă situaţie, de vreme ce ştie că inima noastră s-a lipit de cele materiale şi stricăcioase şi de propriul nostru sine; pe când s-ar cuveni să credem că nu avem nicio trebuinţă de lucruri materiale şi reuşite lumeşti, de egoisme şi fală, fără numai de dragostea duhovnicească, cea nedespărţită de smerita cugetare. N-au decât să se distrugă toate gospodăriile şi toate bunurile şi averea şi casele pe care le avem, ca să păstrăm dragostea. Dacă nu se strică astăzi, mâine-poimâine toate aceste bunuri materiale – cărora le acordăm importanţă şi pentru care ne luptăm atât ca să ne vadă lumea şi să ne laude, şi pentru care ne pierdem dragostea – se vor nimici.
Dragostea şi smerenia sunt cele două aripi ale monahului, cu care zboară la înălţime, aproape de tronul lui Hristos. Şi rămâne să strângeţi laolaltă toate bunurile materiale ale acestei lumi si să le daţi foc, ca să aprindeţi dragostea duhovnicească între voi, surorile. Căci de toate acestea, cele materiale, mai devreme sau mai târziu ne vom despărţi, pe când de dragoste nu trebuie să ne despărțim, căci atunci ne-am despărţi şi de Hristos, Care Însuşi se numeşte Dragoste.
Fiţi cu multă luare-aminte, căci vrăjmaşul vă dibuieşte ţinta. Când, nu peste multă vreme, veţi mai spori, atunci îi veţi dibui voi ţinta şi singure veţi râde amintindu-vă pricinile care aduceau răceală între voi.
In Sfântul Munte (în urmă cu 8 ani) era un duhovnic sfânt*, cu harisma străvederii, pe care un monah oarecare l-a văzut într-o zi cuprins de mâhnire. Intrebându-l ce are, acela i-a răspuns: „M-a părăsit Dumnezeu, copilul meu; astăzi n-am avut nicio ispită”. Are să vină – şi mă rog pentru aceasta – vremea ispitelor spre mântuire sufletească.
*Părintele Filaret, egumenul Mănăstirii Konstamonitu
Scrisoare către Stareţa Filoteia, Sfânta Mănăstire Stavronikita, 7 februarie 1969
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi