Doamne, hai să fim prieteni din nou, ştiu că încă nu m-am schimbat!

Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru. Lui ne mărturisim, Lui ne deschidem inimile. Lui îi spunem, aşa cum am încercat să explic cu alte ocazii, tot ceea ce ne separă de El; nu liste cu păcate formale, căci ceea ce simţim în inima noastră este necredincioşia noastră. Ceea ce simţim în inima noastră ne separă, fiindcă în ciuda cuvintelor de rugăciune şi de iubire pe care le rostim, ne comportăm într-un chip care-L răstignesc din nou pe Cruce.

Minţim şi creăm o lume în care doar moartea poate triumfa. Il respingem pe aproapele nostru şi ne închidem calea către împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă dacă nu vom spune „Tatăl nostru”, în loc de „Tatăl meu”, nu este loc pentru noi în împărăţie. Aşadar, îi cerem lui Dumnezeu iertare – dar să nu ne închipuim ceva de genul, „tu nu eşti vrednic de prietenia Mea, însă Eu am inimă mare şi te iert”. Nu, nu acesta este scopul. Nu acest fel de iertare trebuie să căutăm, ci împăcarea adevărată, cea prin care ne deşertăm inima lui Dumnezeu, adevărul care trebuie rostit, în care îi spunem toate modalităţile prin care I-am fost necredincioşi – nu doar direct, ci necredincioşi şi aproapelui nostru, prietenilor noştri, rudelor noastre. Calea, de asemenea, prin care am tratat lumea, pe care El a creat-o, cu dispreţ şi nepăsare, o lumea pe care atât de mult a iubit-o, încât i-a dat viaţă. Şi după ce vom fi spus toate acestea, trebuie să-L rugăm să ne ierte, să cerem împăcare.

„Doamne, hai să fim prieteni din nou. Ştiu că încă nu m-am schimbat. Doar prietenia cu Tine – de nezdruncinat, loială – este cea care mă poate face diferit. Dacă mă respingi, dacă-mi întorci spatele, nu am nici un motiv să mă schimb. Sunt osândit, osândit în această lume, indiferent de ceea ce se va petrece în veacul de apoi.” Singurul motiv pentru care mă pot schimba este faptul că Domnul a spus: „În pofida a toate, rămân Prietenul tău. În ciuda a toate, te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Poţi ca răspuns la această iubire, să te dovedeşti credincios cât de puţin? Nu aştept de la tine o schimbare totală, imediată. Ci schimbă-te pas cu pas. Ţine-te de Mine. Te voi sprijini, te voi ajuta, te voi apăra, te voi călăuzi, îţi voi da tărie, dar schimbă-te! Iar când vei primi iertare în numele Meu de la preot, să nu-ţi închipui că trecutul nu există. Trecutul va pieri doar atunci când vei fi devenit atât de străin acestui trecut, încât nu mai este al tău”.

Poate părea foarte straniu, dar cu toţii trăim o viaţă complexă. Îmi amintesc că o femeie a venit la mine şi mi-a spus că nu ştie cum să trăiască. Îşi petrecea toate nopţile văzând în visele sale, în amintirile sale tot răul pe care l-a făcut. A mers la doctor, care i-a dat pastile, dar starea ei s-a înrăutăţit fiindcă amintirile ei au devenit halucinaţii.
Ce să facă?
Şi i-am spus: „Ţine minte: Dumnezeu ne dăruieşte posibilitatea de a trăi nu o singură dată, ci de a trăi şi de a retrăi viaţa noastră din nou şi din nou, până ce răul din ea este alungat. Atunci când răul din trecutul tău se învolburează sfidător, întreabă-te: «Acum, cu experienţa de viaţă pe care am dobândit-o, aş fi aceeaşi persoană care eram atunci? Aş mai spune acele cuvinte ucigaşe, aş mai face cutare faptă rea?». Şi dacă-ţi poţi răspunde cu toată sinceritatea: «O, nu! Cu cele învăţate de-a lungul vieţii, acum, dacă aş fi în aceeaşi situaţie, nu aş face sub nici o formă aceeaşi faptă», atunci poţi spune:  «Doamne, iartă-mi această faptă din trecutul meu!», şi eşti liberă. Dacă poţi spune asta din toată inima, cu toată sinceritatea, cu tot adevărul dinlăuntrul tău, atunci [amintirea răului] nu se va întoarce la tine”.
Aceasta s-a întâmplat cu acea femeie şi aceasta ar trebui să se întâmple cu fiecare dintre noi. Nu putem să ne eliberăm de trecutul nostru într-o clipită. Trebuie să ne lepădăm de răul care se află în el. Trebuie să ne îndreptăm către Hristos, Dumnezeul nostru, şi să făgăduim că ne vom strădui să rămânem credincioşi, să-I cerem ajutorul, şi apoi, pas cu pas, ne eliberăm de trecut. Nu înseamnă că nu suntem iertaţi fiindcă iertat înseamnă acceptat în iubire, acceptat cu blândeţe de Cineva Care nu va uita niciodată slăbiciunea noastră, nu va uita niciodată unde am greşit, fiindcă a uita înseamnă că El ne va pune în faţa aceleiaşi ispite fără să ne sprijine.

Astfel se întâmplă şi cu noi când Dumnezeu ne iartă. Da, înstrăinarea noastră de El a dispărut. Da, nu mai este nimic care să ne despartă de El, în ceea ce priveşte iubirea – iubirea Lui – şi tânjirea noastră, a noastră. Dar trebuie să ne străduim, şi să ne schimbăm şi să ne înnoim, să devenim cu ajutorul Lui făpturi noi. Iertarea nu şterge trecutul, ci îl tămăduieşte în împreună-lucrarea dintre Dumnezeu şi noi. Să venim, aşadar, la Spovedanie în acest duh. Să ne mărturisim zilnic lui Dumnezeu cu sinceritate. Să ne deschidem inimile, să ne împăcăm cu El. Şi să ştiţi că împăcarea înseamnă că ne-am asumat făgăduinţa că Ii vom fi credincioşi, loiali, că vom lupta, cu noi înşine, cu răul, vom lupta pentru oamenii din jurul nostru pe care îi rănim, şi vom lupta pentru Dumnezeu, pe Care Il răstignim. Să medităm la acestea. Apoi, când vom veni la spovedanie, rugăciunea de dezlegare va avea o semnificaţie adevărată şi autentică: restabilirea unei prietenii care nu poate fi frântă de către Dumnezeu, dar care a fost frântă de noi, iar acum este restaurată fiindcă noi dorim aceasta. Iar această dorinţă trebuie să fie determinare, iar determinarea să se concretizeze în faptă şi viaţă nouă în noi. Amin.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos. Spovedania si iertarea; Editura Doxologia)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi