Haideţi să ne lămurim.
„Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraselor şi ai satelor si pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm”.
Cine sunt cârmuitorii ţării? Socotesc că sunt străinii vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai românilor, prin preşedintele evanghelist-papistaş Iohannes, cu prerogative de faraon. Ar urma la rând premierul, ăsta, de-i zice Ludovic Orban, care nu se ştie ce-i. Ortodox nu, în orice caz. Pe aceştia, şi cei apropiaţi lor să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa? Nu prea cred, după câte au făcut ei împotriva Sfintei Credinţe Ortodoxe. Să ne gândim la starea de necesitate pe care au clocit-o împotriva Sfintei Biserici Ortodoxe. Cârmuitorii ţării sunt tot felul de lifte: atei, liberi-cugetători, necredincioşi, păgâni, eretici şi alţii, pe care nici nu ştii unde să-i încadrezi. Cred ei că dacă sunt pomeniţi în biserici, lumea va fi uimită de câtă legitimitate se bucură. N-au nicio legitimitate şi rugăciunile le vor fi de folos cât i-au fost şi lui Nicolae Ceauşescu.
,,Mai marii oraşelor şi ai satelor’’. Aceştia ar fi primarii, prefecţii, preşedinţii de Consilii Judeţene, şi alţii asimilaţi lor. Nu-i veţi vedea a fi prezenţi în sfintele biserici decât poate o Duminică, două, în preajma alegerilor, şi dacă vor fi fost aleşi, îşi vor lua o pauză de patru ani. Nu se cuvine a fi pomeniţi la Sfânta Liturghie nici măcar la modul generic. Au dat dovadă de mult zel în închiderea bisericilor şi în transpunerea în faptă a celorlalte ordonanţe ticluite de faraonul României
,,Pentru iubitoarea de Hristos oaste’’. Atât de mult Îl iubeşte oştirea română pe Hristos, încât a scos blindatele şi transportoarele pe străzi pentru a-i împiedica pe credincioşi să meargă la Hristos, la Sfânta Înviere, sub sancţiunea unor grele amenzi, şi a anilor de închisoare la care le-a dat dreptul Iohannis faraonul. Absurdul ridicat la cote paroxistice.
Majoritatea preoţilor evită acest corp străin din cuprinsul ecteniilor şi bine fac. Ierarhii noştri se întreceau în a aduce osanale regimului comunist. Când s-a schimbat puterea, au schimbat şi ei macazul, după înţeleapta vorbă ,,eu mă dau cu cine-i tare, cui nu-i place…’’
Presbiter Ioviţa Vasile
Hristos a înviat!
Să fie blagoslovit cuvântul Sfinţiei Voastre, Cinstite Părinte Vasile!
Subiect de meditaţie şi faptă…Să ne rugăm cu toată convingerea, cu inima, cu suflet fierbinte, iar în rugăciunea către Duhul Sfânt, la ceas de seară, cu toată sinceritatea şi cu zdrobire de inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele în care am căzut în timpul zilei. Prin câteva clipe de pocăinţă fierbinte, Duhul Sfânt ne va curăţi de toata întinăciunea. Cu multă înţelepciune şi dragoste, ne sfătuieşte Sfântul Ioan de Kronstadt, şi toţi bineplăcuţii lui Dumnezeu spre care ne îndreptăm rugăciunea să ne fie mijlocitori alături de Doamna şi Stapâna noastră către Împăratul Ceresc.
*„Când te rogi, ţine această pravilă: că e mai bine să zici cinci cuvinte din inimă, decât zece mii de cuvinte numai cu gura…Bine este să ne rugăm îndelung şi neîncetat, dar “ Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat.”. “Cine poate înţelege, să înţeleagă.” (Matei 19, 11-12).
Cei ce nu se pot ruga îndelung, să se roage cu rugăciuni scurte, dar cu duh fierbinte.”
Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul ne sfătuieşte în duh adânc de smerenie:
„ Cel puţin să spui: „Miluieşte-ne pe noi!”. Înlăuntrul lui „pe noi” sunt cuprins şi eu şi toţi ceilalţi. Eu spun:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!. Miluieşte-ne pe toti şi pe mine, dobitocul!”….Te va milui Dumnezeu. Numai să te rogi simplu şi neîncetat, cerând cu smerenie mila Lui pentru tine şi pentru toţi oamenii. Când cerem mila lui Dumnezeu şi ne nevoim fără egoism, cu smerenie, cu mărinimie, Dumnezeu ne va da atât nouă, cât şi celorlalţi tot ceea ce avem nevoie. ”
“Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune”
“Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este totdeauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în inimă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregime în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc. Atunci este apărat de către îngeri, de către Sfinţii lui Dumnezeu, care prin focul rugăciunilor lor ard tot răul care se ridică împotriva lui din lume şi din iad, de la oameni şi de la diavol.
Ştiţi oare, fraţilor, care este cea mai înfricoşătoare armă omenească pe pământ, armă nebiruită şi atotbiruitoare? Rugăciunea! Căci prin rugăciune omul îşi încredinţează lui Dumnezeu întregul suflet, toată inima, toată viaţa, şi Dumnezeu devine Apărătorul şi Purtătorul lui de grijă.
Ce pot face atunci oamenii sau dracii? Nimic! De aceea Domnul ne-a şi poruncit: „Rugaţi-vă neîncetat“.
În biserică, în biserica lui Hristos ne încredinţăm pe noi înşine prin rugăciune lui Dumnezeu şi El ne învaţă Adevărul Său Dumnezeiesc veşnic, Binele Său Dumnezeiesc veşnic… Şi cu cât mai mult se roagă omul lui Dumnezeu, cu atât mai mult simte în sine puterea de a se opune oricărui rău, oricărui păcat, oricărui demon. Iar aceasta se întâmplă din cauză că prin rugăciune omul creşte tot mai mult în tot binele Dumnezeiesc, în tot adevărul şi dreptatea Dumnezeiască. Şi în toată bucuria duhovnicească. Şi nimeni nu-i poate lua această bucurie şi fericire, nici pe pământ, nici în cer.
În această lume suntem la război: ne luptăm pentru viaţa veşnică prin sfintele virtuţi, îndeosebi prin rugăciune şi răbdare. De aceea sarcina noastră principală este să ne înarmăm cu rugăciunea neîncetată.
Iar aceasta se obţine prin silinţa noastră continuă către rugăciunea neîncetată, prin silinţa întregii noastre puteri duhovniceşti, până când rugăciunea va deveni respiraţia de fiecare clipă (secundă) a sufletului nostru. Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune, într-un strigăt de rugăciune, într-un plâns de rugăciune. Porunca atotmântuitoare a Evangheliei este să ne rugăm neîncetat. Vrei ca gândurile tale să fie curate şi sfinte? Încheie fiecare gând prin rugăciune.
Pentru voi cel mai important este să vă umpleţi mintea de rugăciune, astfel încât fiecare gând să se verse de la sine în rugăciune, să se încheie cu rugăciunea. Din mintea unită, împletită şi contopită cu rugăciunea, ca dintr-un izvor curat şi luminos totdeauna vor ieşi şi se vor revărsa gânduri curate şi sfinte: ea va gândi cu Hristos Dumnezeu. Pentru nevoitorul iubitor de Hristos idealul este atins deja pe pământ: fiecare gând să-l închei cu Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om.
În acest scop se cuvine să ne rugăm la început cu rugăciuni scurte, ca acestea: „Doamne Atotmilostive, învaţă-mă să mă rog”, „Doamne, dă-mi să privesc lumea prin rugăciune”.
Rugăciuni de acest fel trebuie să înălţăm către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, către marii sfinţi, îndeosebi către Sf. Ioan Gură de Aur. Cel mai adesea însă se cuvine să te rogi cu acea rugăciune care se va lipi de inimă sau o va încălzi“.
Sursa : Unde se termină rugăciunea, începe păcatul… : Despre rugăciune – Sfântul Iustin Popovici
*Viaţa mea în Hristos- Sfântul Ioan de Kronstadt, Editura Sophia
22. Care este pozitia evanghelica a Bisericii Ortodoxe fata de oameni in general ?
Biserica noastra Ortodoxa, avand in vedere invatatura marelui Apostol Pavel, care zice : ” Va indemn, inainte de toate, sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri si multumiri pentru toti oamenii ” ( I Timotei 2, 1-2 ) , face rugaciuni pentru cei mai sus pomeniti, pentru conducatori, pentru necrestini, pentru necredinciosi si cei de alte religii, dar numai in chip sobornicesc, nepomenindu-i pe nume, deoarece unii ca acestia nu au impartasire cu noi.
De exemplu, cand auzim la Sfanta Liturghie pe preot zicand : ” Sa le descopere lor Evanghelia dreptatii, sa-i invete pe dimsii cuvantul adevarului, sa-i uneasca pe dansii cu Sfanta Sa Soborniceasca Si Apostoleasca Biserica… ” ; sau cand zicem : ” Pentru pacea a toata lumea… ” si celelalte, atunci Biserica noastra dreptmaritoare se roaga in chip sobornicesc cum am zis, pentru toti oamenii, dar nu nominal, ci numai in general. A ne ruga impreuna cu ei ne opresc dumnezeiestile canoane ( Apostolic 9, 10, 45, 64; Laodiceea 6, 7, 33; Vezi si la Sfantul Simion Tesaloniceanul, intreb. 47, pag. 490 ) .
Biserica Ortodoxa, fata de toate confesiunile crestine, fata de popoarele pagane, precum si fata de necredinciosi, pastreaza invatatura Mantuitorului de a socoti pe toti oamenii aproapele nostru ( Matei 22, 39 ) si a urma cele zise : ” Ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea ” ( Matei 7, 12 ) . Cat priveste credinta lor, nu putem avea impartasire cu ei nici in rugaciune, nici in celelalte Taine ale Bisericii lui Hristos, pana nu vin la dreapta credinta ( Canoanele 10-11 Apostolic ) . Iar cat priveste pacatele lor, nu avem voie a-i uri pe ei, ci pe diavolul prin care au cazut, dupa cum zice Sfantul Isaac Sirul : ” Iubeste pe cei pacatosi, dar uraste faptele lor si nu-i dispretui pentru aceste fapte ” ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 5, pag. 57 ) . Cu alte cuvinte, a uri boala, iar nu pe bolnav. Cat despre secte si orice fel de erezii, nu avem voie nici a ne ruga impreuna, nici a manca cu ei, nici in casa a-i primi, ca nu cumva de lucrurile cele rele ale lor, si de ereziile lor sa ne impartasim ( II Ioan 1,10-11; Sfantul Efrem Sirul, Tomul III, pag. 156; II Ecumenic, canon 5; III Ecumenic, canon 7; VI Ecumenic, canon 1 si 2 etc. ) .
extras din convorbiri cu Arhim..Cleopa Ilie
Hristos a înviat!
Cred ca atitudinea noastră ca și creştini ortodocşi faţă de lume trebuie să fie, după cum ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul, „nu simţitoare, nu nesimţitoare, ci compătimitoare”.
Unii dintre semenii noştri sunt mai înainte de toate, lipsiţi de iubire faţă de propriul suflet, pe care nu luptă cu adevărat să-l elibereze din stăpânirea răului. Şi, lipsiţi de iubire faţă de ei înşişi, cum ar putea manifesta iubire adevărată faţă de ceilalţi? Fără Mărturisirea Adevărului, nimeni nu se poate numi creștin.
Adevărata iubire este prin ea însăși rugăciune. În iubire aflăm bucurie, dar iubirea rămâne nedesăvârșită atâta timp cât nu ne-am pus sufletul, rugându-ne și pentru semenii noștri, căci „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prieteni săi” (Ioan 15, 13).
În acest veac de apostazie făţarnică, câţi Păstori după trădarea de la pseudo sinodul din Creta, mai pot spune că îşi pun viaţa pentru turma lui Hristos?
Sfântul Nicolae Velimirovici: Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi
Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă și ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte.
Odată, Avva Zoil din Thebaida se întorcea de pe Muntele Sinai și a întâlnit un monah care i s-a plâns cât pătimeau ei la mănăstire din pricina secetei. Zoil l-a întrebat: „De ce nu vă rugați lui Dumnezeu?” Monahul a răspuns: „Noi ne-am rugat și am cerut, dar tot nu plouă”. Atunci Zoil a zis: „Este limpede că nu vă rugați cu osârdie. Vrei să te încredințezi că așa este?” Grăind acestea, bătrânul și-a ridicat mâinile la Cer și s-a rugat. Atunci a căzut pe pământ belșug de ploaie. Văzând aceasta, monahul cuprins de uimire a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea Bătrânului, dar acesta, temându-se de slava oamenilor, a fugit degrabă. Însuși Domnul a grăit: „Cereți și se va da vouă” (Lc.11,9). Dar gura cea plină de rugăciune la nimic nu folosește dacă inima este deșartă. Inima să fie aceea care să se umple de rugăciune, chiar dacă gura tace. Atunci Dumnezeu va auzi și va primi rugăciunea. Dumnezeu ascultă doar o rugăciune fierbinte.
Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi.
Prin rugăciune recunoaștem două lucruri: neputința noastră și Atotputernicia lui Dumnezeu.
Prin rugăciune Îl înălțăm pe Dumnezeu la locul Lui și de asemenea, îl coborâm pe om la locul lui.
Oamenii care nu știu de rugăciune, răstoarnă totul: Îl coboară pe Dumnezeu și se înalță pe sine. Lucrul acesta este obișnuit la cei ce nu sunt oameni de rugăciune. Este de ajuns o singură discuție cu ei pentru a vedea cât de sus se țin pe sine și cât de jos pe Făcătorul lor.
Unde lipsește rugăciunea, este prezentă trufia. Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesnește de la o singură înțepătură de ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorții.
Omul înțelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte înțelept.
Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, așteaptă ajutor de la Dumnezeu. Și atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor, fiindcă știe că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără mijlocirea oamenilor și a lucrurilor, fie prin oameni și lucruri. În orice caz, doar Dumnezu ajută și nimeni altul.
„Ajutorul Meu de la Domnul Cel Ce a făcut cerul și pământul”, cum spune psalmistul (Ps. 120, 2).
Bibliografie: Sfântul Nicolae Velimirovici – Dicționarul vieții veșnice, pp – 403,405
Adevarat c-a-nviat Domnul!
DESPRE RUGĂCIUNE
Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele”.
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. „Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască… Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – care a fost „vârful teologiei” şi „bilanţul teologiei ortodoxe” în secolul VI – în Filocalie şi în cartea numită „Ambigua”, o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi „Pasărea cerului”: Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă „maica faptelor bune”, că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea… şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.
Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfânta Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50″…;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura – şi aşa se învaţă rugăciunile – ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatica”: mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sau „Tatăl nostru”, sau „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…!” sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.
Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii – ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.
Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.
Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?
Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la „Cântarea Cântărilor”, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. „Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie „de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la „rugăciunea de sine mişcătoare”, împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este „gura Duhului”, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat „rugăciunea de sine mişcătoare”, orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: „Părinte, de ce te închini?” Şi el a răspuns: „Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui”.
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită „văzătoare”. Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt – că sunt mulţi – şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.
Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!
El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că „de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta”. Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.
Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.
Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: „Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt.” Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.
Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.
Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.
Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.
Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.
Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.
La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.
Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul „Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage”. Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.
Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.
Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali – că-s mai mari boii decât oile – sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!
Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.
Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!” Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”. Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.
Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei – că el este teolog vechi – şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.
De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: „De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!” Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!
Hristos cere de la noi rugăciunea „monologhie”, adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!
Iar acesti indivizi mai sus mentionati urasc Biserica de moarte
nu toti!
mai sunt destui jandarmi credinciosi …si inca unii si antiecumenisti .
mai sunt si conducatori de orase si sate credinciosi !
Nu va doresc sa ajungeti in mana unui jandarm credincios. Astia n-au tata, n-au mama.
Conducatori de sate s-ar putea sa mai fie. De orase – ma indoiesc. Hai sa va spun una. Cu ani in urma am avut o Liturghie arhiereasca, cu episcopul locului. Primarul a fost prezent la primire, apoi a plecat imediat. Nestiind, episcopul i-a adus multumiri si vorbea ca si cand primarul era prezent. Nici vorba. Nostim, nu?
Parinte, am prieteni jandarmi care ma intrec pe mine la credinta! au sotie, copii, se spovedesc, se impartasesc , iubesc Biserica .
insa serviciu e servici…aplica si ei ordinele . de ex. daca nimeresti un jandarm.din acesta sa te opreasca …daca n-aideclaratie sau nu e semnata…te mai iarta cu unavertisment…
daca e din ala urator de Biserica, poi atunci pe langa amenda iti mai da si una peste nas 🙂
da si pt acestia tre sa ne rugam .
nici noi nu avem niciun merit ca ne-am.nascut de-a-gata crestini ortodocsi si avem mura-n gura de toate ale credintei de la stramosiisi Sfintii Parinti !
de accea datori suntem sa-i luminam si pe fratii.nostri prigonitori cu lumina faptelor noastre . iar daca nu, ne vom osandi impreuna cu ei.
cui i s-a dat mult , mult se va cere…
cui i s-a incredintat mult, mai multse va cere….
sluga care n-a stiut , dar a facut lucruri vrednice de bataie, se va bate putin…
care a stiut si tot n-a facut…se va bate mult …
Adevarat a-nviat Domnul Iisus.
Doamne ajuta.
Bine graiti, Domnule Ciprian. Cu nimic nu va pot contrazice.
Ce dar imens e faptul ca ne-am nascut din parinti ortodocsi! Un dar pe care-l apreciem atat de putin.
ooff..iarasi m-ati jignit cu adresarea asta care se cuvine functionarilor si ministrilor, nu unui taran prost si mirean pacatos .
daca am zis ceva bine, cu siguranta nu e de la mine, o fii de la Ingeru meu pazitor.
in rest , eu numai muci si rautate pot sa scot pe gura.
iertati-ma .
Doamne ajuta.