Vrăjmaşul diavol şi lucrarea antihristică, astăzi pe Insula Creta îşi face şi ea o ,,biserică’’, o biserică drăcească, diavolească. Aşteptăm cu nerăbdare să vedem zilele următoare totuşi patriarhii, arhiereii care au luat parte la la acel sinod drăcesc, tâlhăresc, pe care-l numesc Sfinţii Părinţi şi mincinos şi viclean, cum se vor întoarce înapoi la Patria lor, la Biserica lor. Se vor întoarce moş Gheorghe, moş Costache. Nu se vor întoarce patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, se vor întoarce oameni fără Duhul Sfânt. Cum se va conduce o Biserică fără Duhul Sfânt? Aista este Duhul Sfânt, Care a condus Biserica Sa de mii de ani. Ce nu le place? Ce nu le convine? N-au vrut să rămână credincioşi Domnului. Au trădat Sfânta Ortodoxie. Dacă vor dispărea acele documente care sunt atât de viclene, înşelătoare, şi care dărâmă Dogmele, Canoanele Bisericii, şi cele şapte Soboare Ecumenice în care rămânem şi credem, aceşti oameni, să ştiţi, fie patriarh, mitropolit, episcop, ei rămân fără Duhul Sfânt. Ei se vând lui antihrist, ei pregătesc calea pentru antihrist.
Biserica noastră este bună, este frumoasă, pentru asta ne-am luptat. Vrem să ne păstrăm Credinţa curată. Nu vrem să ne arătăm nimănui că facem ceva. Noi nimic n-am făcut ceva vrednic nici de laudă, nici de altceva, ci noi vrem să împlinim datoria de Creştin Ortodox, de a păstra curată Credinţa Ortodoxă. A venit vremea mărturisirii. Voi, fraţii mei, nu vă vindeţi. Vă rog din suflet, n-are nicio putere niciun patriarh, niciun mitropolit, niciun arhiereu, fără Duhul Sfânt, fără adevărul Credinţei Ortodoxe, care trebuie păstrată cu toată dragostea şi frica, nu are nimeni nicio putere nici de a lega, nici de a dezlega. Numai cei care rămân în adevărul în Duhul Sfânt.
Acolo s-au adunat sataniştii, masonii, care de mii de ani se străduiesc să ne distrugă Credinţa Ortodoxă. Ei s-au adunat acolo, ca să ducă Biserica într-o mare erezie, într-o credinţă mondială, pentru că trebuie să facă o credinţă, un împărat, un ban, ca să vină antihrist întru toate pregătite.
Vremurile nu sunt prea dulci, şi zilele cele din urmă le vedem astăzi. Ca arhierei, dăm palme lui Hristos, Îl batjocorim şi-I dăm palme în faţă, şi ne râdem ca Iuda, ,,ghiceşte cine Te-a lovit’’… Mă gândesc cu durere, mă gândeam şi ieri la fraţii mei arhierei români, cum se vor întoarce în ţară, cum vor privi în ochii celor care-au stat ani grei de închisoare, suferinţe şi bătăi şi n-au trădat, au păstrat curăţia Ortodoxiei. Cum o să vă întoarceţi, fraţilor, cum o să vă priviţi în ochii Bisericii voastre, a Poporului. Ce veţi răspunde Poporului, cine v-a trimis? Satana, ca să mergeţi acolo, ca să vindeţi, să dărâmaţi Ortodoxia noastră Sfântă. Ce n-a fost bun în Biserica noastră? Ce nu era bun, că trebuia de schimbat? De la început s-a văzut că era lucrarea lui antihrist.
Când într-un ,,sobor ortodox’’ se pune întrebarea de a legaliza homosexualismul , şi căsătoria bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie, a fost prima ruşine şi prima lovitură spre Biserica noastră Ortodoxă, când ai noştri patriarhi, oameni ,,sfinţi’’, să dispute aşa întrebări, fraţilor, în sinoade ,,ortodoxe’’. Noi trebuie să discutăm cum să salvăm lumea din păcat, cum să aducem poporul la Hristos. Şi apoi, mai departe s-au apucat împotriva dogmelor, de a uni erezii. Slavă Domnului că Dumnezeu a oprit măcar o parte din Biserici. A arătat încă o dată că Duhul Sfânt lucrează şi nu poate fi niciodată un sinod fără Biserica întreagă. Fără întregimea Ortodoxiei, niciodată nu poate fi un sinod.
Doar cei care s-au adunat îşi vor vinde Credinţa şi se vor întoarce fără Har. Dumnezeu va pedepsi cu ape, inundaţii, cu călduri mari, cu războaie, cu veşti de războaie, cu necazuri mari, după ce vor lua hotârâri şi vor vinde adevărul, atunci Dumnezeu Îşi va întoarce de la noi faţa şi veţi vedea ce necazuri mari vor veni asupra acestui pământ. Voi, fraţilor, rămâneţi credincioşi Domnului… Cum vom rămânea noi, încă nu ştim. Vom vedea. Vom îmbrăţişa pe toţi cei care nu-şi vor vinde Credinţa, nici Neamul. Îi vom îmbrăţişa ape aceia care vor rămâne în Adevăr, şi nu vom lăsa niciun preot să fie batjocorit, prigonit precum s-a întâmplat la noi, precum şi astăzi am slujit cu Părinţi care au fost prigoniţi din mănăstiri, din cauza nepomenirii patriarhului
Pentru noi, prima întrebare s-a rezolvat, că nu s-a mers la sinod e foarte bine. Al doilea, trebuie să ieşim din CMB (Consiliul Mondial Babilonic, n.m.), din erezia ereziilor, din ecumenism. Şi al treielea, cei care s-au întâlnit cu ereticii şi au mărturisit că sunt fraţi şi prea-fericiţi şi au recunoscut alte ,,biserici surori’’, să mărturisească prin pocăinţă la întreaga lume că singura Credinţă mântuitoare este Ortodoxia noastră, şi alta nu există. Atunci vom începe din nou pomenirea patriarhului în Bisericile noastre. Şi să-şi ţină fiecare Credinţa cu frică, cu cutremur, nu prin trădare şi viclenii, ci prin Adevărul Sfânt…
Aceia care s-au dus în Insula Crit, s-au dus ca nişte trădători, fără noi. Noi nu i-am trimis, Poporul nu i-a trimis. Să fie un sinod, trebuie să fie un patriarh. Trebuie să fie preot. călugăr şi mirean. Din partea unui episcop trebuie să meargă patru. Ei au făcut un canon şi s-au dus cum au ştiut ei. Acum rezolve ei propblema pentru dânşii. Hristos va rezolva. Hristos va rezolva problema Bisericii Ortodoxe, în continuare. Trădătorii să se pocăiască şi ruşine să le fie la toţi patriarhii şi arhiereii, care s-au dus şi se vor întoarce ca nişte cârpe spurcate, murdare, înapoi la Poporul şi Biserica sa. Să le fie ruşine, să nu mai stăm cu ochii în sus, ci cu ruşine pe pământ, că ne-a înşelat diavolul şi ne-a dus bucuroşi, ce lucru mare faceţi, vreţi să dărâmaţi ce-au făcut Sfinţii Părinţi şi cele şapte Soboare Ecumenice? Toată lumea s-a mântuit. Nu-i mai iartă Dumnezeu, niciodată nu se iartă acest păcat. Toţi păcătoşii să vină la Hristos, că pe niciunul nu-l dă afară…
Oamenii vor să distrugă Biserica lui Hristos. Hristos a făcut Biserica Sa, diavolii vor s-o dărâme. Nu-i lăsaţi. Voi sunteţi tari. Poporul e puterea lui Dumnezeu. Mâinile lui Dumnezeu sunteţi voi. De aceea, rugaţi-vă neîncetat şi să păstraţi Dreapta Credinţă Ortodoxă în care au suferit, au răbdat, şi au fost închisorile ateiste pline. N-a trădat nimeni. Au rămas sinceri credincioşi Domnului. Urmaţi-le Credinţa Lor, privind la sfârşitul lor de vieţuire.
Aici un adevăr trist a grăit IPS Longhin Jar, nu peste mult timp se împlinesc 6 ani de la acea zi groaznica 06.06.2016 , au trecut cei 6 ani, nunumai că nici pomeneală sa se dezica careva de acel sinod tâlhăresc, însă lucrurile au degenerat din mai rău în și mai rău că și când nimic nu sa întâmplat
Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești
„Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 77)
Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești. Prin diferite cuvinte, cugete și sfinte istorisiri Îl slăvim, Îi mulțumim, Îl rugăm și Îl implorăm pe Domnul. Dar rugăciune a minții se numește în special această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Se mai numește și rugăciune monologică sau de un singur gând, fiindcă se constituie din neîncetata repetare a acelorași cuvinte și a aceluiași gând.
Ne adresăm Domnului. Celui care a creat lumea și în continuare o ține și îi dă viață. Celui care ne-a plăsmuit din bunătate după chipul și asemănarea Lui și Căruia se cuvinte toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi mărturisim că Însuși Domnul este Dumnezeu-Omul, persoana istorică a lui Iisus Hristos, Care a primit și a luat trup omenesc din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria în vremea lui Cezar Augustus, ca să mântuiască pe om din neascultarea, aducătoare de moarte, de voia lui Dumnezeu și ca să ne dăruiască din nou viață adevărată și veșnică. Prin „Fiul lui Dumnezeu” propovăduim că Domnul nostru Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este Cel prin care am cunoscut pe Tatăl și Care ne-a trimis la Cincizecime harul Duhului Sfânt, Care rămâne de atunci și în continuare asupra Trupului Lui, Biserica.
De la Acest Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit cerem cu smerenie să ne miluiască pe noi păcătoșii. Omul smerit simte adânc înlăuntrul său starea lui tragică pe care i-a creat-o păcatul, despărțirea și înstrăinarea de Plăsmuitorul său. Simte încă și că această stare de moarte duhovnicească nu poate să o îndrepte el singur, oricât de mult ar lupta, oricâte fapte bune ar face, oricâte virtuți ar dobândi. Simte nevoia de ajutor. Simte nevoia să strige, precum ucenicii în furtună: „Doamne, mântuiește-ne că pierim” (Matei 8, 25). Simte că nu poate prin îndreptățire să caute mântuirea, că nu o merită. De aceea aleargă la milostivul Stăpân singurul Iubitor de oameni adevărat, îndelung răbdător și mult milostiv care împarte în dar izbăvirea și mântuirea oricui o cere. Și într-adevăr acela nu eșuează în scopul lui.
Prin rugăciune oferim smerit slăbiciunea noastră doctorului sufletelor și al trupurilor, ca să ne vindece. El ne așteaptă plin de dragoste și bunătate, personal, pe fiecare dintre noi, ca să ne dăruiască mai întâi negrăita bucurie a întâlnirii personale cu El și în continuare experiența unică a înțeleptei tămăduiri a bolilor noastre. În fața Dumnezeului necuprins, negrăit și nesfârșit, dar care în același timp este și apropiat, cunoscut și oferit, simțim că primim adevărata noastră valoare, că prețuim adică mai mult decât lumea toată.
Trăind în rugăciune înaintăm și creștem în cunoașterea măreției lui Dumnezeu. Simțim că Dumnezeu împărățește în viața noastră. Că stăpânește în cugetul nostru și în întreaga noastră ființă. Că devine El centrul vieții noastre. Că dă sens lucrărilor și gândurilor noastre și că le preface într-o continuă doxologie a bunătății Lui. Că inundă existența noastră, până în adâncurile ei, cu o puternică iubire pe care nu poate să o descrie cuvântul omenesc, față de Însuși Dumnezeu, față de icoanele Lui, față de semenii noștri și întreaga creație.
Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Editura Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995
Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduiește într-Însul să fie covârșit de încercări
Sfântul Simeon Metafrastul
Cel ce vrea să se facă următor lui Hristos ca să se poată numi fiu al lui Dumnezeu, născut din Duh, se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin sau bolile trupești, sau ocările și osândirile de la oameni; pe lângă acestea, și uneltirile celor nevăzuți, cu curaj și răbdare.
Căci proba feluritelor necazuri e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor ca să se facă arătate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul. Iar semnul care a deosebit în tot veacul pe patriarhi, proroci, apostoli și mucenici nu a fost altul, decât trecerea prin calea cea strâmtă a încercărilor și necazurilor, pentru a bineplăcea astfel lui Dumnezeu. „Fiule, zice Scriptura, când te apropii să slujești Domnului, gătește-ți sufletul spre ispită, îndreaptă-ți inima și rabdă.” (Înțelepciunea lui Sirah 2, 1). Iar în altă parte: „Toate cele ce-ți vin primește-le ca bune, știind că fără Dumnezeu nu se face nimic.” (Ecclesiastul 2, 1).
Drept aceea, sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu trebuie să se prindă înainte de orice, de răbdare și de nădejde. Căci meșteșugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleșire în vremea necazului, ca să depărteze de la nădejdea către Domnul.
Iar Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduiește într-Însul să fie covârșit de încercări, încât să deznădăjduiască. Pentru că zice Apostolul: „Credincios este Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, ci va face împreună cu ispita și sfârșitul, ca să puteți răbda.” (I Corinteni 10, 13).
Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, capitolul 129, în Filocalia, volumul V, p. 343
Prin încercări, sufletele devin demne de Împărăția Cerurilor
SFÂNTUL SIMEON METAFRAST
Precum cânepa dacă nu e bătută mult nu se poate folosi la scoaterea celor mai subțiri fire și cu cât se bate și se piaptănă mai mult cu atât se face mai curată și de mai bun folos și precum vasul nou făcut dacă nu e băgat în foc nu poate fi folosit de oameni. Și precum pruncul e încă neiscusit pentru lucrurile lumii căci nu poate nici zidi, nici semăna, nici sădi, nici altul din lucrurile lumii, așa e adeseori și cu sufletele.
Chiar dacă s-au împărtășit de harul dumnezeiesc și pentru pruncia lor sunt pline, prin bunătatea Domnului, de încredințarea dulceții și a odihnei Duhului, dacă nu sunt însă cercate, nici cercetate prin felurite necazuri de către duhurile rele, sunt stăpânite încă de pruncie și, ca să zic așa, nu sunt destoinice pentru Împărăția Cerurilor.
Căci zice dumnezeiescul Apostol: „Dacă sunteți fără certare, de care s-au făcut părtași toți, sunteți din fărădelegi, iar nu fii” (Evrei 12, 8)
(Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, cap. 130, în Filocalia, vol. X p. 343-344)
Nu vă temeți de dureri și necazuri
SFÂNTUL SIMEON METAFRASTUL
Dacă vrem să răbdăm tot necazul și toate ispitele cu ușurință, să dorim moartea pentru Hristos și să o avem pururea înaintea ochilor.
De altfel, aceasta ne este și porunca: Să ne luăm crucea și să-I urmăm Lui, ceea ce înseamnă să fim aplecați să murim. Dacă vom avea această stare de suflet, vom răbda, cum s-a zis, tot necazul văzut și nevăzut, cu multă ușurință.
Căci cel ce dorește chiar să și moară pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri și de necazuri. Căci de aceea socotim necazurile grele, pentru că nu dorim moartea pentru Hristos și nu atârnăm cu gândul pururea de El. Iar cel ce poftește să-L moștenească pe El, să poftească, de asemenea, a râvni pătimirile Lui. Așadar, cei ce zic că iubesc pe Domnul întru aceasta se fac vădiți, că rabdă nu numai cu vitejie, ci și cu inimă bună tot necazul care le vine asupra, pentru nădejdea în El.
(Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraza în 150 de capete, cap. 133, în Filocalia, vol. V p. 345)
„Cel ce păzeşte poruncile Mele, acela Mă iubeşte”
Sfântul Părinte Porfirie Kafsokalivitul
L-am întrebat într-o zi:
‒ Ce e mai bine să spun în rugăciunea mea?
‒ Nimic. Dumnezeu ştie mai bine ca tine de ce anume ai nevoie. Spune neîncetat rugăciunea lui Iisus.
Altădată, uitând acest răspuns, i-am pus aceeaşi întrebare, iar Părintele mi-a zis:
‒ Să-L rogi pe Hristos să te facă vrednic de iubirea Sa.
Am înţeles că aceste două răspunsuri laconice conţineau două mesaje preţioase. Ajunge să mă rog neîncetat, fără să mă neliniştesc pentru ce o să spun în rugăciune. Ajunge rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să-L informez pe Dumnezeu despre nevoile mele, de vreme ce El le cunoaşte incomparabil mai bine decât mine şi Se îngrijeşte de împlinirea lor, pentru că mă iubeşte. Nu e nevoie să-l informez pe Dumnezeu, ca să cer manifestarea iubirii Lui, care oricum îmi este dată.
Ce trebuie eu să fac e să răspund cu iubirea mea la iubirea Lui, aşa încât iubirea să fie reciprocă şi, astfel, toate necazurile mele să se rezolve. Aici nu e vorba de Cel ce dă, ci de cel ce primeşte, care, pentru a ajunge să-L iubească, la rândul lui, pe Hristos, trebuie să împlinească acel cuvânt al Său: „Cel ce păzeşte poruncile Mele, acela Mă iubeşte”.
Sfântul Părinte Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 385