Doi monahi trăiau împreună în pustie. Într-una din zile şi-au impus o condiţie – să nu mănânce nimic până când nu le va trimite Dumnezeu. Oare ar fi coborât Dumnezeu în mod vizibil înaintea lor cu vreun coş de mâncare? Nicidecum!
Mai târziu, când deja erau extenuaţi din cauza foamei, i-au aflat câţiva tâlhari care, îndată ce i-au văzut în ce hal se aflau, li s-a făcut milă şi le-au dat să mănânce. Unul dintre ei a luat mâncarea, zicându-şi în gând: «Aceşti oameni sunt răufăcători şi tâlhari. Faptul că ne dau pâine şi nu ne omoară, e o lucrare a lui Dumnezeu. E o intervenţie a Proniei Divine». Celălalt însă nu a primit mâncarea de la tâlhari, ci a aşteptat să ia pâine direct din mâna lui Dumnezeu şi astfel să mănânce. Prin urmare, neprimind mâncarea de la tâlhari, a murit de foame!”
E! Faptul că barbarii şi răufăcătorii le-au dat pâine celor doi oameni extenuaţi nu este oare o lucrare a proniei lui Dumnezeu? Nu Dumnezeu este Cel care i-a luminat pe barbari? Sigur că da! De aceea şi eu îţi spun acum: nu te descuraja! Încrede-te în pronia divină şi Dumnezeu va avea grijă să depăşeşti ispitele. Nu cumva aştepţi să ţi Se arate Dumnezeu înaintea ochilor? Sigur că nu! Ci să-l lumineze pe un om ca să-ţi fie alături în momentele grele. Când îţi pui nădejdea în Dumnezeu, toate le rabzi, fiindcă ştii că Dumnezeu are planul Lui şi nu te va lăsa. Va aranja situaţiile în folosul tău şi va fi chiar mai bine decât te aştepţi!
(Fragment extras din cartea: „Lumină lină și tainică în negura zilelor noastre. Starețul Gherman Stavrovouniotul”, Ed. Doxologia, 2016)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Zilele acestea Pr Emanuel Saris din Rethimno a anunțat încetarea pomenirii pseudoierarhului de Creta Evghenie, motivul este ft cunoscut, pan erezia ecumenismului și recunoașterea schismaticilor din Ucraina
Sinceritatea este oglinda celor lăuntrice
SFÂNTUL INOCHENTIE AL PENZEI
Înfățișarea celui cu adevărat cucernic este oglinda lăuntrului său. Sinceritatea este chipul nemăsluit al celor lăuntrice. Omul cu adevărat cucernic nu are aceleași gânduri ca fariseul, cu toate că uneori seamănă cu el la înfățișare. El nu cugetă nimic în afara celor pe care le poruncește Apostolul: „Fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice lucru de lăudat, la acestea vă fie gândul” (Filipeni 4, 8).
În inima sa, el strigă neîncetat, împreună cu Petru, către Mântuitorul: „Doamne, Tu știi toate; inima mea Îți este deschisă: Tu știi că Te iubesc” (Ioan 21, 17), iar în felul acesta se străduiește neîncetat să aprindă în sine însuși o iubire de Dumnezeu pe măsura iubirii Lui.
(Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer. Învățăturile unui sfânt tânăr, Editura Sophia, București, 2012)
***
Să păzim cu grijă tainele sufletului nostru!
SFÂNTUL INOCHENTIE AL PENZEI
Fiți buni și nu arătați nimic în afară. Dacă vă veți descoperi trăirile, vă veți da inima în vileag și îi veți descoperi vrăjmașului mijlocul de a vă fura toată comoara duhovnicească. Păstrați-vă lucrurile de preț sub cheie, în tainițe.
Mărgăritarul și briliantul nu zac unde se nimerește. Ele sunt adunate cu băgare de seama și păzite cu osârdie.
O, cu cât sunt mai de preț, mai strălucitoare și mai curate mărgăritarul rugăciunii și briliantul duhovnicesc! Cât de albe și de curate sunt! Cum luminează și strălucesc! Ca un briliant, numele lui Iisus Hristos nu se stinge din inimă dacă aceasta va fi luminată de dragoste; ca un mărgăritar, el împodobește liniștea duhovnicească din suflet, dacă acesta va dobândi luare-aminte la rugăciune.
(Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 125)
Nu te bizui pe tine însuți
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
A fost o vreme când îmi dădeam multă osteneală, mă nevoiam să mă rog mult și îndelung. Într-o zi, el (n.n. părintele duhovnic Atanasie) mă înteabă:
– Tu te rogi mult?
– Da.
– Și cu bucurie?
– Da.
– Și dacă împrejurările te opresc, te simți prost?
– Da.
– Atunci să știi că nu ai învățat încă să-ți pui nădejdea în Dumnezeu și că te bizui doar pe propria-ți rugăciune și pe propriul tău efort. Ei bine, încetează, oprește toate aceste nevoințe și rugăciuni: fă seara și dimineața doar cinci închinăciuni sau mătănii și zi aceste cuvinte: „Pentru rugăciunile celor care mă iubesc, Doamne, miluiește-mă!” și nu adăuga nimic în plus. După ce te-ai rugat în acest fel și când te vei fi culcat în patul tău, pune-ți această întrebare: „Pe rugăciunea cui pot conta? Câți din jurul meu sunt cei ce mă iubesc și se roagă pentru mine?”. Și abandonează-te iubirii, dragostei lor; dar gândește-te cât de mult ne iubește Dumnezeu și predă-te, abandonează-te iubirii Lui. În nici un caz să nu te bizui pe tine însuți.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Editura Sofia, p. 22-23
***
Învață să-I dăruiești lui Dumnezeu rugăciunea
Dacă rugăciunea pe care dorești s-o aduci lui Dumnezeu nu este importantă și semnificativă pentru tine în primul rând, nu o vei putea prezenta Domnului. Dacă ești neatent față de cuvintele pe care le pronunți, dacă inima ta nu le resimte sau dacă viața nu îți este îndreptată în aceeași direcție cu rugăciunea ta, aceasta nu va putea ajunge până la Dumnezeu.
De aceea, primul lucru pe care trebuie să-l faci este, după cum am spus, să găsești o rugăciune pe care să o poți spune cu toată mintea ta, cu toată inima și cu toată voința ta – o rugăciune care nu trebuie să fie neapărat un mare exemplu de subtilitate liturgică, ci una care să fie adevărată, una care să nu eșueze în ceea ce dorește să exprime. Trebuie să înțelegi această rugăciune, cu toată bogăția și precizia pe care le cuprinde.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, București, 2006, pp. 61-62
Teama noastră în faţa suferinţei
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.
Complexitatea sa provine din faptul că ea reacţionează şi se schimbă necontenit, nu în sensul că ar putea deveni necredincioasă primei iubiri, ci că după ce a trecut printr-o nouă trăire ea se schimbă, devine alta. În acest sens, singura forţă stabilă, în stare să menţină în inimă o armonie, o ordine desăvârşită, este rugăciunea, căci ne leagă de Dumnezeu, Cel ce nu se schimbă niciodată, şi Care totodată închide în Sine nesfârşite bogăţii. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, “Dumnezeu este fiinţa cea mai simplă, în sensul integrităţii şi transparenţei Sale desăvârşite”; în El nu există acest caracter complicat, caracteristic omului, ci o bogăţie nemărginită. El este Cel Atotbogat.
Principalul obstacol în calea educării inimii e teama noastră în faţa suferinţei, în faţa întristării sufletului, a tragediei duhului. Ne e teamă să suferim şi din această cauză ne îngustăm inima şi o acoperim cu o platoşă. Ne e teamă să privim şi să vedem, ne e teamă să ascultăm şi să auzim; ne e teamă să vedem suferinţa altcuiva şi să auzim strigătul sufletului său. De asemenea, ne închidem în noi înşine şi din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti, prizonieri ai acestei zăvorâri.
Există un poem minunat al lui Merejkovski, intitulat “Coralii” în care se spune despre corali că sunt cele mai fragile creaturi din mare; de aceea, pentru a se apăra şi supravieţui, ei se înconjoară de această materie dură, numită chiar coral, dar tocmai această autoapărare îi omoară. La fel se întâmplă şi cu omul care se apără de durere, de suferinţă, de groază, de frica faţă de ceea ce i-ar putea pricinui lui însuşi durerea aproapelui, boala, moartea celuilalt, pe scurt toată grozăvia şi tragedia veiţii pământeşti. Un astfel de om e bine ocrotit, dar în acelaşi timp el trăieşte o moarte lăuntrică.
Pentru a ne educa inima spre a fi o inimă vie, trebuie să ne punem cu cea mai deplină sinceritate următoarea întrebare: “Suntem noi, oare, pregătiţi să lăsăm să intre în inima noastră orice suferinţă? Suntem, oare, gata să compătimim cu orice om care suferă de frig, de foame, de teamă, şi care în viaţă a avut parte de nenumărate lovituri? Suntem noi gata să împreună-pătimim cu aceştia, fără a încerca să aflăm dacă sunt sau nu vinovaţi, întrebându-ne doar: acest om suferă sau nu? Suntem noi gata să răspundem acestei suferinţe cu toată compătimirea de care ne simţim în stare?” Dacă vom deschide zăgazurile acestei împreună-pătimiri, ea va creşte, se va lărgi şi va îmbrăţişa într-o tot mai mare măsură durerea, tragedia vieţii pământeşti.
Dar acest lucru ne înspăimântă pe toţi şi ne face să reacţionăm în două moduri diferite. Fie ne baricadăm în noi înşine, închizând ochii, astupându-ne urechile şi nevrând să vedem; fie începem să obiectăm: “Desigur că suferă, dar cine e vinovat pentru asta? Sigur că suferă, dar de ce trebuie să răspund eu? Nu e nimeni altcineva care să o facă? Este el, oare, omul cel mai apropiat mie, ori sunt eu cel mai apropiat lui? Nu e nimeni care să-i fie mai apropiat?”
Un alt procedeu de care ne folosim pentru a ne apăra de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului, este acela de a ne declanşa o stare de iritare, de mânie. Ne e mult mai uşor să ne mâniem împotriva minciunii care domneşte pe pământ, împotriva celor răspunzători pentru această suferinţă, uneori chiar împotriva celui suferind, care cere de la noi compătimirea pe care refuzăm să i-o dăruim. A suferi este o stare pasivă; a suferi înseamnă a te dărui şi, după cum zice Evanghelia, a îngădui altora să ne facă nouă ceea ce le va dicta lor inima să facă. A te mânia e însă uşor; în mânie există o activitate, o forţă vremelnică. În cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca pe o reacţie virilă la răul din lume. Şi prin aceasta noi ne lipsim de orice participare la acea stare a sufletului, la acea atitudine faţă de lume şi de inevitabilele ei dureri, pe care le găsim în Hristos, în Dumnezeu.
Toată suferinţa pe care a întâlnit-o aici pe pământ, Hristos a asumat-o în întregime, cu o iubire curată şi desăvârşită, cu o milostivire sfâşietoare. Şi, când această suferinţă s-a manifestat prin ură, printr-o nemăsurată ură, El a luat asupra Sa această suferinţă, după cum putem vedea în zilele Sfintelor Sale Patimi, Răstignirii pe Gologota, morţii şi pogorârii Lui la iad.
Extras din Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertării, taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, p. 32-35
Suntem în stare să iertăm cu adevărat?
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.
Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: „Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: „pentru că merităm”? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.
Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!…”
O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…
Extras din ”Taina iertării. Taina tămăduirii.” de Mitropolit Antonie de Suroj, Editura: Reîntregirea, 2010