Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă, ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge.
La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului Dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit. Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu şi vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijenţă, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtăşit cu nevrednicie şi a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.
Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă seminţele şi paiele; paiele le împrăştie vântul, iar seminţele cad la picioarele Stăpânului şi sunt strânse în jitniţe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecată cu noi înşine şi noi înşine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăinţă. Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie şi omul, care s-a înrobit păcatului.
Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment. Trebuie să ne curăţim sufletele şi să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede şi conştient, iar nu ca o jivină care-şi ascunde capul ca să nu vadă primejdia.
(Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi îndrumări duhovniceşti)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
SFÂNTUL MACARIE AL OPTINEI :
Domnul spune că nu putem sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu, şi lumii, iar Apostolul Iacov arată că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu. Nu putem sluji lumii, adică obiceiurilor lumeşti ce nu se potrivesc cu creştinismul. Din păcate, acum „nu se obişnuieşte în societate” să-ţi faci cruce. Or, este vorba de mântuitoarea pecete a crucii şi a numelui lui Hristos. Vezi cum vrăjmaşul îşi atinge scopul său atotpierzător, punând pecetea celui potrivnic pe frunte şi pe mâna dreaptă? Iată ce scrie despre aceasta Sfântul Efrem Sirul:
„Şi va pune această pecete a sa spurcată nu pe oricare mădular al trupului, ci pe mâna cea dreaptă a omului. Aşijderea şi pe frunte va pune însemnul cel păgânesc, ca omul să nu poată pune cu mâna dreaptă asupra sa pecetea lui Hristos, Mântuitorul nostru, şi să nu poată face nici pe frunte semnul cel înfricoşător şi sfânt al Domnului, slăvită şi înfricoşătoarea cruce a Mântuitorului, deoarece ştie răucredinciosul că crucea Domnului, dacă va fi pecetluit cineva cu ea, strică toată puterea lui. De aceea va pune pecete pe mâna dreaptă a omului, fiindcă ea pecetluieşte cu semnul crucii toate mădularele noastre.”
Şi cum pune vrăjmaşul pecetea pe frunte şi pe mâna dreaptă? Nu altfel decât introducând treptat în obiceiurile societăţii vicleniile sale; pe deasupra, se ascunde cu viclenie, insuflându-le oamenilor că nu există diavol.
Întrebi cum să te porţi în asemenea situaţii. După părerea mea, trebuie să te porţi potrivit Sfintei Scripturi, să nu urmezi în această privinţă lumii şi să nu te temi de batjocuri.
Uneori ţi se întâmplă că citind un canon ori un acatist să nu reuşeşti să citeşti până la capăt din pricina oboselii ori să fii întreruptă. Întrebi dacă poţi să ţii minte unde ai rămas şi să termini de citit pe urmă. Poţi şi aşa, poţi să laşi pe mai apoi, împlinind neajunsul prin smerenie, fără să te tulburi.
Ce este de făcut dacă n-ai mult timp pentru rugăciune?
Dacă n-ai mult timp pentru rugăciune, mulţumeşte-te cu ce ai, iar Dumnezeu va primi intenţia ta. Să ţii minte că simţământul vameşului Îi place lui Dumnezeu în rugăciune şi să nu preţuieşti propriile rugăciuni: aceasta este treaba lui Dumnezeu, să le preţuiască, nu a noastră.
Putem avea încredere în vise?
În vise nu trebuie să avem încredere şi nu trebuie să ne tulburăm din pricina lor. Vrăjmaşul face multe şiretlicuri ca să ne bage în tulburare. Dacă se întâmplă ceva cu noi, asta nu e din pricina viselor, ci pentru că aşa trebuie să fie, potrivit judecăţilor lui Dumnezeu, pe care nu le pricepem noi.
Şcoala Ortodoxiei pentru începători. Poveţe ale sfinţilor pentru toate împrejurările vieţii, Editura Sophia, 2014
Nu râvni stăpânire sau vreo oarecare cinste pe pământ şi nu te crede vrednic de cinstire
Pe cât este de înaltă funcția ta, pe atât de mare trebuie să fie şi smerenia ta; pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare trebuie să fie pogorârea de sine întru smerenie; pe cât te înalţă oamenii, pe atât de mult să te smereşti.
Pe cât de mult te cinstesc oamenii şi te slăvesc, pe atât de mult să te socoteşti nevrednic de cinstire. Nu te înălţa pentru oarecare izbânzi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Nu cugeta şi nu grăi că ai făcut cutare şi cutare, pentru ca acestea să nu se risipească într-o clipă înaintea ta, însă de ai lucrat ceva bun, spune că nu tu ai făcut acestea, ci harul lui Dumnezeu a lucrat cu tine.
Mântuirea noastră nu este atât în faptele noastre, cât în milostivirea lui Hristos, căci Dumnezeu va primi de la noi cele pe care le va voi, iar ce nu va voi, va lepăda. Toate să le socoteşti lui Dumnezeu, pentru ca El toate ale Sale să le socotească ţie şi să îţi fie întru toate grabnic ajutător. Nu râvni stăpânire sau vreo oarecare cinste pe pământ şi nu te crede vrednic de cinstire, ci te socoteşte că eşti cel mai rău dintre toți. Căci atunci vei fi vrednic de cinste, când te vei socoti nevrednic de aceasta; atunci vei fi mare, când te vei vedea mic; atunci vei fi oareşce, când te vei socoti nimic.
Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 75
Domnul ne duce prin pătimiri, greutăți și necazuri ca prin ele să dobândim pacea
Pe pământ ne este dat ca prin pace și liniște să biruim tot răul. Putem fi pașnici și liniștiți într-un mediu pașnic și liniștit, dar această pace nu este atât de trainică și statornică precum aceea care se dobândește într-un mediu plin de tulburare.
Atunci când pleci dintr-un mediu liniștit într-unul plin de tulburare, de îndată îți schimbi starea sufletească, nu poți să rabzi nedreptatea și se pornește iadul, roiesc gândurile ucigașe, și atunci s-a isprăvit cu pacea noastră. De aceea Domnul ne duce prin pătimiri, greutăți și necazuri, ca prin ele să dobândim pacea. Noi nu avem putere să le biruim pe toate acestea singuri, fără Dânsul. Avem pilda Sfintei Mucenițe Ecaterina, care, fiind tânără de 18 ani, a pătimit.
Rănită și istovită, a fost aruncată de vrăjmași în temniță și Domnul i S-a arătat acolo. Ea L-a întrebat: „Doamne, unde ai fost până acum?”. „Aici am fost, în inima ta.” „Cum ai fost în inima mea, când ea este rea, necurată și plină de trufie?” „Da, așa-i”, i-a spus El, „însă ai lăsat loc și pentru Mine, și dacă nu aș fi fost cu tine nu ai fi putut duce această pătimire. Căci îți voi da putere să poți răbda până la capăt!”
Sfinții Părinți spun: „Prin aceasta vom ști că suntem dragi Domnului, dacă ne duce prin mari necazuri, pătimiri și suferințe”. „Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze”, (Ioan 14, 27) spune Domnul, Cel ce este Adevărul, Calea și Viața.
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 171-172