După pseudo-sinodul din Creta: patru ani de strădanii pentru păstrarea Sfintei Credinţe Ortodoxe

Cuvântul de ordine cu care au plecat spre case participanţii la sinodul II tâlhăresc din Creta a fost să ţină tăinuite hotărârile acestuia, bine ştiind că Biserica va reacţiona neîntârziat. Urma ca ele să fie transpuse în practică, implementate adică, pas cu pas, pe nesimţite, hoţeşte, încât oamenii să nu-şi dea seama de schimbările care se petrec. Socoteala aceasta nu s-a prea potrivit cu realitatea, Dumnezeu a făcut să existe o fisură mică, prin care documentele cretane au ajuns la noi. A urmat o perioadă de incertitudini, cercetări, analize, constatări şi consultări, până când s-a cristalizat poziţia Bisericii noastre, faţă de ierarhii trădători. Când ierarhii români au văzut că documentele eretice nu mai sunt secrete, au catadicsit să le publice, şi din acel moment adevărul a fost accesibil tuturor. Dezorientarea noastră a mai persistat o vreme, pentru că ne confruntam cu o situaţie neobişnuită, nouă pentru noi, dar prezentă în istoria trecută a Bisericii. După consultări cu Părinţii din Biserica Greciei, a prins contur necesitatea canonică de delimitare de ierarhii ecumenişti, prin întreruperea pomenirii lor la Sfânta Liturghie şi la celelalte Slujbe Bisericeşti. A fost un fapt la care nu se aşteptau, o surpriză neplăcută şi îmi amintesc şi acum cum încercau să ne aducă pe făgaşul lor, prin tot felul de metode.

Când şi-au dat seama că nu vom ceda, s-a dat poruncă patriarhală ca toţi ,,răzvrătiţii’’ să fie caterisiţi şi înlăturaţi din mijlocul credincioşilor pe care-i păstoreau. Credeau că-n acest fel îi pedepsesc în mod exemplar şi vor descuraja orice prezumtivă întrerupere a pomenirii. Nici în acest caz, socotelile nu s-au potrivit. Au apărut şi alţi Părinţi mărturisitori care şi-au dat seama de monstruozitatea rătăcirilor din Creta. Părinţii îngrădiţi de erezie au început să comunice între ei, să se cunoască, să se întâlnească şi aşa s-au reunit primele Sinaxe. Fără organizare, fără statute şi regulamente, fără lideri. Liantul nostru unificator şi suficient a fost dorinţa de a sta împotriva ereziei şi a apăra Sfânta Credinţă Ortodoxă.

Trebuie să remarcăm că nepomenitorii, preoţi şi credincioşi, am început lupta antiecumenistă cu o gravă tară, aceea a indivizilor infiltraţi între noi cu scop de dezbinare şi compromitere. Ne-a trebuit destul de mult timp până să ne dăm seama de prezenţa nocivă a acestora. Până să ne dezmeticim, ruptura s-a produs. La început am resimţit-o dureros, cu trecerea vremii ne-am bucurat de roadele ei. Cei puţini rămaşi am putut să ne continuăm slujirea şi lupta antiecumenistă, netulburaţi de intrigi şi diversiuni. Ca în orice război, au fost victime şi vor mai fi, deoarece lupta e îndelungată şi deloc uşoară.

Nu ne facem iluzii că prin ruptura consfinţită la Roman am scăpat definitiv de agenţii provocatori şi de influenţă infiltraţi printre noi. Au plecat unii, au venit alţii cu forţe proaspete, dornici de afirmare şi de distrugere a nepomenitorilor. Ce nu face trădătorul pentru treizeci de arginţi murdari? Eu zic să nu-şi facă iluzii că s-au eternizat printre noi şi vor rămâne tăinuiţi. Veţi vedea cum îi va scoate Dumnezeu la arătare şi vă veţi mira cum a fost posibil ca omul în care am avut atâta încredere să se dovedească a fi un trădător. Sau o trădătoare.

La începuturile noastre, am acordat mult credit unor persoane în haine monahale şi ne era drag să ne întâlnim cu dânşii. S-a văzut, după aceea, că sunt oameni nepotriviţi pentru viaţa mirenească, nepotriviţi şi pentru monahism. E bine că nu au rămas în lume să întemeieze familii, e rău că au ales calea călugăriei. Am asistat odată la o revărsare de ură şi la o violenţă de limbaj din partea unui asemenea specimen, încât toţi am rămas consternaţi. Cum e cu putinţă?, am zis. Este, pentru că domnul a continuat în călugărie ceea ce-a început în viaţa civilă, şi continuă şi acum, pretinzându-se mare luptător pentru ,,binele’’ nostru. Şi, cum am spus, nu e singurul.

,,Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu’’ Luca 22, 31). Să nu ne închipuim că Domnul ne-ar fi dat satanei, după cum i-a fost cererea. Nu, Mântuitorul Hristos îngăduie celui rău să-şi ia partea sa, adică pe oamenii care L-au părăsit pe Dumnezeu şi s-au pus, cu toată fiinţa lor, în slujba diavolului. În aceaşi vreme, se vor arăta cei vrednici de Împărăţia cerească. La urma urmei, acesta e rostul oricărei cerneri. Dintre sute de catarge care lasă malurile, Câte oare le vor sparge vânturile, valurile?

Presbiter Ioviţa Vasile