Plânsul este exteriorizarea unor sentimente lăuntrice ale omului. Plângem atunci când avem o durere fizică sau sufletească; plângem pentru nenorocirile celor apropiaţi sau pentru moartea celor dragi nouă. Plânsul exprimă uneori şi o mare bucurie, când primim o mare binefacere de la Dumnezeu sau când copiii noştri sunt învredniciţi de reuşite. Există şi plânsul determinat de o stare maladivă a omului.
Plânsul despre care vorbeşte Mântuitorul în cea de-a doua fericire are o determinare duhovnicească, adică omul îşi rememorează păcatele trecute ale vieţii, se întristează pentru ele şi se pocăieşte. Este plânsul benefic care ne face să sporim în urcuşul nostru spre împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne spune că ,,întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte’’ (II Corinteni 7, 10). Alteori plângem pentru starea păcătoasă a aproapelui sau pentru cei care se pierd, deoarece mor în stare de nepocăinţă sau se sinucid. Sfântul Serafim de Sarov vărsa adesea lacrimi pentru cei care se chinuiesc în întunericul iadului. Cum suferinţele aproapelui nu ne pot lăsa indiferenţi, suntem îndemnaţi să fim alături de el în orice împrejurare: ,,Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei care plâng’’ (Romani 12, 15).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns pentru prietenul Său Lazăr, atunci când, venind în Betania, l-a găsit pe acesta aşezat în mormânt de patru zile (Ioan 11, 35). Altădată, când Se apropia de cetatea Ierusalim, a plâns pentru nepocăinţa locuitorilor ei, ştiind va veni vremea când va fi împresurată de duşmani, care o vor face una cu pământul, profeţie care s-a şi împlinit în anul 70 după Naşterea Sa (Luca 19, 41, 44).
Făgăduinţa pentru cei ce-şi plâng păcatele, sau plâng pentru răul întâmplat aproapelui, este mângâierea lui Dumnezeu. Aşa ne spune Sfântul Apostol Ioan, scriind despre sfârşitul veacului acestuia şi înnoirea lumii: ,,Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut’’ (Apocalipsa 21, 4). Întristările şi durerile vieţii acesteia pământeşti, chiar de lungă durată, sunt trecătoare, iar faptul că ne îndreptăm nădejdea spre vremea când Dumnezeu va împlini făgăduinţele Sale, ne ajută să trecem prin toate acestea, fără a cădea în deznădejde.
Presbiter Iovița Vasile