„Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 77)
Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești. Prin diferite cuvinte, cugete și sfinte istorisiri Îl slăvim, Îi mulțumim, Îl rugăm și Îl implorăm pe Domnul. Dar rugăciune a minții se numește în special această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Se mai numește și rugăciune monologică sau de un singur gând, fiindcă se constituie din neîncetata repetare a acelorași cuvinte și a aceluiași gând.
Ne adresăm Domnului. Celui care a creat lumea și în continuare o ține și îi dă viață. Celui care ne-a plăsmuit din bunătate după chipul și asemănarea Lui și Căruia se cuvinte toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi mărturisim că Însuși Domnul este Dumnezeu-Omul, persoana istorică a lui Iisus Hristos, Care a primit și a luat trup omenesc din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, în vremea lui Cezar Augustus, ca să mântuiască pe om din neascultarea, aducătoare de moarte, de voia lui Dumnezeu și ca să ne dăruiască din nou viață adevărată și veșnică. Prin „Fiul lui Dumnezeu” propovăduim că Domnul nostru Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este Cel prin care am cunoscut pe Tatăl și Care ne-a trimis la Cincizecime harul Duhului Sfânt, Care rămâne de atunci și în continuare asupra Trupului Lui, Biserica.
De la Acest Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit cerem cu smerenie să ne miluiască pe noi păcătoșii. Omul smerit simte adânc înlăuntrul său starea lui tragică pe care i-a creat-o păcatul, despărțirea și înstrăinarea de Plăsmuitorul său. Simte încă și că această stare de moarte duhovnicească nu poate să o îndrepte el singur, oricât de mult ar lupta, oricâte fapte bune ar face, oricâte virtuți ar dobândi. Simte nevoia de ajutor. Simte nevoia să strige, precum ucenicii în furtună: „Doamne, mântuiește-ne că pierim” (Matei 8, 25). Simte că nu poate prin îndreptățire să caute mântuirea, că nu o merită. De aceea aleargă la milostivul Stăpân singurul Iubitor de oameni adevărat, îndelung răbdător și mult milostiv care împarte în dar izbăvirea și mântuirea oricui o cere. Și într-adevăr acela nu eșuează în scopul lui.
Prin rugăciune oferim smerit slăbiciunea noastră doctorului sufletelor și al trupurilor, ca să ne vindece. El ne așteaptă plin de dragoste și bunătate, personal, pe fiecare dintre noi, ca să ne dăruiască mai întâi negrăita bucurie a întâlnirii personale cu El și în continuare experiența unică a înțeleptei tămăduiri a bolilor noastre. În fața Dumnezeului necuprins, negrăit și nesfârșit, dar care în același timp este și apropiat, cunoscut și oferit, simțim că primim adevărata noastră valoare, că prețuim adică mai mult decât lumea toată.
Trăind în rugăciune înaintăm și creștem în cunoașterea măreției lui Dumnezeu. Simțim că Dumnezeu împărățește în viața noastră. Că stăpânește în cugetul nostru și în întreaga noastră ființă. Că devine El centrul vieții noastre. Că dă sens lucrărilor și gândurilor noastre și că le preface într-o continuă doxologie a bunătății Lui. Că inundă existența noastră, până în adâncurile ei, cu o puternică iubire pe care nu poate să o descrie cuvântul omenesc, față de Însuși Dumnezeu, față de icoanele Lui, față de semenii noștri și întreaga creație.
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Editura Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)
Selecţie şi editare: Dr. Gabeiela Naghi
Slujbă ecumenistă la Paris-venerarea Sfintei Coroane de Spini din Biserica Saint-Germain l’Auxerrois. Au participat Episcopul Georges Pontier, administratorul apostolic al Eparhiei Parisului, e cardinalul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creștinilor și mitropolitul Hilarion de Volokolamsk din partea Bisericii Ortodoxe ruse, Mitropolitul Antonie de Cersonez, Exarh Patriarhal al Europei de Vest al Patriarhiei Moscovei, precum și clerici și credincioși ortodocși.
https://www.youtube.com/watch?v=j88011qhUyg&t=2393s
Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui
Sfântul Petru Damaschinul
Zis-a Domnul: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuților. Căci niciuna dintre virtuți nu stă fără ea. Deoarece „tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăția Cerurilor” (Luca 9, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile, dacă nu va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în Împărăția Cerurilor. Fiindcă și cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare, ca să primească răsplata desăvârșită în veacul viitor.
În toată știința și cunoștința este nevoie de răbdare. Și pe drept cuvânt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără ea, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămână ceea ce i s-a făcut. Și simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se face și odată făcut, prin ea rămâne și fără de ea nu stă, nici nu se desăvârșește. Pentru că dacă este bun, ea îl prilejuiește și îl păzește; iar dacă este rău, ea dă ușurare și tărie de suflet și nu lasă pe cel ispitit să fie strâmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învață sufletul să se mângâie și să nu slăbească de mulțimea războaielor și a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experiența războiului. Pe ea având-o fruntașul Petru, deși a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a căzut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunându-se gândului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia și pustiul, ci cu răbdare zicând către gânduri: n-am păcătuit și iarăși zic vouă n-am păcătuit.
O dumnezeiască înțelepciune și răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvârșit pe Iov și toate bunătățile lui cele dintâi. Căci numai puțin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintâi. Dar cel ce cunoștea răbdarea lui, a îngăduit bătaia spre desăvârșirea lui și spre folosul multora.
Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia, vol V, Învățături duhovnicești, cuv. 5, p. 204-205
Prin aproapele, Dumnezeu Însuși Se face datornicul omului
Sfântul Petru Damaschinul
Milostiv este cel ce miluiește pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are nevoie de ea. El se socotește datornic, fiindcă a primit mai mult decât se cere și fiindcă s-a învrednicit să se numească milostiv, ca Dumnezeu; iar aceasta de către Hristos, în veacul de acum, și în cel viitor, față de întreaga zidire.
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5, 7)
De asemenea el socotește că prin frate Dumnezeu Însuși are trebuință de el și Se face îndatoratul Lui; apoi, că fără ceea ce se cere de la el, săracul poate trăi, dar că fără să-l miluiască pe acela, după puterea sa, nu poate el să trăiască și să se mântuiască. Căci dacă nu vrea să-și miluiască el firea lui, cum va ruga pe Dumnezeu să-l miluiască pe el?
Și așa socotind alte multe, cel ce s-a învrednicit de porunci își dă nu numai ale sale, ci și sufletul pentru aproapele. Căci aceasta este milostenia desăvârșită, precum ne-a arătat Hristos care a răbdat moartea pentru noi, dându-se tuturor o pildă și un chip, ca și noi să murim pentru alții, nu numai pentru prieteni, ci și pentru dușmani, când vremea o cere. Și nu lipsește nimănui nimic cu care să facă milă. Ci, neavând peste tot ceva cu ce să miluiască, să aibă înduioșare pentru toți, ca să ajute pe cei ce au trebuință din cele ce poate, desfăcut de orice împătimire față de lucrurile vieții, dar având împătimire (dragoste curată) față de oameni.
Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă
«Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbește-Te să mă ajuți»
Sfântul Ioan Casian
«Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbește-Te să mă ajuți».
Sunt frământat de felurite sentimente care pribegesc uneori, nu sunt în stare să-mi strâng gândurile împrăștiate, nu pot să-mi fac rugăciunea fără să intervină sau să-mi apară în minte chipuri, vorbe sau fapte fără rost și mă simt copleșit de atâta deșertăciune, cu sufletul atât de gol și de sterp, încât îmi dau seama că nu se zămislesc în inima mea simțiri duhovnicești și generoase; ca să merit a mă curăți de solzii aceștia ai sufletului, de care nu mă pot scăpa gemetele și suspinele, în chip necesar voi striga: (…)
«Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbește-Te să mă ajuți».
Când iarăși mângâiat de Domnul și însuflețit de venirea Sa mă voi simți înconjurat ca de nenumărate mii de îngeri, astfel încât să îndrăznesc să-i atac și să-i provoc la luptă pe cei de care înainte mă temeam mai rău decât de moarte și a căror atingere și vecinătate o simțeam cu toată cutremurarea minții și a trupului; pentru ca să rămână, cu harul lui Dumnezeu, cât mai îndelung în mine vigoarea acestei statornicii, trebuie să strig din toate puterile mele: «Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbește-Te să mă ajuți».
Astfel, rugăciunea cu acest verset trebuie rostită neîncetat, pentru ca în înfrângeri să ne ridicăm, iar în biruințe să fim păziți și să nu ne trufim.
Meditația la acest verset, zic, să fie în sufletul tău neîntreruptă. În orice lucrare, la slujbă, pe drum, să nu încetezi a-l cânta. La el să meditezi și când adormi, și când mănânci, și în cele mai mărunte trebuințe ale tale. Această formulă mântuitoare, pentru tine necesară ca bătăile inimii, nu numai că te va păzi neatins de năvala demonilor, dar chiar te va conduce, spălat de viciile molipsitoare și pământești, către acele ținuturi nevăzute și cerești, și te va înălța la acea ardoare a rugăciunii, pe care puțini o cunosc și nimeni n-o poate exprima în cuvinte. Să te fure somnul meditând la acest verset și, format în exercițiul lui neîntrerupt, chiar și în somn să te obișnuiești a-l cânta. Când te trezești, acesta să te întâmpine cel dintâi, acesta s-o ia înaintea tuturor cugetărilor din stare de veghe, acesta să te așeze în genunchi când te ridică din pat, și de aci mai departe să te conducă la toate treburile și lucrările, acesta să te urmărească în tot timpul. La acesta vei medita, potrivit învățăturii legiuitorului Moise, «șezând în casă și mergând pe drum», dormind și fiind treaz. Pe acest îl vei scrie pe buzele tale, pe acesta îl vei așeza pe pereții casei tale și înlăuntrul pieptului tău, astfel încât să-ți fie cântare obișnuită și când te așterni pe rugăciune, și când te ridici, iar când pleci după toate cele trebuitoare vieții să-ți fie rugăciune vie și permanentă.
Această formulă s-o păstreze neîntrerupt mintea, până ce, întărită prin folosirea ei neîncetată și prin permanentă meditație, va respinge și va îndepărta mulțimea și prisosul tuturor cugetărilor, și astfel, restrânsă la simplitatea acestui verset, va ajunge cu ușurință la acea fericire care deține locul întâi între celelalte fericiri evanghelice.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Isaac, Cap. X, 2-15, Cap. XI, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 485-486
Duhovnicul nu are nevoie să-i faci bună impresie la spovedit
CUVIOSUL PẮRINTE ARSENIE PAPACIOC
Nu păstrați un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară, la cei căsătoriți, unuia îi place o altă persoană și cedează în inima lui. Când sunt împreună ca soț și soție, și cel care a cedat în inima lui își închipuie că trăiește cu persoana aceea, face un păcat subtil de curvie.
N-ai nevoie să lași impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a ușurat și te-a scos din adânc de ape. Tu ești la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că ești numai la jumătate de centimetru? Spovedește-te curat. N-are nevoie duhovnicul să te lauzi tu pe tine însuți.
Și, pe urmă, vă mai spun și altceva, el este plin de har și te simte, nu este prost, își dă seama. Credeți că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Și atunci te simte și, delicat, poate să-ți spună: „De ce mă minți, măi frate?”. Pentru că duhovnicul nu poate să-ți lase impresia că-ți cunoaște ție păcatele. Descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Și pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reușit să te salvezi, în loc să te nenorocești. Pentru că, frații mei, ori spui păcatele la spovedit pentru iertare, ori la Judecata de Apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să știe toată lumea. Și duhovnicul va fi de față acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, și nici el.
(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 119-120)