Gheronda Gavriil: Să luptăm pentru Biserică, pentru apărarea Credinţei noastre, rămânând în Biserică. Să nu creăm vreo mişcare schismatică, pentru că ne va fi foarte greu după aceea să ne întoarcem la Hristos

Gheronda Gavriil, monah la o chilie de lângă Kareia, în apropierea chiliei părintelui Paisie Aghioritul, este în vârstă de aproape 80 de ani, este un om foarte misionar, un om care ia atitudine împotriva marilor pericole ce s-au abătut în ultima vreme asupra Ortodoxiei şi a creştinilor. Părintele a fost întrebat în primul rând despre pericolul pe care îl constituie ecumenismul în ziua de astăzi şi despre actele cu cip pe care mai marii lumii vor să introducă.

Preacuvioase părinte vă rugăm să ne spuneţi care este importanţa care trebuie să o aibă mărturisirea credinţei în viaţa unui credincios?

Credinciosul trebuie să-şi mărturisească Credinţa în fiecare ceas al vieţii lui şi în primul rând să mărturisească cu faptele sale. Faptele sale să arate Credinţa pe care o are. Dar pentru a face faptele Credinţei este nevoie să ne spovedim des, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, să luptăm cu patimile noastre, să ne rugăm foarte mult, să face acatiste către sfinţi şi paraclise, să citim din Sfânta Scriptură, să cunoaştem scrierile Sfinţilor Părinţi şi să urmăm învăţătura acestora. Cel care vrea să mărturisească credinţa trebuie să aibă putere înlăuntrul său. Această putere vine doar dacă el trăieşte luând exemplul sfinţilor. Şi în momentul în care are întrebări referitoare la dreapta Credinţă şi la cum trebuie să mărturisească el atunci e bine să cerceteze, şi în aceste cazuri dar şi în alte situaţii ale vieţii sale, să cerceteze părinţi duhovniceşti, părinţi îmbunătăţiţi cărora să le ceară sfatul şi să primească sfatul acestora ca şi cum ar veni şi ele vin, de fapt, din gura lui Dumnezeu sau din gura Sfinţilor înşişi.

Părinte care credeţi că sunt pericolele ce se abat astăzi cu putere împotriva Ortodoxiei?

Cel mai mare pericol? Ecumenismul! E o erezie foarte mare. Este o erezie care încearcă să distrugă Biserica lui Hristos şi cel care sprijină această erezie este papa, papalitatea fiind cea mai mare erezie din toate veacurile şi din prezent.

Papa e un mare eretic. Să nu-l primiţi ca şi cum ar fi biserică pentru că papa nu este biserică, papa nu face parte din Biserică, este în afara Bisericii. Singurul mod în care noi ortodocşii îl putem primi pe papa doar dacă acesta vine cu pocăinţă şi acesta vrea să se lepede de ereziile pe care papalitatea le propovăduieşte. Întotdeauna în ţările ortodoxe în care papa merge, venirea lui este ca un blestem ce se abate asupra acelei ţări pentru că papa nu doreşte să facă altceva din ţările ortodoxe decât să distrugă Dreapta Credinţă pe ca o au locuitorii din aceste ţări.

Până unde merge ascultarea pe care noi clericii trebuie să o facem faţă de episcopii noştri sau ascultarea pe care trebuie să o facă mirenii faţă de clerici: episcopi, preoţi şi diaconi?

Trebuie să ascultăm doar atâta vreme cât cel de care facem ascultare este în Adevăr, propovăduieşte Adevărul. În momentul în care o persoană propovăduieşte o erezie şi nu ne lasă să mărturisim Dreapta Credinţă şi să mărturisim Adevărul şi se împotriveşte adevărului, conform spuselor Sfântului Atanasie cel Mare, care rămân valabile pentru orice epocă a Bisericii, noi trebuie să-i considerăm pe astfel de păstori, de orice treaptă bisericească ar fi, să-i considerăm ca fiind nu nişte păstori ci nişte lupi care nu vor altceva să facă decât să distrugă turma lui Hristos. Ascultarea se face doar în Adevăr, iar ascultarea care se face în afara Adevărului nu este altceva decât un mare păcat, o blasfemie, o lepădare de Hristos şi de Credinţa noastră şi de aceea trebuie să ne ferim de o astfel de lepădare şi să nu face ascultare de oameni care nu vorbesc în numele lui Hristos cu adevărat şi nu trăiesc în duhul lui Hristos, Duhul Adevărului. 

Părintele Gavriil, chiar de la început ne-a urat multă sănătate, mântuire veşnică, tot binele pentru noi şi pentru familiile voastre şi pentru toţi cei dragi ai noştri, a zis că respectă foarte mult poporul român, că iubeşte mult poporul român, vede că avem o evlavie deosebită faţă de sfinţi şi o dragoste foarte mare de Dumnezeu. 

În chilia sfinţiei sale Părintele Gavriil avea o poză cu Părintele Iustin Pârvu pe care l-a amintit singur în discuţie.

Ce să facem pentru că la ora actuală ni se spune din multe părţi să nu îl cercetăm pe Părintele Iustin? Să nu ascultăm de învăţăturile pe care le dă şi nu suntem lăsaţi de multe ori de mai marii noştri să ne apropiem de Părintele Iustin.

Trebuie să ascultăm de oameni ca Părintele Iustin pentru că prin ei ne vorbeşte Hristos. Părintele Iustin este un adevărat mărturisitor al lui Hristos în România şi de aceea nu trebuie să ţinem cont de oricine ar fi care vrea să ne oprească să ascultăm de astfel de părinţi duhovniceşti. Dimpotrivă să nu ascultăm de aceşti oameni care se opun Adevărului ci să urmăm calea pe care o urmează atât Părintele Iustin Pârvu cât şi oameni care se află în acelaşi duh de mărturisire.

Ce ne puteţi spune despre actele de identitate electronice, de actele cu cip?

Să nu primiţi aceste acte pentru că conform şi Părintelui Paisie Aghioritul în momentul în care se vor primi în masă actele cu cip la scurt timp după aceasta vor urma şi pecetluirea cu semnul fiarei. Conform Sfântului Ignatie al Antiohiei, care a trăit în secolul al II-lea, vorbind despre pecetluirea omenirii cu pecetea lui antihrist, nici toate rugăciunile din lume, toate posturile din lume, toate faptele de milostenie ar putea să le facă cineva nu vor putea să-l scape de la osânda veşnică şi de la focul cel veşnic pe cel care a acceptat să primească pecetea lui antihrist. Nimic nu ne va mai putea salva, dacă vom primi această pecete. Sunt oameni care vin pe aici şi ne întreabă: ce să facem dacă ne împotrivim primirii acestor acte că vom rămâne fără locuri de muncă şi n-am mai avea din ce trăi? Noi le răspundem să nu le fie frică, să se retragă pe cât posibil de oraşe la ţară, în locuri muntoase, să nu-şi facă grijă sub nicio formă că vor suferi de foame, că nu vor mai avea ce să mănânce. Dumnezeu va face mari minuni cu cei care Îl mărturisesc, cei care nu vor să primească pecetea lui antihrist. Dumnezeu poate face orice frunză dintr-un copac să fie comestibilă şi hrănitoare. Sfânta Matroana cea oarbă din Moscova, din secolul al XX-lea, spunea că va veni vremea, şi nu este departe, în moment de foamete, credincioşii vor putea să ia pământ, să facă nişte pâinici din pământ, iar preotul va sluji slujba litiei asupra acestor pâini făcute din pământ şi după ce le va binecuvânta acestea vor putea fi mâncate şi vor avea gust de pâine şi vor fi hrănitoare. Deci să nu ne îngrijim că Dumnezeu nu ne va purta de grijă dacă noi îl mărturisim şi nu acceptăm să ne lepădăm de El.

Frica mare a omului contemporan şi a românului este aceea că va muri de foame şi datorită sărăciei în care el trăieşte sau în care unii trăiesc, li se pare că de multe ori cea mai importantă este supravieţuirea trupească.

Ceea ce este cu adevărat important este să ne mărturisim Credinţa şi să rămânem în Dreapta Credinţă. Să nu ne face nicio grijă referitoare la hrana noastră în vremuri de restrişte, în vremuri de prigoană, pentru că Dumnezeu ne va ocroti şi ne va hrăni, şi nu vom avea de suferit dacă noi Îl vom mărturisi pe El.

Ce părere aveţi despre ispita pe care unii o au, chiar şi în România la ora actuală, ca în momentul în care există probleme în biserică, în momentul în care există anumite căderi în biserică, în momentul în care sunt oameni chiar în poziţii înalte de ierarhi, care nu iau nicio atitudine împotriva blasfemiilor şi a atacurilor ce au loc împotriva Dreptei Credinţe, există această ispită din partea unora ca să iasă din Biserică, să producă schismă şi să lupte împotriva păcatelor unor membrii ai Bisericii, rupându-se de adevărata Biserică?

În nici un caz să nu facem aceasta, să nu ascultăm de glasul acestei ispite, ci să luptăm pentru Biserică, pentru apărarea Credinţei noastre rămânând în Biserică. Să nu creăm vreo mişcare schismatică pentru că ne va fi foarte greu după aceea să ne întoarcem la Hristos. De fapt făcând această mişcare ne-am lepăda de Hristos. Deci noi trebuie să mărturisim întotdeauna Adevărul, să luăm atitudine că nu suntem de acord cu lucrurile ce se petrec împotriva Dreptei Credinţe, însă să rămânem în Biserică, să rămânem fii ai Bisericii şi să ne retragem din comuniunea pe care noi avem cu oamenii care ar fi puşi de către Hristos să-L mărturisească, mai ales clerici, şi să ne rugăm pentru întoarcerea lor dar să rămânem în Biserică fără să o părăsim.

În momentul în care un episcop în mod vădit mărturiseşte o învăţătură de credinţă eretică sau slujeşte împreună cu ereticii, clericii văzând că acest episcop stăruie în aceasta şi se leapădă de Dreapta Credinţă să înceteze pomenirea sa la Sfânta Liturghie, aşa cum au făcut unii părinţi şi mănăstiri din Muntele Athos cu ani în urmă. Chiar şi Părintele Paisie Aghioritul, timp de peste doi ani şi jumătate, a întrerupt pomenirea patriarhului ecumenic la Sfintele Slujbe. Prin aceasta n-a vrut altceva decât să îndemne la pocăinţă pe cei care, fiind în poziţii cheie, poziţii înalte, poziţii de responsabilitate, nu apărau şi nu mărturiseau Dreapta Credinţă, ci oamenii aceştia făceau exact contrariul.

De aceea atitudinea noastră, că suntem clerici sau mireni, trebuie să fie hotărâtă pentru Hristos şi împotriva minciunii şi a diavolului. Un singur lucru este important pentru noi: de a ne mântui, şi să ne păstrăm Dreapta Credinţă până la sfârşitul vieţii noastre şi să ne putem înfăţişa înainte lui Hristos cu conştiinţa curată. Cu ajutorul Lui şi cu harului lui Dumnezeu am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a nu ne lepăda de Credinţa noastră ci a o mărturisi spre mântuirea veşnică.

4 comentarii la „Gheronda Gavriil: Să luptăm pentru Biserică, pentru apărarea Credinţei noastre, rămânând în Biserică. Să nu creăm vreo mişcare schismatică, pentru că ne va fi foarte greu după aceea să ne întoarcem la Hristos

  1. Gabriela Naghi spune:

    Nicicând oamenii nu au păcătuit ca acum
    Mitropolitul Augustin de Florina

    Nu trăim ca în vremurile de demult. Trăim în anii marii stricăciuni şi corupţii. Nicicând oamenii nu au păcătuit ca acum. Zilele noastre par a fi zilele sfârşitului. Putem să avem case mari, cu radiofoane, cu televizoare; pot copiii noştri să studieze, să avem portofelul plin, să dispunem de automobil, să chefuim şi să ne distrăm; dar suntem păcătoşi, foarte păcătoşi. În vremurile vechi, în satele noastre erau colibe. Dar în colibele cu lumânări şi făclii locuiau sfinţi. Acum în palate locuiesc demoni.

    Ne-am schimbat, suntem foarte diferiţi de strămoşii noştri. Înainte cu o sută de ani nu exista om necredincios, acum şi copii mici îţi zic: „Nu există Dumnezeu!”. Altădată, oamenii nu îşi puneau mâna pe Evanghelie, acum cu uşurinţă o pun şi jură mincinos. Altădată nu înjurau, acum zi şi noapte înjură tot ce este sfânt şi cuvios. Altădată, suna clopotul şi – aripi la picioare! – toţi alergau la Biserică şi plângeau când treceau Sfintele Taine şi udau pământul cu lacrimile lor. Şi se făceau minuni. Acum, sună clopotul şi din zece creştini, dacă vine unul, iar acesta pândeşte momentul când se va termina slujba, ca să iasă afară. Altădată divorţul nu era cunoscut. Acum emit divorţurile ca o fabrică de cărămizi; judecătorii şi avocaţii trăiesc din divorţuri, iar medicii din avorturi. Acolo am ajuns. Şi consecinţa?
    Vine pedeapsa: cutremure, inundaţii, secete, boli necunoscute altădată (cum este cancerul care seceră), poluarea aerului şi mai ales riscul radiaţiilor.
    Omule nemulţumitor, care-L înjurai pe Dumnezeu, te temi să mănânci şi să bei, ca să nu te otrăveşti şi să nu mori după profeţia Apocalipsei (vezi 8, 10-11 ). Va veni însă ziua în care pentru un pahar cu apă curată vei da o liră şi nu-l vei găsi, ne va pedepsi, pentru că toţi au plecat de lângă El, preoţi, episcopi, patriarhi, mici, mari, de dreapta, de stânga, negri, albi, roşii, verzi, toţi fără excepţie.

    * * *

    Ce să facem? Să deznădăjduim? Nu! Domnul ne cheamă la pocăinţă pe toţi. Aşteaptă să ne întoarcem la El…

    Să ne rugăm, să postim, să alegăm la Biserică, ca să ne miluiască Dumnezeu.
    Acestea am avut să vi le spun dragostei voastre.

    Omilia Mitropolitului Augustin de Florina rostită în Biserica Sfântul Atanasie din Sitaria – Florina pe 1-6-1986; traducere: M.L., sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/

  2. Gabriela Naghi spune:

    Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic

    Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic. Când are trebuinţă de ceva, Îl roagă pe Dumnezeu să îi dea acel lucru. Dacă nu dobândeşte ce cere, rămâne liniştit, ca şi cum ar fi primit.

    Sufletul care s-a încredinţat voii lui Dumnezeu de nimic nu se teme, nici de primejdii, nici de ameninţări, nici de tâlhari, de nimic, şi despre tot ceea ce-l loveşte spune: „Aşa voit-a Dumnezeu!” De e vorba de boală, de gânduri – „boala îmi este de vreun folos, altminteri Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o.” Aşa se păzeşte pacea în suflet şi trup.

    Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 152

  3. Gabriela Naghi spune:

    Voia lui Dumnezeu nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată…
    Sfântul Cuvios Efrem Kantunakiotul

    Haideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.

    Dar nu mă pot urni din pat. Şi-i tare greu, că te tot învârţi când la dreapta, când la stânga. Rana mă doare, ustură, oasele îţi amorţesc…Dar eu rabd, rabd, rabd…Deşi în trecut mă mai cuprindea şi deznădejdea, care-i gustul iadului, gustul gheenei.

    Cu toată durerea şi deznădejdea în care mă găseam, nu m-am plâns nicidată celor din jur. Într-o zi am auzit de nu ştiu unde un glas suav, care mi-a spus: Aşa te vrea Dumnezeu. Am răsuflat adânc, uşurat, şi mi-am spus şi eu: Minunat! dacă aşa mă vrea Dumnezeu, Slavă Lui; dar să-mi dea şi puţină răbdare, că simt că mă sfârşesc…

    Într-o zi mă ridic mâhnit până la candela pe care o ţin aprinsă sub icoana Maicii Domnului. Chiar şi candela Maicii Domnului e făcătoare de minuni…Iau o bucată de vată, îmi ung rana. Atâta bine mi-a făcut, cât nici nu pot spune…Acoperământul Maicii Domnului e nespus de puternic, chiar dacă noi nu-l putem vedea cu ochii trupeşti. Nu numai că mi-a pierit toată durerea, dar şi m-a cuprins o bucurie negrăită, pentru faptul că Dumnzeu, în marea lui milostivire, binevoise să-mi dea această rană la picior. Nu încetam să dau Slavă lui Dumnezeu pentru această rană: De unde atâta milostivire faţă de mine, nevrednicul, Doamne? Ce ai văzut la un păcătos ca mine, de mi-ai dăruit atâta iubire? spuneam neîncetat…

    Asta-i singura cale – răbdarea în suferinţă. Nu pricepem cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El.

    De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi crucea.
    Şi totuşi, prin cruce ne-a venit şi Învierea.

    Sfântul Efrem Katounakiotul

    Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008, p. 388

  4. Gabriela Naghi spune:

    “Părinte, ce să fac? Duc o cruce mare, foarte mare. In fiecare zi avem certuri în casă”
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    Odată, a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui. Ajunseseră la divorţ, nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învăţători şi aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce terminau serviciul, unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau câteva sandvișuri pentru copii, iar sărmanii copii, atunci când se întorceau părinţii lor acasă, se duceau şi căutau prin buzunare şi prin genţi să vadă ce le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era şi cântăreţ la o biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo ajunseseră.

    ‒ Părinte, ce să fac? îmi spuse acela. Duc o cruce mare, foarte mare. În fiecare zi avem certuri în casă.

    ‒ Ai fost la duhovnic? l-am întrebat.

    ‒ Da, am fost şi mi-a spus să fac răbdare, căci duc o cruce grea, îmi răspunse.

    ‒ Ia să văd, cine duce o cruce mare, îi spun. Să luăm lucrurile de la început. Atunci când v-ați căsătorit, vă certaţi ca şi acum?

    ‒ Nu, îmi spune. Opt ani am avut multă dragoste între noi. O adoram pe femeia mea mai mult decât pe Dumnezeu. După o vreme însă, ea s-a schimbat. A devenit cârtitoare, capricioasă…

    Auzi! S-o adore mai mult decât pe Dumnezeu!

    ‒ Ia vino-ncoace! Ai spus că o adorai pe femeia ta mai mult decât pe Dumnezeu. Dar oare cine este de vină că ați ajuns în această situaţie, tu sau femeia ta? Tu, căci din pricina ta Dumnezeu şi-a retras harul Său de la femeia ta. Şi acum ce te gândeşti să faci? îl întreb.

    ‒ Cred că o să ne despărţim, îmi spune.

    ‒ Nu cumva te-ai încurcat cu alta?

    ‒ Da, mă gândesc la una.

    ‒ Măi, omule, nu înţelegi că tu eşti vinovatul? Să ceri iertare de la Dumnezeu, deoarece ai adorat pe femeia ta mai mult decât pe El. Apoi să te duci să ceri iertare şi de la femeia ta şi să-i spui: „Iartă-mă, căci eu am fost pricina creării acestei situaţii în casă şi a chinuirii copiilor noştri!”. După aceea să te duci sa te spovedeşti şi să adori pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, iar pe femeia ta s-o iubeşti ca pe femeia ta şi vei vedea că lucrurile vor merge bine.

    L-am zguduit bine. A început să plângă. Apoi mi-a făgăduit că o să mă asculte. După puţină vreme a venit din nou la mine şi mi-a spus bucuros:

    ‒ Îţi mulţumesc, Părinte! M-ai mântuit. Suntem foarte bine şi noi şi copiii noştri.

    Vedeţi? Să fie el vinovatul şi să creadă că tot el duce o cruce grea!

    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul IV.Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 56-57

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *