Cinstite cititorule! Biserica lui Hristos ne învaţă cum să ne îngrijim de sufletele celor adormiţi ai noştri. Un temei al acestei griji este Credinţa în învierea morţilor, în judecata lui Dumnezeu, în răsplata ce se va da fiecăruia, după cum i-au fost faptele. Apoi, de cei plecaţi dintre noi ne leagă iubirea, care nu poate fi nimicită de grozăvia morţii. Este evident că nu putem rămâne nepăsători faţă de un om pe care l-am iubit în viaţa pământească, şi el, la rândul său, ne-a iubit. Credem cu tărie că Dumnnezeu fiind Bun şi Iertător, uşurează povara păcatelor celor adormiţi. Grija pentru cei adormiţi o arătăm în mai multe chipuri. Parastasele sunt slujbe bisericeşti prin care noi ajutăm celor plecaţi din viaţa aceasta, pentru că ei nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor, după cum spune Mântuitorul Iisus Hristos: ,,Vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze’’ (Ioan 9, 4).
,,Parastas’’ vine de la verbul grecesc ,,parastimi’’, care înseamnă ,,a se înfăţişa înaintea cuiva, a mijloci’’. Aşadar parastasul este o slujbă prin care noi ne rugăm, adică mijlocim, pentru cei morţi. Darurile care se aduc la biserică pentru pomenirea morţilor sunt pâinea şi vinul, materii esenţiale, întrebuinţate în Slujbele bisericeşti. Slujba Parastasului este o parte din Slujba Înmormântării. În unele părţi ale Ardealului, parastasul se mai numeşte ,,prinos’’. Slujba aceasta se sâvârşeşte, de regulă, sâmbăta, după Sfânta Liturghie, în biserică sau, dacă este cu putinţă, chiar la mormânt. Există perioade ale anului bisericesc, cele de bucurie, când nu se săvârşeşte Slujba Parastasului. Acestea sunt scrise în Cărţile de învăţătură ale Bisericii.
După săvârşirea Slujbei, la ieşirea din biserică, familia care a cerut această slujbă împarte pomană celor prezenţi, constând în daruri de mâncare şi obiecte de folos, respectând porunca Mântuitorului de a sătura pe cei flămânzi. Avem credinţa nestrămutată că Dumnezeu primeşte aceste fapte de milostenie, făcute pentru sufletele celor adormiţi, şi le iartă păcatele vieţii.
Dacă Dumnezeu ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină’’ (I Timotei 2, 4), vrăjmaşul diavol vrea să piardă, dacă ar fi cu putinţă, tot neamul omenesc. Pentru aceasta şi-a pus slujitorii dintre oameni să tăgăduiască şi să împiedice săvârşirea Slujbei Parastasului, prezentându-o, în chip mincinos, ca pe un lucru fără de folos. Noi însă ne încredem în învăţăturile Sfintei Biserici Ortodoxe, care este ,,stâlp şi temelie adevărului’’, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în aceaşi Epistolă către Episcopul Timotei al Efesului (3, 15).
Presbiter Ioviţa Vasile
Hristos S-a Înălţat!
Să fie blagoslovit ziditorul și frumosul cuvânt de învățătură al Sfinției Voastre!
O parabolă despre moarte
Sfântul Nicolae Velimirovici
Într-un orășel oarecare trăia un om foarte bogat. Casa lui era mică și părăginită. Bogatul nu voia să clădească o casă nouă, ci toți banii și-i strângea și îi aduna. Dar odată, într-o seară, i-a luat foc casa. A sărit din pat fără să se mai îmbrace, a înhățat în pripă bogăția agonisită și a țâșnit afară. Casa s-a prefăcut în cenușă, dar stăpânului nu i-a părut câtuși de puțin rău. El s-a mutat cu averea sa într-un alt oraș, a clădit o preafrumoasă casă și s-a sălășluit acolo cu bucurie, fără griji.
Care este noima acestei parabole?
Orășelul înseamnă această lume, în care oamenii, ca niște musafiri, trăiesc pentru scurtă vreme. Casa mică și veche înseamnă trupul omenesc, casa sufletului. Omul bogat este creștinul înțelept care a auzit, a priceput și a pus în inima sa cuvintele lui Hristos:
„Ce folos este omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său îl va pierde?”
Bogăția adunată înseamnă sufletul cel bogat al creștinului înțelept care se străduiește toată viața să trăiască după legea lui Hristos și adună în suflet toate virtuțile, care sunt mai de preț ca aurul, argintul și nestematele. Aurul și argintul duhovnicesc, marea bogăție duhovnicească, sunt credința și nădejdea în Dumnezeu, iubirea către Dumnezeu, rugăciunea, milosârdia, bunătatea, iubirea de pace și iubirea de frați, blândețea și curăția.
Ce înseamnă focul care a mistuit casa? Înseamnă moartea trupului. Focul iscat fără veste noaptea înseamnă moartea neașteptată a trupului, a cărei zi și a cărei ceas nu le cunoaște nici un muritor. Trezirea omului bogat din somn în vreme ce ardea casa și mutarea într-un oraș mare înseamnă slobozirea sufletului de trup la vremea morții și mutarea în altă lume. Orașul cel mare este veșnica Împărăție a lui Hristos, în care locuiesc îngerii și drepții. Casa cea preafrumoasa din marele oraș înseamnă sălașul fiecărui suflet drept pe lumea cealaltă, în Împărăția cea veșnică și fără de moarte.
Parabola aceasta este limpede și învățătura ei este minunată. Cine are urechi de auzit, să audă!
Și nimeni să nu-și pună cine știe ce nădejdi în această viață, care trece zburând atât de repede, ca norul gonit de vânt. Nimeni să nu se mândrească cu trupul său, fiindcă trupul oricărui om este o casă jalnică pe care moartea o poate face praf în orice clipă. Iar fiecare creștin și fiecare creștină trebuie să se îngrijească necontenit de sufletul lor – de singura bogăție pe care o poate scăpa de moarte și de nimicire.
Și cine se îngrijește de sufletul său, acela să asculte cuvintele lui Hristos și să împlinească poruncile Lui. Unora ca aceștia Hristos, Cel bun, le ajută necontenit. Și nu-i scapă din ochi, așa cum maica nu își scapă din ochi pruncul aflat în leagăn. Îl hrănește și îl adapă cu Duhul Său cel Sfânt zi și noapte. Și îi dă înger păzitor, ca să-l păzească în toate căile vieții, iar în ceasul morții să îi ia sufletul și să-l ducă în cereasca Împărăție.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Adevărul și bunătatea. Parabole și istorii cu tâlc, Ed. Sophia
Parintele Iustin: va veni vremea cand pastorii va vor vinde http://yiorgosthalassis.blogspot.com/2020/05/blog-post_744.html?m=1
Multumesc pentru material. E exact cum a spus Parintele Iustin.