De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se a
propie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.
| Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru; și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței; împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. |
Adevarat a inviat !
Adevărat A Înviat 🙏
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Condamnat la nemurire: o meditaţie despre Înviere, Sfântul Iustin Popovici
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; cu Învierea Lui El i-a condamnat la nemurire. Pentru lovirea pe care a primit-o, Dumnezeu S-a întors îmbrăţişând; pentru insulte, binecuvântând; pentru moarte, cu nemurire. Niciodată oamenii nu a arătat atâta ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu nu a arătat dragostea lui faţă de oameni ca atunci când a înviat. Omenirea a vrut să-L omoare pe Dumnezeu, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a adus pe oameni la viaţă, Dumnezeul cel răstignit şi înviat în prima zi dintr-o moarte groaznică! Nu mai este moarte. Nemurirea îl înconjoară pe om şi întreaga lui lume.
Cu Învierea Dumnezeu-Omului, natura umană este condusă ireversibil spre drumul nemuririi (…). Dacă omul trăieşte în credinţa Învierii Domnului, el trăieşte în afara morţii, nu este atins de ea; moartea este la piciorul omului. „Unde este moarte boldul tău? Unde este biruinţa ta, iadule?”. Iar când un om care crede în Hristos moare, el părăseşte trupul său ca pe nişte haine în care va fi din nou îmbrăcat în Ziua Judecăţii din urmă. Înaintea Învierii Dumnezeu-Omului moartea era a doua natură a omului; viaţa era prima şi moartea a doua. Omul s-a obişnuit cu moartea ca fiind ceva natural. Dar după Învierea Sa, Domnul a schimbat totul: şi dacă era natural până la Învierea lui Hristos ca omul să moară, după Învierea lui Hristos este natural ca omul să nu moară.
Prin păcat omul devine muritor şi vremelnic; cu Învierea Dumnezeu-Omului el devine nemuritor şi veşnic. În aceasta este forţa, în aceasta este puterea, în aceasta este tăria Învierii lui Hristos. Fără Înviere nu există creştinism. Printre minuni aceasta este cea mai mare; celelalte minuni încep şi se termină cu ea. De la ea a răsărit credinţa şi dragostea şi nădejdea şi rugăciunea şi iubirea pentru Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Iustin Popovici
Adevărat a înviat ! Lumina sfântă să vă pătrundă Inima și să vă umple sufletul cu fericire, pace, iubire, credință și speranță îndreptățită! Vă îmbrățișam cu multă iubire !!!
Cu Dumnezeu înainte 🔥🔥🔥
Niculaita,
Multumim.Te imbratisam la randu-ne.
Să ne facem asemenea lui Hristos, pentru că și Hristos S-a făcut asemenea nouă
Să ne aducem ca roade pe noi înșine, zidirea cea mai de preț și cea mai firească a lui Dumnezeu, să redăm chipului „chipul”, să ne cunoaștem valoarea, să ne cinstim prototipul, să înțelegem puterea tainei și din ce pricină a murit Hristos.
Să ne facem asemenea lui Hristos, pentru că și Hristos S-a făcut asemenea nouă, să ne facem pentru Acesta dumnezei, deoarece și Acela S-a făcut pentru noi om; a primit ceea ce era de nimic, ca să ne dea lucrul cel mai bun, a sărăcit ca noi să ne îmbogățim cu sărăcia Lui, a luat chip de rob, ca să ne desfătăm de libertate, ca să ne înălțăm. A răbdat ispite, ca noi să biruim, a răbdat necinste, ca noi să ne înălțăm, a murit ca să ne mântuiască, S-a înălțat din mormânt, ca să ne tragă spre Sine, pentru că păcatul a făcut din noi stârvuri.
Sfântul Grigorie Teologul, Predici ale Sfinților Părinți la duminicile de peste an, Ed. Egumenița, 2009
Adevărat a Înviat
„Veniți de luați lumină”
Părintele Mărturisitor Boris Răduleanu
Trăim marea bucurie a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Lumina și mila lui Dumnezeu se revarsă asupra lumii. Întreaga natură ia parte la marea sărbătoare. Întunericul a fost risipit. Moartea a fost învinsă. Lumina a țâșnit din mormânt… „Veniți de luați lumină”.
Veniți ca să-L primiți pe Hristos, veniți să luați lumină din Lumina Lui, veniți ca să luați adevăr, înțelepciune, iubire din Adevărul, Înțelepciunea, Iubirea adusă de El în lume. Nu lumina lumânărilor este cea pe care o vestim noi. Nu la lumina lumânărilor se limitează lumina de Paști. Iisus Hristos este lumina lumii care a biruit întunericul. Ultimul dușman, moartea trupească și sufletească a fost învinsă. Adevărul a biruit minciuna și viclenia. Iubirea a topit răutatea, ura, răzbunarea. Acesta este marele eveniment al zilei de astăzi și credința vieții noastre. Noi, cei ce viețuim în întuneric am primit, prin Învierea Domnului „arvuna” Învierii noastre și a vieții veșnice.
Astăzi începem viață nouă în Hristos. Ne-am străduit de-a lungul Postului, ne-am luptat cu patimi, cu ispite, ne-am curățit sufletul în taina sfintei spovedanii și am primit Trupul și Sângele Domnului; ne-am coborât cu El în mormânt, pentru a cunoaște bucuria înnoirii noastre prin Învierea Lui. El este Începătorul Învierii noastre. El a eliberat sufletele noastre din locuința morților și a deschis raiul pentru toți. Sfântul Apostol Pavel spune: Dacă nu este credință în Înviere, atunci zadarnică este credința mea și viața mea, am putea adăuga, zadarnice sunt și cultura și tehnica și știința. Toate nu ar fi decât o alergare după vânt. Aceasta ar fi și viața noastră dacă am decapita credința în Înviere. Când voi pune mâinile pe piept, când mă voi desface în pământul din care am fost alcătuit, știu că sufletul merge mai departe și că va veni vremea – știută numai de Domnul – când El se va uni din nou cu trupul meu transfigurat. Noi nu mai murim ca niște osândiți pe vecie ci, în așteptarea Învierii de obște.
Preotul Boris Răduleanu, Semnificația Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, București, 1996, pp. 232-233
Ce anume ajută la sporirea duhovnicească?
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Oamenii care au fost loviţi de unele încercări, fie că aşa a îngăduit Dumnezeu ca să-i înfrâneze, fie din pizma celui viclean, au nevoie după aceea de multe însoriri şi de răcorire duhovnicească, pentru ca să înflorească şi să rodească. Ei sunt precum copacii care, deşi prind curaj din însoririle de iarnă, mai apoi sunt înfrânţi de vardar[1], iar după aceea au nevoie mereu de însoriri primăvăratice şi de ploi, ca să circule sucurile în ei şi să scoată flori şi roade.
– Părinte, ce trebuie să facă cineva ca să ia „demaraj” duhovnicesc?
– Nevoinţă cu mărime de suflet, cu nădejde şi încredere în Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu şi simplitatea în nevoinţa cu mărime de suflet aduc pacea lăuntrică şi siguranţa. Atunci sufletul se umple de nădejde şi bucurie. Este trebuinţă de răbdare, de mărime de suflet şi de bărbăţie duhovnicească pentru ca nevoitorul să se încununeze. Bărbăţia se desprinde din inima generoasă, iar atunci când cineva face ceva cu inima sa pentru Hristos, nici nu oboseşte, nici nu-l doare, pentru că durerea pentru Hristos este desfătare duhovnicească. Sporirea duhovnicească se poate face foarte repede, cu puţină voinţă, mărime de suflet şi luare aminte de sine. În continuare sufletul va fi ajutat de Hristos, de Maica Domnului, de îngeri şi de sfinţi. De asemenea, mult ajută studiul, rugăciunea, întoarcerea spre sine şi puţină liniştire.
Hristos întăreşte pe cei ce luptă lupta cea bună[2], pe care au dus-o toţi sfinţii spre a supune trupul duhului. Chiar dacă suntem răniţi, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu şi să continuăm nevoinţa cu bărbăţie. Păstorul Cel Bun va auzi şi se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei muşcături de lup sau de câine. I-am iubit şi m-a durut mai mult pentru cei care au avut cândva o viaţă vrednică de plâns, dar acum se nevoiesc, decât pe cei care nu sunt chinuiţi de patimi. Pe unii ca aceştia îi am mereu în minte. Şi pe cioban îl doare mai mult de mielul rănit sau bolnav şi-l îngrijeşte în mod deosebit, până ce se va însănătoşi şi el.
Iar dacă ne nevoim cum trebuie, dar nu vedem nicio sporire, de multe ori se întâmplă aceasta: diavolul, fiindcă i-am declarat război, a cerut întăriri de la Satana. Astfel, dacă anul trecut ne-am luptat cu un diavol, anul acesta ne luptăm cu 50, la anul ne vom lupta cu mai mulţi etc. Lucrul acesta nu ne îngăduie ca să vedem sporirea, ca să nu ne mândrim. Fără ca noi să ne dăm seama, Dumnezeu lucrează în sufletul nostru atunci când vede intenţie bună.
– Părinte, când cineva se nevoieşte şi într-adevăr nu sporeşte, ce este de vină?
– Poate se nevoieşte cu mândrie. Dar să vă spun ce păţesc unii de nu sporesc. Deşi au toate condiţiile, le risipesc însă în lucruri mici şi după aceea nu au putere să se angajeze în nevoinţa duhovnicească. Să spunem că începem o ofensivă împotriva vrăjmaşului şi ne pregătim cu toate cele absolut necesare ca să-i stăm împotrivă. Dar acela (vrăjmaşul), fiindcă se teme că nu va reuşi, încearcă să ne distragă şi să ne atragă în altă parte atenţia, cu sabotaje şi incursiuni în alte puncte. Noi atunci ne întoarcem atenţia într-acolo. Trimitem puteri la dreapta şi la stânga. Timpul trece, proviziile de război se împuţinează. Dăm armatei echipament vechi. Ostaşii încep să murmure. Şi rezultatul este că se epuizează toate puterile noastre şi nu mai putem sta împotriva vrăjmaşului. Aşa fac unii şi în nevoinţa duhovnicească.
– Părinte, în sporirea duhovnicească nu ajută şi mediul?
– Da, ajută, dar uneori unul poate trăi printre sfinţi şi să nu sporească. Oare a existat înlesnire mai mare pentru Iuda, care a fost mereu cu Hristos? Iuda n-a avut smerenie, nici intenţie bună. Nici după trădarea lui nu s-a smerit, ci a aruncat arginţii cu mânie şi egoism şi s-a dus cu vicleşug la spânzurătoare. Iar fariseii s-au purtat ca şi diavolul. După ce li s-a făcut treaba, i-au spus lui Iuda: Tu vei vedea[3]. Dumnezeu lucrează potrivit
cu starea omului. Duhul Cel Sfânt nu este împiedicat de nimic. Ceea ce am înţeles este că, oriunde s-ar afla cineva, dacă se nevoieşte cu mărime de suflet, îşi poate realiza ceea ce doreşte, adică mântuirea sufletului său. Lot a trăit în Sodoma şi Gomora, şi în ce stare duhovnicească era![4]Acum, fie că vrem, fie că nu vrem, trebuie să ne nevoim să ne facem mai buni ca să lucreze harul dumnezeiesc în noi. Împrejurările ne silesc şi ne vor sili să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, ca să câştigăm putere dumnezeiască, astfel încât să putem înfrunta corect orice situaţie. Şi, fireşte, Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa, ci ne va păzi.
În sfârşit, să ştim că atunci când ne îmbunătăţim starea duhovnicească, nu numai noi ne simţim mai bine, ci şi pe Hristos Îl facem să se bucure. Cine îşi poate închipui marea bucurie ce o simte Hristos atunci când copiii Lui sporesc? Doresc ca toţi oamenii să sporească duhovniceşte şi să se unească cu Hristos, care este A (alfa) şi Ω (omega). Când toată viaţa noastră va depinde de A (alfa) şi Ω (omega), atunci toate vor fi sfinţite.
[1] Vânt de nord foarte rece.
[2] I Tim. 6, 12.
[3] Mt. 27, 4.
[4] Fac. 19, 1 şi u.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?
Sfântul Ioan Maximovici
Veniţi, oameni, să-I cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!
Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.
Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.
Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.
Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnic viu, ci ca să biruie moartea în El însuşi, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţii veşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii.
Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre Raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.
Asemenea lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui.
Astăzi e ziua învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni!
Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavă dumnezeiască.
Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi! Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi! Toţi să ne bucurăm acum!
Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi.
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.
Hristos a înviat!
„Predici şi îndrumări duhovniceşti”, Sfântul Ioan Maximovici, 2001
Învierea lui Hristos este învierea noastră
Sfântul Simeon Noul Teolog
Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor ce zăceam jos, la pământ (…) Învierea și slava lui Hristos este, însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși. Învierea sufletului este, deci, unirea cu viața; căci așa cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu dacă nu se unește în chip negrăit și necontopit cu Dumnezeu, care e cu adevărat viața veșnică ( I Ioan, 5, 20). (…)
Cei mai mulți oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puțini sunt cei ce o au și o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o însă nici nu se pot închina lui Iisus Hristos ca unui Sfânt și Domn, căci „nimeni, zice, nu poate să spună că Iisus este Domn decât numai în Duhul Sfânt” (I Corinteni 12, 3), și altundeva: „Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh și Adevăr” (Ioan 4, 24). Căci nici preasfântul cuvânt, pe care-l avem acum în fiecare zi în gură, nu spune: „Învierea lui Hristos crezând”, ci: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui singur fără de păcat”. Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: „Învierea lui Hristos văzând”, ca unii ce am văzut-o, deși n-am văzut-o, de vreme ce Hristos a înviat odată pentru totdeauna acum o mie de ani, și nici atunci nu L-a văzut cineva înviind? Oare dumnezeiasca Scriptură vrea ca noi să mințim? Să nu fie! Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: și anume că în fiecare din noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos, și aceasta nu o dată, ci în fiecare clipă, atunci când, precum spuneam, Însuși Stăpânul Hristos învie întru noi, strălucind și fulgerând cu fulgerările nestricăciunii și Dumnezeirii.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 13 – Învierea tainică cu Hristos, p. 172-174