De preot Nicolae Strizu – paroh al Foeniului
S-a vorbit mult despre mască în ultima vreme incât s-a ajuns la o saturație psihotică asupra subiectului. Peste tot, de la cel mai umil portar până la miniștri, auzi disperat: -„masca!”, „purtați masca!”, „unde-i masca?”.
Ne intrebăm și noi, deci, ce este „masca”?, de fapt. Lăsând la o parte justa practică a folosirii măștii pentru nediseminare în spațiul medical, după definiție putem spune că masca este o disimulare, este o ascundere a realității sub aparență înșelătoare, adică „înfățișare falsă”. Deci, acest înțeles al măștii ne interesează pe noi; caracterul semantic ascuns al ei, de fapt camuflarea unei înșelătorii. Putem spune că incă din antichitate, superstițiile păgâne clamează tot felul de puteri malefice în ritualuri oculte de purtare a măștii animalelor pentru dobândirea de însușiri noi și posedarea demonică. Așa mintea omenească, întunecându-se, s-a îndepărtat de Dumnezeu, încât n-a mai putut face deosebirea între bine și rău, ajungând în final ca sub masca binelui sa săvârșească răul. Căutând deci să-i curățească pe creștini de aceste inșelăciunidemonice, Canonul 62 al Sinodului VI Ecumenic oprește purtarea de măștiritualice, comice, satirice și tragice, precum și travestirea bărbaților în femei și invers.
Ajungând noi acum în contextul pandemic actual s-a dovedit încă o datăcă reprezentările măștilor sunt diferite. Masca actului medical, pe de o parte, ce nu ascunde vreun rău în ea, dar și latura măștii purtate de frică de la un capăt la celălalt al pământului, într-o asemănare globală prin frica de boală și moarte. Odată cu declanșarea pandemiei, au fost și o serie de descrieri asupra rolului jucat de mască în societate. Preşedintele Americii, Donald Trump, a arătat că „masca reprezintă sclavie, tăcere și moarte socială”. Dr. Gabriela Naghi, vorbește despre mască ca instrument al fricii, al înrobirii și minciunii. Altul vorbește depre controlul social al obligativității măștii. Mitropolitul Neofit de Morfu, spune că de fapt oamenii poartă masca pe ochi, nemaivăzând ce se întâmplă in jurul lor. Asemenea părintele Savatie Baștovoi, parafrazând din viața Sfântului Macarie cel Mare, trage concluzia că „iadul este atunci când noi nu mai putem să ne vedem fețele”.
Însă dimensiunea sensului adânc al măștii o relevă chiar Sfânta Scriptură prin Cartea Apocalipsei, care în imagini simbolice arată destinele Bisericii și ale lumii, la vremea împlinirii soroacelor: „…nimeni nu poate cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul…sau numărul fiarei”(Apocalipsa, cap.13, v.17). Nu poți să vinzi și nici să cumperi dacă nu ai semnul mască. Oriunde te duci sau te întorci, vezi că nu mai poți beneficia de nici un serviciu, că nu te mai poți aproviziona cu mâncare sau alte bunuri, dacă nu ai mască. Fără mască „nu poți să vinzi și nici să cumperi”, intrând astfel, cu sau fără voie, într-un regim totalitar antihristic ajuns la decăderea „sclavului totalitar ce are voie să saliveze, doar când sună clopoțelul”, după cum spunea cineva.
Așadar putem vorbi de înțelesuri malefice ale măștii cu influențele ei dezumanizante ce duc cu gândul la o ”împărăție a răului”, iar purtatul măștii este o recunoaștere a acestei împărății, de fapt a lui antihrist. Putem vorbi în aceste zile că trăim chiar o anvergură psihotică planetară, de o răcire a relațiilor interumane, de dezavuare a semenului, de îndepărtarea omului de către om. Distanțarea socială pandemică, ura și stingerea iubirii, toate acestea sunt chiar atribute ale antihristului. Dar toate acestea nu sunt ușor de văzut căci desfășurările apocaliptice conțin de multe ori înțelesuri ascunse privirilor omului.
Sfântul Ioan Maximovici a intuit caracterul subtil al faptelor ascunse în Cartea Sfântului Ioan. Deci este inadecvat a căuta imagini apocaliptice spectaculare în litera apocalipsei. Mai mult, ar trebui să avem o privire duhovnicească a schimbării omului, o înțelegere mai profundă de apropiere a naturii umane în raport cu tainele lui Dumnezeu, puse lui ca țintă şi hotar. Un înțelept a zis că „sfârșitul omului se arată în începutul lui”. Ca Adam omul de acum se ascunde, se ascunde sub mască. Unde privești acum vezi doar fețe pe jumătate. Însă întrebarea la care ar trebui să răspundă oamenii de acum este aceasta: – Cine ești tu, că n-ai chip și asemănare? Nu ești după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că nu ai față. Deci, oamenii parcă se ascund de privirea lui Dumnezeu. Oamenii de acum sunt asemenea lui Adam, care dezgolit și cu rușinea păcatului făcut, își ascundea goliciunea printre pomii raiului. Iar diavolul jubilează pentru că toți ajung la un chip și-o asemănare prin frică. Frica de boală, frica de autorități, frica de moarte. Mai mult, unui părinte contemporan i s-a arătat în vedenie efectul nevăzut al influenței purtării măștii antihristice, prin lungirea urechilor și a feței omului, asemenea dracilor.
Observăm, de asemena, în aceste zile un întreg complex de factori convergenți ce duc spre ultima cădere a omului, spre pecetluire. Lucrarea este ascunsă pentru cei mulți, dar este vizibilă pentru cei care cu inimă curată și credința nețărmuită, caută mântuirea sufletului lor. Ne întrebăm poate, de ce am ajuns aicea? Răspunsul este unul simplu, pentru că am uitat de Dumnezeu, pentru că ne-am pus pe noi înșine mai presus decât El, în toți acești frumoși ani pe care i-am petrecut, uitând de Creatorul nostru.
Altfel spus, trei uragane nevăzute ce ascund în ele însele tainele apocaliptice, s-au abătut și se abat asupra neamului omenesc. Primul uragan nevăzut, este rezultat al Sinodului din Creta, (numit al optulea sobor, dar și tâlhăresc), despre care Sfântul Kukșa al Odesei spune că este o adunare de necredincioși care vor uni toate credințele în una, iar Sfântul Justin Popovici recomandă să nu se țină pentru că va aduce numai dezbinare printre creștinii ortodocși. Ceea ce s-a și adeverit. Prin Creta s-a făcut o scădere în plinătatea lucrării celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici, lucrare a harului Duhului Sfânt ce a ținut sub pavăza Sa întreaga lume prin adevărurile de credință ale Bisericii Dreptmăritoare și de care au beneficiat toate credințele, popoarele și chiar ateii pământului. Prin Creta, Harul lui Dumnezeu nu pleacă dintre noi, ci noi ieșim prin nesăbuința noastră de sub cupola lui protectoare. Iar diavolul, după cum se vede, a și încolțit acum lumea. Dar să nu disperăm, pentru că Biserica rămâne până la sfârșit și „nici porțile iadului nu o vor birui”, chiar dacă, dupa cum spun profețiile marilor părinți, ea va fi restrânsă în veacul din urmă „la cei puțini”.
Al doilea uragan este apostazia. Apostat este tot cel ce se leapădă de Hristos, dar nu ca Iulian Apostatul ci de acum mult mai fin, mai subtil, mai indirect. Apostazia pandemică ce lovește acum lumea, ne arată acest caracter al ei. Închiderea Bisericilor de Sfintele Paști ale anului 2020, pe motive de sănătate publică, învoiala conducătorilor Bisericii la aceasta, ascunderea creștinilor prin casele lor de frica morții si nemărturisirea de Învierea lui Hristos, au dovedit că trăim o mare apostazie printre creștini. Purtatul măștii la Sfintele slujbe, ca acceptare a fricii și a morții mai presus de viață, iubire și grijă a lui Dumnezeu, este lepădare și blasfemie …și chiar mai mult, este recunoașterea împărăției lui antihrist de la un capăt la celălalt al pământului.
Și in fine, cel de-al treilea uragan nevăzut, pecetluirea, ca ultimă încercare a omului, cu prețul vieții. După cum rezultă iarăși din Cartea Apocalipsei cap.13, v.16 și 17 „fiara îi silește pe toți…să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde…decât numai cel ce are semnul sau numărul numelui fiarei”. De aici se pare că intenția diavolului este aceasta, să-l pecetluiască pe om pe vecie prin înfometare și apoi acceptarea lui ca stăpân. Dar după cum profețește de Dumnezeu rânduitul luminător Cuvios Paisie Aghioritul (încă de prin 1990), vrăjmașul diavol se va folosi de un vaccin ca să pună pecetea cu numărul 666 asupra oamenilor.Această lucrare demonică este însă ascunsă. Ar fi infantil să credem că acțiunile împotriva oamenilor sunt clare și limpezi spre a înțelege ce se întâmplă în jurul nostru. Dimpotrivă, „pecetluirea” va fi prezentată ca un act tămăduitor, o biruință asupra bolilor, a virusurilor, o super realizare spre devenirea omului perfect, fără boli și viată cât mai lungă.
Nanobotica vindecătoare, microcipul, inteligența artificială conectată la neuronii umani, reprezintă deja obiectivul unor proiecte, ce se vor a fi implementate cât mai curând în conceptul de „transumanitate” ce conduce generația umană 1 (adică așa cum suntem noi astăzi), spre generația a 2-a interferată cibernetic. Proiectul acesta se dorește a fi realizat până in anul 2025 și poate fi considerat ca fiind actul pierderii libertății umane, a voinței omului și a legăturii cu Dumnezeu prin imixtiunea inteligenței artificiale cu aparatul neuronal uman prin vaccinare cu nanoboți., microcipare sau alte căi.
Vremea cernerii se pare că a și trecut, iar lumea e aproape gata cernută spre a intra în abatoarele științifice ale iadului. Pecetluirea omului cea de la sfârșitul veacurilor este aproape. Iar pentru cei care se îndoiesc și caută mereu semne, mai amintim și de profeția lui Vladimir Soloviov, unul dintre cei mai mari gânditori creștini ai Rusiei, care în lucrarea sa „Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale”, prevestea ridicarea antihristului ca și conducător al lumii prin complicitatea liderilor religioși mondiali. Întâlnirea cu mască a liderilor marilor religii, marți 20 Octombrie 2020 la Roma, sub genericul „Nimeni nu se salvează singur” (o excludere de fapt a lui Hristos), apare ca încă un pas făcut spre împlinirea profețiilor.
Ce-i de făcut acum?, probabil ne vom întreba. Prea multe de făcut acum, nu avem a alege, căci ne urmăresc anii delăsărilor noastre, lașitățile noastre ca popor creștin ce am dezertat de la Dreapta Credință, toate ambiguitățile și dezertările noastre ca individ și ca neam s-au adunat și se apropie ora socotelilor. Ne rămâne doar mărturisirea salvatoare, actul suprem al înfruntării taberelor răului prin atașamentul nostru față de Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu orice preț. Fiecare la locul lui, în timpul lui, așa cum i-a hărăzit Dumnezeu. „Nu vă lepădați de Hristos și nu vă însemnați cu pecetea 666”, este un îndemn pe care l-au auzit oamenii neîncetat în ultimii zeci de ani, fiind mai actual ca oricând. Printr-o credință puternică, dezrobire de patimi și întărirea sinelui, printr-o înaltă conștiință a datoriei momentului, vom putea rămâne alături de Mântuitorul Iisus Hristos Biruitorul, Stăpânul și Judecătorul acestei lumi. Slăvit să fie numele Său, în veci. Amin!
La Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, 26 Octombrie 2020
Deci,canonul 62 al sinodului VI ecumenic osandeste ca femeile sa poarte pantaloni.
Dar si Sf.Nil Athonitul scria ca din cauza homosexualitatii oamenii vor arata ca dracii,adica cu inaltime max.de 1.60;latimea corpului exagerata,coarne mici si codita,iar miscarea lor va fi foarte iute si haotica,fara nicio ratiune,fara nicio logica,fara niciun sens,rost si vor fi negri.A fost un caz in Vietile Sfintilor cand un preacurvar s a transformat,fizic numai, in drac la propriu si era constient de asta,striga la oamenii care ii intalnea in cale si fugeau de el pt ca avea chip de drac si s a dus la biserica,preotul a fugit de el crezand ca e dracul cu adevarat.S a spovedit de toate pacatele,s a cait in fata preotului care i pusese epitrahilul pe cap si in clipa cand i a citit dezlegarea de pacate,chipul aceluia de om i a revenit la loc ca mai inainte de a pacatui cu preacurvie.O sa ma interesez si o sa postez cazul .
Eu nu ma mantuiesc asa si facand ceea ce fac eu,sminteala.Frate Dumitru,iarta-ma si te roaga pentru mine neputinciosul,ca numai sminteala fac.
La zi de mare sărbătoare, un cuvânt mângâietor al Cuviosului Părinte Justin Pârvu, pentru toți fiii credincincioşi ai neamului nostru ortodox
Părintele Justin Pârvu: Apoftegme* despre Sfinții Îngeri
În conştiinţa noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viaţa asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez – ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălţimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfinţenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.
Noi, în general, putem să ne situăm pe poziţie de înger, sau putem să ne situăm pe poziţie de demon, în funcţie de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienţi că, tot ceea ce lucrăm în viaţa noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu atât mai mare cu cât viaţa noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viaţa noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viaţa şi voinţa lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât dacă purtăm acelaşi veşmânt.
Iată veriga care ne leagă pe noi cu Cerurile, cu Puterile Cereşti şi atunci noi suntem într-adevăr şi lumina lumii. Îngerul primeşte lumina de la Dumnezeu şi creştinul primeşte lumina de la Înger. Noi, colaborând cu această lumină cerească, putem să formăm o unitate de forţă în lumea noastră pământească, pentru ca în felul acesta să avem o strânsă legătură cu Biserica triumfătoare din Ceruri, cu Biserica luptătoare de pe pământ. Dumnezeului nostru slavă!
Dacă noi am face o asemenea curăţire a firii noastre, am deveni îngeri şi, deci, am stăpâni noi lumea.
Călugărul este chip îngeresc. Unde sunt îngerii, acolo este lauda lui Dumnezeu. Monahul primeşte lumina de la îngeri, iar îngerii primesc lumina de la Dumnezeu.
Monahul trăieşte două lumi, pământească şi cerească. Mintea în cer şi cerul pe pământ. Oamenii privesc mănăstirile ca ceva dumnezeiesc, „cerul pe pământ”. Atunci cum trebuie să fie vieţuitorii unei mănăstiri? Viaţă de înger, adică oamenii rugăciunii, armoniei, ai dragostei, renunţarea permanentă în favoarea aproapelui. Rugăciunile călugăreşti sau cele şapte laude obligatorii pentru orice vieţuitor de mănăstire, spun Sf. Părinţi, dacă nu-şi face ceasurile este ca un câine şi n-are voie să participe la masă cu fraţii, în ziua aceea.
Şi frăţiile voastre sunteţi nişte îngeri de mare sfat. Da, îngeri de mare sfat, pentru că sunteţi prezente la toate praznicele şi sărbătorile pe care frăţiile voastre le actualizaţi mereu în mijlocul creştinilor.
Noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta decât în acoperământul Maicii Domnului cum am spus şi sub oblăduirea puterilor cereşti.
Când am ieşit din temniță, ceea ce mi-a oferit bucuria nespusă este că am pus temelia acestei biserici de aici, în cinstea marilor mărturisitori ai războiului anticomunist. În cinstea lor am ridicat biserica, cu patronii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Împreună cu îngerii care luminează şi aprindem şi noi lumânări de la ei, şi ei de la noi, mucenicii şi mărturisitorii şi martirii, cu toţii, împreună formăm buchetul acesta de flori ca să ne desăvârșească Dumnezeu…
Apoftegmă= maximă, aforism, cugetare, adagiu, dicton, precept, sentință memorabilă. (n.m.)
DISPREŢUIREA GÂNDURILOR DE HULĂ
– Părinte, Avva Isaac spune că biruim patimile prin smerenie şi nu prin dispreţuire[1]. Oare dispreţuirea unei patimi şi dispreţuirea gândurilor de hulă este acelaşi lucru?
– Nu, dispreţuirea unei patimi are mândrie, încredere în sine şi, ceea ce este mai rău, îndreptăţire. Adică te îndreptăţeşti pe tine însuţi şi nu-ţi recunoşti patima. Este ca şi cum ai spune: „Patima aceasta nu este a mea, nu are legătură cu mine”. Şi astfel nu te mai nevoieşti ca să te eliberezi de ea. Însă gândurile de hulă trebuie să le dispreţuim, pentru că, aşa cum am spus, nu sunt ale noastre, ci ale diavolului.
– Atunci când se preface cineva înaintea altora că are o patimă, de pildă atunci când face pe lacomul cu pântecele, îl batjocoreşte pe diavolul?
– Atunci când se preface cu prefacerea cea bună, nu înseamnă că îl batjocoreşte pe diavolul. Îl batjocoreşti pe diavolul atunci când, deşi el îţi aduce gânduri de hulă, tu cânţi.
– Părinte, cum să alung un gând de hulă care îmi vine în vremea slujbei bisericeşti?
– Prin cântarea psaltică. Deschide–voi gura mea…[2] Nu ştii muzică? Să nu-l scormoneşti, ci dispreţuieşte-l! Atunci când cineva discută cu astfel de gânduri în vremea rugăciunii este ca şi cum un militar s-ar juca cu o grenadă în mâini în vremea când dă raportul.
– Şi dacă stăruie?
– Dacă stăruie, să ştii că undeva, înlăuntrul tău, are un adăpost. Dar soluţia cea mai bună este dispreţuirea diavolului, deoarece el dă meditaţii de viclenie. În vremea aceea este mai bine să nu rostim nici măcar Rugăciunea lui Iisus, deoarece, făcând aceasta, arătăm că ne preocupă subiectul, iar diavolul ţinteşte punctul slab şi ne bombardează mereu cu gânduri de hulă. Este mai bine să cântăm. Vezi, până şi copiii cei mici atunci când vor să dispreţuiască pe vreun oarecare copil ce le vorbeşte, îi spun „tralala”, aşadar cântă. La fel să facem şi noi diavolului. Însă noi vom psalmodia, nu vom cânta. Psalmodia este rugăciune îndreptată către Dumnezeu, dar şi dispreţuire a diavolului. Şi astfel cel viclean este lovit şi de aici şi de dincolo, şi astfel va pieri.
– Dar atunci când sunt într-o astfel de stare, Părinte, nu pot cânta şi îmi vine greu chiar să mă şi împărtăşesc.
– Aceasta este foarte periculos. Aghiuţă îţi face blocaj. Să mergi să cânţi, să te împărtăşeşti, pentru că gândurile acestea nu sunt ale tale. Ascultă ce-ţi spun: să cânţi un Cuvine–se cu adevărat, ca astfel aghiuţă să-şi ia cele de cheltuială şi să plece. Nu ţi-am spus despre un călugăr? A venit în Sfântul Munte când avea 12 ani. Era orfan, de aceea îşi pierduse afecţiunea de la mama lui trupească şi astfel toată dragostea lui a îndreptat-o spre Maica Domnului.
O simţea ca pe mama lui. Să fi văzut cu ce evlavie se închina la icoane! După aceea diavolul a exploatat această dragoste şi i-a adus gânduri de hulă. Sărmanul, nu mai mergea nici să se închine la icoane. Când Stareţul lui a aflat aceasta, l-a luat de mână şi l-a pus să sărute icoana Maicii Domnului şi a Mântuitorului pe faţă şi pe mâini, şi îndată a fugit diavolul. Într-un fel este o obrăznicie să o săruţi pe faţă pe Maica Domnului şi pe Hristos, dar aceasta a făcut-o stareţul tocmai ca să alunge gândurile ce le avea călugărul.
[1] Începutul irmosului de la Cântarea întâi a Canonului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de la Acatistul Bunei‑Vestiri.
[2] Catavasia la Cântarea întâi a Canonului Bunei–Vestiri.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012.
Avocata Diana Sosoaca.Mesaj pentru Tara:
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=4922982751053172&id=100000244883745
Ptr.@dumitru impostorul:comentariul scris de asa zisul „ovidiu”,in data de 09.11.2020.ora 7.01.,este un fals ,asa cum de altfel esti si dumneata,iar parintele Vasile poate confirma,prin adresa de email!Nu mai daca cineva joaca la 2 capete…
Oare nu e una si aceeasi persoana?De ce jigneste cu numele „ovidiu” si nu cu numele lui,care o fi acela?Ca frica de Dumnezeu e clar ca nu are acesta si vrednic de crezare nu e.Nu ca ii tin partea lui Dumitru.Eu n am mai auzit atata ura:”piei inapoia mea,satano”.Asta e atitudine de om diabolic.Satanist.
ovidiu, daca nu te poti lupta cu patima urii jigneste la modul general,nu fa atac la persoana pe care nu o inghiti.Eu cand am vazut ca esti una si aceeasi persoana(da?) si m am prins nu te am jignit asa babeste cum o faci mata.Asa ca…gurita mai mica,ca iti sta mai binisor.Las o asa moarta.Si omului prost de pute care nu stie sa zica macar un „iarta ma”,iata ca fac eu zicand Te iert Si iarta ma si mata pe mine.
ovidiule,mama,ia fa-ti dumneata bagajelul si lasa-ne in rostul nostru in pace.Lasa-ne asa cum suntem noi si nu te baga ca musca sub saua iepii.Daca nu iti convine de cineva,inchide mata pagina,calareste alte site uri cu prosti cu care vad ca-ti merge.Stii bine ca pe aci n-ai catare sa te invarti cum vrei,chiar daca atunci cand jignesti pe cineva,iti este lasat comentariul.Hai mai lasa-ne,ca mai suntem pe aici si de-aia fara masca!
Fratilor,
Haideti sa ingropam securea razboiului, sa nu ne ciondanim pe lucruri marunte si sa ne pierdem in dispute inutile. Va rog sa nu va jigniti, doar suntem cu totii ortodocsi, avem aceasi Credinta care trebuie sa ne apropie, nu sa ne dezbine.
Domnule Ovidiu, gresiti cand imi puneti mie in sarcina ceea ce se scrie la ,,comentarii”. Credeti-ma ca nu pot modera tot ce se scrie. Tin in viata blogul acesta, lucrand singur. Trebuie sa-mi adun zilnic articolele, unele sa le scriu eu si am nadejdea ca public si materiale folositoare. Distinsa Doamna Dr. Gabriela Naghi e o prezenta frecventa si binevenita pe acest blog si va rog sa constatati ca nu intra in cohflict cu nimeni, uneori e jignita, dar isi continua munca pe care nu intotdeauna o apreciem asa cum se cuvinte.
Deci, fratilor, am cazut la pace. Da?
––+++++++++++++++++++++++++++++
Şi dacă în această lume a păcatului, a rătăcirii şi minciunii fariseice, Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa este inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată şi să sufere. Domnul Însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând:
„Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3,12).
Nu este om care să vrea să urmeze până la capăt lui Hristos si care să nu sufere bătaie şi luptă.
Deasemeni toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota, pe care vor păşi cu credincioşie în mila şi nădejdea mântuirii.
„Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5,7).
Un fapt îngăduit de Atotbunul Dumnezeu a fost ca patriarhul ecumenic mason şi vânzător al Bisericii, Athenagoras, “vrednic” urmaş al prigonitorului apostat Meletie, să fie cel care l-a canonizat, în 1961, pe Sfântul Nectarie!
Sfântul Nectarie al Pentapolei, făcătorul de minuni, astăzi sărbătorit alături de Sfântul Mucenic Claudiu, este un dar al lui Dumnezeu oferit lumii nefericite şi sărmane a veacului al XX‑lea şi ortodocşilor din întreaga lume. Este un mare Părinte al Bisericii în a cărui persoană sunt unite sfinţenia vieţii, harul facerii de minuni şi învăţătura ortodoxă.
În timpul vieţii, sfinţii n-au dorit a făptui lucruri mari pentru noroade. Vedeau că dacă au îndrăznire la Dumnezeu şi se fac prietenii Lui, vor avea de dăruit semenilor binefaceri nenumărate în toţi vecii şi că îi vor ajuta pe fraţii lor în Hristos să ajungă la mântuirea cea veşnică. Aceasta este adevărata înţelegere a jertfirii şi a lucrării lor pentru binele aproapelui.
Sursa: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Egina, făcătorul de minuni. Viata, învăţături, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007
Calea fericirii
Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”*.
Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic!
Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu!
Cât se înşeală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi slavă, în averi mari şi plăceri, în desfătări trupeşti, în lux şi în tot felul de deşertăciuni, care se sfârşesc în amărăciune! Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ.
Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta. Cercetaţi‑vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Nu cumva inima voastră şi‑a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu?
Nu cumva conştiinţa vă mustră pentru călcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă învinuieşte pentru nedreptăţi, minciuni şi neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? Cercetaţi şi vedeţi dacă nu cumva inima voastră a fost umplută de răutăţi şi patimi, dacă nu cumva s-a abătut pe căi nedrepte!
Din nefericire, cel care nu are grijă de inima sa, se lipseşte de tot lucrul bun şi cade într-o mulţime de răutăţi.
Alungă bucuria şi se umple de amărăciune şi de frică. Alungă dragostea şi primeşte ura. Alungă toate harismele şi roadele Sfântului Duh pe care le‑a primit la Botez şi se face sălaşul tuturor acelor rele care îl fac pe om vrednic de plâns şi de trei ori ticălos.
Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului.
Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică, căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.
Fragment din cartea Învăţături a Sfântului Nectarie al Pentapolei. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. Editura Evanghelismos, Bucureşti 2008
*II Corinteni 6, 16.
„Necredinciosul este foarte nefericit, întrucât nu are nădejde, care este tovarășul necesar pe drumul lung al vieții. Este nefericit fiindcă nu are iubire de oameni și fiindcă este lipsit de frumusețea icoanei Creatorului, pe care o descoperă credința.”
„Rugăciunea este soarele ochilor nematerialnici ai sufletului. După cum soarele este lumină pentru trup, rugăciunea este lumină pentru suflet.”
Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina
1846 – 1920