Există momente în care, privind în jur, am sentimentul că trăiesc printre umbre. Nu oameni, ci siluete mecanice care se mișcă, vorbesc, mimează emoții, dar nu mai simt nimic… Lumea s-a golit de sens, iar în locul înțelegerii a fost instalată o confuzie zgomotoasă, un bâlci al nimicurilor. Trăim, da, în secolul prostiei — acel timp istoric în care ignoranța s-a travestit în virtute, iar prostul, înarmat cu tehnologie, și-a adjudecat tronul Rațiunii.
Eu vin dintr-un alt timp. Am trăit suficient în secolul trecut pentru a înțelege că acolo, în ciuda tuturor rătăcirilor, încă mai exista o noblețe a spiritului, o sete de adevăr, o tainică rușine în fața minciunii. Oamenii, oricât de modești, aveau o formă de luciditate pe care prezentul a pierdut-o. Acum, în acest secol nebun, al vitezei fără direcție și al comunicării fără sens, îmi desăvârșesc convingerea finală: nu suntem pe drumul cel bun. O spun în romanele mele, în paginile unde am lăsat urme de avertisment — strigăte mute adresate unei omeniri surde. Degeaba.
Masele se mișcă asemenea unei turme oarbe, mânate de un cioban nebun — sau, mai subtil și mai periculos, de un algoritm invizibil.
În agora lumii moderne se aplaudă minciuna, se ironizează adevărul, iar prostia a devenit o formă acceptată de existență. Adevăratul om, cel care simte, gândește și iubește, s-a risipit.
Eu îl caut, cu obstinația unui arheolog al spiritului.
Sunt în căutarea omului pierdut — nu a celui statistic, contabilizat în recensăminte, ci a aceluia viu, capabil de miracol, de rușine și de vis. Îl caut prin cărți, prin privirile celor care încă nu s-au robotizat complet. Îl caut în mine, în fragmentele de umanitate care au mai rămas între colțurile prăfuite ale memoriei.
De aici pornește drumul meu — încă unul — spre capătul lumii. O nouă expediție, nu doar geografică, ci și ontologică. Voi merge cât de departe se poate merge, poate până la marginile propriului eu, în încercarea de a înțelege rostul nostru efemer pe acest pământ.
Când mă voi întoarce — dacă mă voi întoarce — nu știu dacă lumea va mai fi aceeași. Dar știu că voi aduce cu mine o altă înțelegere a omului. Poate nu l-oi fi regăsit pe deplin, dar poate i-am deslușit urmele, respirația, suferința, acea tainică dorință de a nu muri cu totul, de a lăsa ceva în urma sa — chiar și o amintire, chiar și o umbră.
Și atunci, da, vă voi împărtăși din incredibila experiență a acestei căutări. Poate că nu voi găsi omul în secolul prostiei, dar poate voi descoperi ceva mai prețios: dovada că el a existat cândva, că a știut să iubească, să gândească, să se îndoiască și să ridice ochii spre cer cu o întrebare în ochi.
Iar dacă acea întrebare mai pâlpâie, chiar și slab, în mine, atunci nu e totul pierdut.
Lucian Ciuchiță