În căutarea Omului pierdut în secolul prostiei

Există momente în care, privind în jur, am sentimentul că trăiesc printre umbre. Nu oameni, ci siluete mecanice care se mișcă, vorbesc, mimează emoții, dar nu mai simt nimic… Lumea s-a golit de sens, iar în locul înțelegerii a fost instalată o confuzie zgomotoasă, un bâlci al nimicurilor. Trăim, da, în secolul prostiei — acel timp istoric în care ignoranța s-a travestit în virtute, iar prostul, înarmat cu tehnologie, și-a adjudecat tronul Rațiunii.

Eu vin dintr-un alt timp. Am trăit suficient în secolul trecut pentru a înțelege că acolo, în ciuda tuturor rătăcirilor, încă mai exista o noblețe a spiritului, o sete de adevăr, o tainică rușine în fața minciunii. Oamenii, oricât de modești, aveau o formă de luciditate pe care prezentul a pierdut-o. Acum, în acest secol nebun, al vitezei fără direcție și al comunicării fără sens, îmi desăvârșesc convingerea finală: nu suntem pe drumul cel bun. O spun în romanele mele, în paginile unde am lăsat urme de avertisment — strigăte mute adresate unei omeniri surde. Degeaba.
Masele se mișcă asemenea unei turme oarbe, mânate de un cioban nebun — sau, mai subtil și mai periculos, de un algoritm invizibil.
În agora lumii moderne se aplaudă minciuna, se ironizează adevărul, iar prostia a devenit o formă acceptată de existență. Adevăratul om, cel care simte, gândește și iubește, s-a risipit.
Eu îl caut, cu obstinația unui arheolog al spiritului.
Sunt în căutarea omului pierdut — nu a celui statistic, contabilizat în recensăminte, ci a aceluia viu, capabil de miracol, de rușine și de vis. Îl caut prin cărți, prin privirile celor care încă nu s-au robotizat complet. Îl caut în mine, în fragmentele de umanitate care au mai rămas între colțurile prăfuite ale memoriei.

De aici pornește drumul meu — încă unul — spre capătul lumii. O nouă expediție, nu doar geografică, ci și ontologică. Voi merge cât de departe se poate merge, poate până la marginile propriului eu, în încercarea de a înțelege rostul nostru efemer pe acest pământ.
Când mă voi întoarce — dacă mă voi întoarce — nu știu dacă lumea va mai fi aceeași. Dar știu că voi aduce cu mine o altă înțelegere a omului. Poate nu l-oi fi regăsit pe deplin, dar poate i-am deslușit urmele, respirația, suferința, acea tainică dorință de a nu muri cu totul, de a lăsa ceva în urma sa — chiar și o amintire, chiar și o umbră.

Și atunci, da, vă voi împărtăși din incredibila experiență a acestei căutări. Poate că nu voi găsi omul în secolul prostiei, dar poate voi descoperi ceva mai prețios: dovada că el a existat cândva, că a știut să iubească, să gândească, să se îndoiască și să ridice ochii spre cer cu o întrebare în ochi.
Iar dacă acea întrebare mai pâlpâie, chiar și slab, în mine, atunci nu e totul pierdut.

Lucian Ciuchiță

2 comentarii la „În căutarea Omului pierdut în secolul prostiei

  1. Constanta Florea spune:

    Doamne, ajută!
    Părinte, am o nelămurire.
    Înainte de sfârșitul lumii, Evanghelia trebuie să ajungă la toate națiunile.
    Evident, ete vorba despre Evanghelia cea în Adevăr, ortodoxă, nu cele modificate.
    Că mulți misionari din fel și chip de secte și confesiuni împrăștie in lume un cuvânt deformat, care nu este cel al Domnului Hristos.
    Cum se va face aceasta sau nu e treaba noastră să știm, fiindcă știe bunul Dumnezeu.

    1. iovita_vasile spune:

      Doamne ajută
      Da, va fi Evanghelia autentică, cea rostită de Mantuitorul. Cand s-a înființat o Episcopie Romanească pentru Australia, Noua Zeelandă și Japonia am zis iată, BOR a ajuns pînă la marginile pămîntului. Din păcate, acolo au fost trimiși ecumeniști de la care n-avem nădejdi bune. Dar dacă e voia lui Dumnezeu, El are știința și mijloacele să răspîndească Evanghelia Sa. Fie ca toți oamenii să fie receptivi.

Răspunde-i lui iovita_vasile Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *