Din veşnicie, Preabunul Dumnezeu a hotărât, după sfatul voii Sale, ca noi, nevrednicii slujitori ai Săi să prăznuim astăzi pe cea mai curată decât strălucirile soarelui, pe Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului Iisus Hristos. Trei ani avea copila Maria când părinţii săi cei Dumnezeieşti, Ioachim şi Ana, au chemat la casa lor din Nazaret rudele, cunoscuţii, vecinii şi mulţime de fecioare. Aceştia au înconjurat-o pe Preacurata Maria şi ţinând în mâini făclii, au început drumul spre Ierusalim, iar cântările lor se uneau cu cântările îngereşti. Părinţii Maicii Domnului împlineau făgăduinţa pe care o făcuseră Domnului când se rugau ca Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să ridice nerodirea lor.
După trei zile de călătorie, au ajuns în Ierusalim, la templul sfânt. Cărţile bisericeşti ne spun că la templu slujea marele arhiereu Zaharia, împreună cu alţi preoţi, şi aceştia au ieşit să o întâmpine pe copila Maria. La intrarea în templu erau cinsprezece trepte pe care preoţii şi leviţii le urcau şi cântau pe fiecare treaptă un psalm. Aceste trepte le-a urcat fiica lui Ioachim şi a Anei, şi toţi s-au mirat văzând-o, dar şi mai mult s-au mirat atunci când arhiereul Zaharia a dus-o pe copilă în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu intrau nici preoţii, ci numai marele arhiereu, o dată pe an. Acolo i s-a dat ei loc de rugăciune, în sfântul altar, după a doua catapeteasmă.
După ce şi-au împlinit datoria lor sfântă, Dumnezeieştii părinţi s-au întors acasă, au făcut ospăţ mare şi au mulţumit lui Dumnezeu.
În jurul templului din Ierusalim erau multe locaşuri în care vieţuiau văduvele care petreceau în curăţie, între care se afla şi Ana proorociţa, cea care a fost prezentă când Pruncul Iisus a fost adus la templu, ca să fie închinat Domnului, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca. Deosebi locuiau bărbaţii nazirei care trăiau asemenea monahilor, iar în alte locaşuri erau găzduiţi pelerinii şi străinii. Preacuratei i s-a dat a vieţui în locaşul fecioarelor. Astfel a petrecut copila Maria în anii ce au urmat. Învăţarea Scripturilor Sfinte ale Vechiului Testament, rugăciunea în Sfânta Sfintelor şi lucrul mâinilor erau îndeletnicirile ei. Hrana o primea de la Sfinţii Îngeri, după cum mărturisesc Părinţii Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel a scris: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit pentru orice lucru bun’’ (II Timotei 3, 16-17). Sfânta Fecioară a fost pregătită de Dumnezeu pentru împlinirea a ceea ce covârşeşte orice minte omenească: primirea în preacuratul său pântece a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este Sărbătoarea de care şi noi ne-am învrednicit astăzi, cinstite cititorule.
Presbiter Iovița Vasile
PREA SFÂNTĂ NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU MÂNTUIEȘTE-NE PE NOI ! AMIN!
NĂDEJDEA DINCOLO DE NĂDEJDE
Evanghelia despre învierea fiicei lui Iair
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
Evanghelia de astăzi nu este doar despre minuni și mila lui Dumnezeu; pentru mine este vorba despre speranță dincolo de speranță. În povestea Invierii fiicei lui Iair vedem o copilă deja moartă. Toată lumea aflase despre asta — exista o astfel de certitudine încât atunci când Fiul lui Dumnezeu, Care a devenit Fiul Omului, spune: „Nu! Această copilă nu este moartă, ci doarme”, Îl contrazice toată lumea: Nu, această copilă a murit. Și apoi cu un cuvânt plin de putere, dar într-un act de iubire, Hristos cheamă copila înapoi la viața pământească.
Pe lângă faptul că este un adevărat eveniment în istoria noastră umană, nu este aceasta și o pildă, o imagine a atâtor situații omenești? Cât de des spunem: „Nu are rost să mai facem nimic cu această persoană, această persoană este pierdută”; nu există nicio modalitate de a răscumpăra o situație dată, situația este dincolo de răscumpărare. Și trebuie să ne amintim cuvintele pe care Hristos le-a rostit, atunci când Petru a spus: „Dar cine poate să se mântuiască?” „Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.(Matei 19:26)”.
Speranță dincolo de speranță – nu pentru că avem motive întemeiate să nădăjduim, ci pentru că putem avea o certitudine arză toare că nu numai iubirea divină, ci și iubirea umană poate readuce la viață ceea ce a fost pierdut. Dacă oamenii care au căzut în cea mai profundă abandonare, oameni care ni se par a fi fără speranță răi, se întâlnesc cu dragostea jertfitoare a lui Dumnezeu (și cuvântul jertfă este esențial) și aceeași iubire jertfitoare în noi, ei pot fi răscumpărați.
În cazul acestei copile, totul s-a întâmplat imediat. În relațiile noastre unii cu alții, poate dura ani și ani de iubire răbdătoare, ani în care ne vom dărui, dar și vom îndura, vom îndura la nesfârșit cele mai insuportabile lucruri; iar până la urmă poate exista răscumpărare. Pe acest pământ poate exista răscumpărare, sub forma unei persoane despre care se credea că este fără speranță, dincolo de orice nădejde, dar care începe să se schimbe. Atunci vedem un minune, suntem bucuroși, speranța devine completă și reală, iar bucuria ne umple inima.
Dar există și un alt mod prin care această iubire de sacrificiu poate fi răscumpărata. Un teolog occidental a spus că în timpul ultimului război[1], când sentimentele erau profunde și durerea acută, căci suferința este locul de întâlnire dintre rău și umanitate. Suferința este întotdeauna cauzată de o acțiune umană, sau oamenii se îndepărtează de ea și nu oferă celui aflat în suferință nici un ajutor. Iar suferința sfâșie întotdeauna sufletele sau trupurile oamenilor. Dar când acest lucru se întâmplă, victima dobândește puterea divină de a ierta; și prin iertare, puterea de a dezmembra răul și de a-i răscumpăra pe cei care au făcut acest rău.
Să reflectăm asupra acestui lucru; acest gând mi-a venit nu din meditație și, într-adevăr, nu din propria mea viață, care a fost întotdeauna prea ușoară pentru a-mi permite să rostesc asemenea cuvinte. Dar după război, într-unul dintre lagărele de concentrare a fost găsit un document. A fost scris pe o foaie ruptă de hârtie de ambalaj de un bărbat care a murit în acel lagăr. Substanța mesajului său a fost o rugăciune în care a spus: „Doamne, când vei veni ca Judecător al pământului, nu condamna oamenii care ne-au făcut lucruri atât de atroce; nu le ține împotriva lor cruzimea și suferința noastră, violența și disperarea noastră, ci apleaca-Ti privirea la roadele pe care Ti le-am adus în răbdare, în smerenie, în forță, în iertare, în loialitate, în solidaritate; și aceste roade să fie socotite pentru mântuirea lor. Să nu le fie amintirea noastră înfricoșătoare în veșnicie; fie totul pentru mântuirea lor.
Aceasta este și nădejdea dincolo de nădejde. Și pentru mine aceasta este legată de contrastul între cunoașterea păcătoasă, falsă și oarbă exprimată de oamenii din casă. Ei neagă cuvintele lui Hristos, ei știu că copila a murit, speranța este de prisos, și totul este acoperit de disperare. Dar biruința dragostei și a milei se manifestă în întâmplare și ea poate ajunge în atât de multe feluri și în viața noastră personală –de la nivelele cele mai elementare până la cele mai îndrăznețe.
Să ne gândim așadar la aceasta și să alegem nădejdea dincolo de nădejde; sa alegem dragostea și credința care înving. Amin.
https://orthochristian.com/149538.htm
Dacă relația dintre om și îngerul păzitor se rupe, omul rătăcește, iar diavolul vine și câștigă fără luptă
SFÂNTUL CUVIOS PĂRINTE JUSTIN PÂRVU
Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere.
Omul are acest apărător care se identifică cu toată povara vieții, că de aceea Dumnezeu dă îngerul păzitor. Nu-l dă pentru cine știe ce calcule, socoteli, adică să fie complice omului, să avem noi în viața noastră dezordonată un păzitor care, orice am face, să ne scoată la liman. Nu! Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul se depărtează, diavolul vine și câștigă fără luptă.
Când vine monahul la călugărie și-l întreabă starețul: De ce-ai venit frate? Dorești viața duhovnicească de bună voie? Da. Dar să știi că aici vei avea încercări grele, umilințe, smerenie, fel de fel de lucruri care nu-ți vor fi pe plac. Numai lucrurile care nu-ți plac la prima vedere îți întăresc sufletul și răbdarea, te pregătesc pentru o viață de ales…
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin și morala unei vieți câștigate, Editura Credința Strămoșească, pp. 158-159
SFÂNTUL GRIGORIE DECAPOLITUL APĂRĂTOR AL SFINTEI CREDINȚE ȘI AL ICOANELOR
(✝20 noiembrie)
Sfântul Grigorie Decapolitul a fost ales de Dumnezeu să mărturisească pe Hristos şi dreapta credinţă pe pământ încă din pântecele maicii sale. Inima lui era rănită din pruncie pentru cele cereşti, iar sufletul lui nu avea odihnă în vâltoarea grijilor pământeşti. De aceea, renunţând la căsnicie, s-a logodit cu Hristos pentru a trăi în veci cu El.
Intrând în nevoinţa vieţii monahale, Sfântul Grigorie râvnea două lucruri, fără de care nici un creştin nu se poate mântui. Mai întâi căuta să se dezbrace de cugetele rele şi să se îndumnezeiască prin rugăciune, prin post şi priveghere, prin citirea Sfintei Scripturi, prin smerenie şi iubire. Apoi, dorea să mărturisească dogmele dreptei credinţe şi să apere Ortodoxia de tot felul de eresuri care loveau în vremea sa Biserica lui Hristos. Ajutat de harul Duhului Sfânt, în puţină vreme a biruit ispitele tinereţii şi toate cursele vrăjmaşului diavol. Apoi, Sfânta Evanghelie şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi i-au întărit credinţa şi l-au pregătit, ca pe un bun ostaş al lui Hristos, să intre în lupta cea duhovnicească împotriva hulitorilor iconoclaşti care distrugeau sfintele moaşte şi sfintele icoane, numindu-le idoli.
Cu atâta tărie se împotrivea pe faţă luptătorilor de icoane, apărându-le, încât mergea din loc în loc, din mănăstire în mănăstire, de la Constantinopol în Asia Mică, de la Decapole în Tesalonic, apoi la Roma, în Sicilia şi din nou la Tesalonic. Peste tot apăra cultul ortodox al sfintelor icoane, învăţând, îmbărbătând, mustrând şi uneori răbdând bătăi, prigoniri şi ameninţări cu moartea pentru cinstea sfintelor icoane. Dar bunul ostaş al lui Hristos nu se temea de cei care ucid trupul, nici nu asculta hulele ereticilor, ci pe toţi îi învăţa că „cinstea pe care o dăm sfintelor icoane se ridică la chipul cel dintâi”, după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare. Adică, cinstind şi închinându-ne la icoane, cinstim şi ne închinăm Mântuitorului şi sfinţilor pictaţi pe ele. Apoi învăţa că cel care a făcut prima icoană este Însuşi Tatăl Care a născut pe Fiul „mai înainte de toţi vecii”, căci Fiul lui Dumnezeu este icoana Tatălui. El învăţa că şi omul creat de Dumnezeu este chipul, adică icoana Preasfintei Treimi, după cuvântul de la Facere, 1 cu 26: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Cinstea pe care o dăm Fiului se înalţă deopotrivă şi celorlalte Persoane ale Preasfintei Treimi, iar cinstea pe care o dăm icoanelor se înalţă Însuşi Mântuitorului şi sfinţilor pictaţi pe ele.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 50)