Monolog duhovnicesc al unui supraviețuitor al Aiudului, la rândul pelerinilor (anul 2025)

Am ajuns iarăși între oameni.
După ani de ziduri, de fier și de frig, după drumuri și pribegii, mă aflu acum într-un rând lung — un rând care pare să urce spre cer. Lumea din jur e schimbată, dar dorul de sfințenie a rămas același. Mulți vin cu telefoane, alții cu flori, dar toți poartă o așteptare în priviri.
Eu port doar o amintire și o respirație adâncă.

Vântul adie peste fețele obosite, iar în șoaptele mulțimii se simte o viață nevăzută. Aici, la Iași, nu se grăbește nimeni. Pământul e cald de pașii celor care au crezut înaintea noastră, iar aerul poartă un fel de lumină lăuntrică. E ca și cum pelerinii ar merge spre o inimă vie, nu spre o raclă.

Sfânta Parascheva tace și binecuvintează.
Chipul ei pare ascuns, dar prezența se simte ca o mângâiere care nu întreabă nimic, ci doar îmbrățișează.
În jur, credința se înfiripă în gesturi mici — o metanie, un suspin, o rugăciune abia rostogolită pe buze.
Și totul se adună ca o respirație comună a unui popor care încă mai caută cerul.

Gândul meu fuge spre Aiud. Acolo învățasem să trăiesc în adâncul sufletului, nu în carne. Acolo am simțit că viața se hrănește din lumină, nu din pâine. Acum privesc oamenii — au libertate, dar par obosiți; au hrană, dar sunt flămânzi de sens. Și înțeleg: lanțurile s-au schimbat, dar lupta e aceeași — de la trup spre duh.

Cineva din spatele meu murmură o rugăciune pentru copilul bolnav, altul își face semnul crucii și se oprește cu ochii închiși. O femeie sărută pământul și șoptește recunoștință. Și eu stau, privind, fără să judec, cu un fior care seamănă cu Învierea. Rândul se mișcă, dar înăuntru totul pare nemișcat, ca o clipă în care Dumnezeu ascultă fiecare gând.

Deodată simt că dincolo de trup se întinde un alt fel de viață — una care nu cere dovadă, ci curățenie.
Credința nu mai e o idee, ci o respirație.
Oamenii de aici nu par singuri; ceva nevăzut îi ține împreună, ca o lumină care arde fără să stingă.
Și simt că mă aflu din nou în Biserica cea vie, alcătuită din suflete care speră.

Când voi ajunge în fața raclei, n-am să spun nimic.
Vorbele sunt prea mici pentru o asemenea întâlnire.
Acolo se rostește doar taina ființei care s-a predat în întregime lui Dumnezeu. Acolo se împlinește ceea ce am învățat între ziduri: că viața nu e în sunetul buzelor, ci în bătaia inimii curățite prin răbdare.

Mă întreb cum ar privi Sfânta lumea anului 2025.
Poate ar plânge pentru sufletele risipite în zgomot, poate ar zâmbi pentru tinerii care mai știu să se închine.
Poate ar sta alături de noi, cu chipul acoperit, purtând durerea tuturor și transformând-o în pace.

Și parcă o aud spunându-mi blând:
„Ioane, lumea nu e pierdută cât timp mai stă cineva la rând pentru o binecuvântare. Rândul acesta e scara către cer.”

Atunci închid ochii și simt cum lumina din jur se așază peste sufletul meu ca o haină nouă. Și în acel moment înțeleg: Raiul începe acolo unde omul așteaptă cu inimă curată.

Text trimis de Sora Pelaghia