Preotul trebuie să se roage pentru toți. Rugăciunea mea este de mijlocire. De aceea îmi dați pomelnice și eu mă rog pentru dumneavoastră. Dar să știți că dacă nu vă rugați cu mine, degeaba! Pentru că preotul nu este „mama Omida”, care spune nu știu ce chestii acolo, în timp ce tu poți să o iei razna! Rugăciunea mea să fie împreună cu a voastră și atunci Dumnezeu face minunea.
De multe ori când cineva venea la mine pentru rugăciune, îi spuneam: „Roagă-te cu mine!”. Erau lucruri foarte grele în familie, fie boli grele, fie tulburări în casă, și se întâmpla minunea, lucrurile se schimbau. Uneori vin oameni și spun: „Părinte, să știți că rugăciunea Sfinției voastre a avut putere și m-a scos dintr-o împrejurare: soțul meu s-a schimbat, sau copilul meu, care făcea rău, s-a întors acum la credință și este bun”. Și eu le zic: „Nu rugăciunea mea, ci rugăciunea noastră. Că dacă mă rugam numai eu singur, nu știu dacă Dumnezeu mă asculta, că și eu sunt om păcătos, nu?”.
Dar dacă mă rog pentru alții, mă rog cu dragoste, pentru că iubesc pe fiecare și înțeleg suferința umană mai bine decât înțelege unul care n-a trecut prin ea. Prin această rugăciune, Dumnezeu face minunea și vindecă: pe cel bolnav îl ridică din patul durerii, pe cel orb îl luminează, celui bolnav la minte îi luminează mintea și-l întoarce la credință.
Sursa: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, Mănăstirea Diaconesti
Selectie si editare: Dr. Gabriela Naghi
Ispitele și necazurile îngăduite de Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Încercările care ne vin sunt uneori antidotul pe care Dumnezeu îl dă pentru bolile sufletului nostru și ne ajută mult duhovnicește. …Dumnezeu știe bineînțeles în ce stare se află fiecare dintre noi, dar pentru că noi nu ne cunoaștem, El ne lasă să fim încercați, să ne cunoaștem, să găsim patimile care sunt ascunse în noi și să nu avem cerințe nerezonabile în ziua Judecății. . Pentru că, chiar dacă ar trece cu vederea patimile noastre și ne-ar lua așa cum suntem în Rai, tot am crea probleme acolo. De aceea Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească aici, să ne facă praf, pentru ca sufletul nostru să fie smerit și curățit prin dureri, așa că atunci El ne face bine. Bucuria adevărată se naște din amărăciunea pe care o gustăm cu bucurie pentru Hristos care s-a amărât pentru a ne mântui. Creștinul ar trebui să se bucure mai ales atunci când are vreo încercare, fără să fi dat el însuși ocazia.
Îi spunem uneori lui Dumnezeu: „Doamne, nu știu ce vei face, mă predau Ție așa cum sunt, ca să mă faci om”. Așa că Dumnezeu mă face nu numai om, ci chiar supraom și lasă diavolul să vină să mă necăjească și să mă chinuie. Acum, cu cancerul ăsta, îi văd provocările și râd. Găsiți diavolul!
Știți cu ce săpun spală diavolul pe om, când Dumnezeu îi îngăduie să fie ispitit, să fie încercat? Cu spumele răutăţii lui. Are bun… săpun! Așa cum o vrăjitoare face spume când este supărată, tot așa face și diavolul în astfel de cazuri. Și apoi îl freacă pe om, nu ca să-i îndepărteze petele și să se curețe, ci din răutate. Dar Dumnezeu îngăduie diavolului să frece omul, doar până când petele dispar și el este curat. Caci dacă l-ar lăsa să-l frece așa cum se freacă hainele, l-ar sfâșia.
-Gheronda, putem spune despre diferitele ispite care se întâmplă în viața noastră că aceasta a fost voia lui Dumnezeu?
– Nu, să nu confundăm voia lui Dumnezeu cu ispita și cu ce aduce ispita. Dumnezeu îl lasă liber pe diavol până la un punct pentru a-l ispiti pe om și îl lasă pe om liber să facă binele sau răul. Dar Dumnezeu nu este de vină pentru răul pe care îl va face omul. Iuda a fost un ucenic al lui Hristos. Putem spune că a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină trădător? Nu, dar Iuda însuși a permis diavolului să intre în el. Cineva i-a spus unui preot: „Părinte, te rog să faci un trident pentru Iuda”. Adică parcă ar fi spus: „Tu, Hristoase, ești nedrept; a fost voia Ta ca Iuda să Te trădeze; de aceea acum ajută-l”.
Nenumărate sunt cazurile în care Dumnezeu îngăduie ca unii credincioși să fie încercați, pentru ca cineva care are o viață mediocră să-și vină în fire și să se pocăiască. Acești oameni au o dublă recomensă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu le dă posibilitatea unora care, cu încercările prin care trec, plătesc pentru păcate în această viață și se plâng fără sens, să fie ajutați de răbdarea celor care, cu toate că nu au păcătuit, suferă, dar nu cârtesc. . Să presupunem că un om de familie foarte bun, foarte evlavios, este în casa lui cu familia lui și dintr-o dată are loc un cutremur și casa cade, peste toată familia și după suferințe îngrozitoare, toți mor. De ce a permis Dumnezeu asta?
Pentru ca alții care sunt vinovați și pedepsiți să nu cârtească. Prin urmare, cei care se gândesc la marile cruci ale celor drepți, nu se întristează niciodată pentru propriile lor încercări mici. Ei văd că, în timp ce au greșit în viața lor, totuși suferă mai puțin decât cei drepți, așa că spun ca un tâlharul cel bun: „N-au făcut nimic și au pătimit atât de mult; oare cât va trebui să suferim și noi?”. Din păcate unii seamănă cu hoțul care a fost răstignit în stânga lui Hristos și spun: „Au mers cu crucea în mână și uite ce li s-a întâmplat!”.
Sunt și cazuri – acestea sunt foarte rare – în care Dumnezeu din dragoste îngăduie unor luptători foarte aleși să treacă prin mari încercări, pentru a-i încununa. Aceștia sunt imitatori ai lui Hristos. Vedeți, Sfânta Adunare, pentru că ea ajuta duhovnicește multe suflete prin îndemnurile ei, diavolul s-a dus să o împiedice de la această lucrare. A rămas fără cuvinte timp de trei ani și jumătate din cauza bolii sale.
Uneori, un adevărat imitator al lui Hristos îi cere lui Dumnezeu ca o favoare, să ierte greșelile semenilor săi, să-i elibereze de mânia Sa dreaptă și să fie pedepsit el în locul lor, cu toate că el însuși nu are vină. El este foarte aproape de Dumnezeu și Dumnezeu este foarte mișcat de această mare dragoste nobilă a copilului Său. Pe lângă harul pe care i-l dăruiește și iartă greșelile altora, îi îngăduie și să aibă un sfârșit de martir, conform cererii sale insistente.
În același timp, însă, îi pregătește și cel mai bun locaș al Împărăției Cerești cu și mai mare slavă, pentru că mulți oameni îi greșiseră cu judecata lor falsă, care credeau că Dumnezeu îl pedepsește pentru propriile sale păcate.
traducere din limba greacă
(CUVIOSUL PAISIE ABHIORITUL VIAȚA DE FAMILIE)
https://gerontesmas.com/2011/10/%ce%bf%ce%b9-%ce%ba%ce%b1%cf%84%ce%ac-%cf%80%ce%b1%cf%81%ce%b1%cf%87%cf%8e%cf%81%ce%b7%cf%83%ce%b9%ce%bd-%ce%b8%ce%b5%ce%bf%cf%8d-%cf%80%ce%b5%ce%b9%cf%81%ce%b1%cf%83%ce%bc%ce%bf%ce%af-%ce%ba%ce%b1/
Trebuie să avem curajul de a lupta cu straturile de teamă sedimentate în noi
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve. Trebuie să renunțăm la acest sine superficial, pentru a trăi la modul cel mai deplin.
Mulți simt că nu pot fi conștienți de propria lor existență decât dacă se afirmă, cerând să fie recunoscuți; iar alții reacționează, încercând să se apere împotriva acestei agresivități. Dacă am avea credință, am putea accepta să nu ne afirmăm impunând altora această conștientizare forțată a faptului că existăm; și am putea avea certitudinea că suntem iubiți și afirmați prin ceilalți. Trebuie să învățăm a fi mai mult decât suntem. Nu ne este de ajuns să știm că Dumnezeu ne iubește și că El ne afirmă. Avem nevoie să fim afirmați de către aproapele nostru, de cel puțin o persoană care să ne spună; „Contezi pentru mine în sensul cel mai profund și mai adevărat”.
Gabriel Marcel spunea într-una din cărțile sale că a spune unui om„Te iubesc” este echivalent cu a-i spune „Nu vei muri niciodată”, înțelegând prin aceasta: „Contezi atât de mult pentru mine, încât voi da mărturie pentru tine înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni altcineva nu o va mai face în afară de Dumnezeu și cu mine”.
Am putea dobândi mult, dacă am fi capabili să ne recunoaștem unii pe alții ca fiind frați pe calea spre mântuire și să spunem: „Da, sunt gata să mărturisesc pentru tine, chiar dacă nu sunt sigur că pot să o fac în mod deplin, din moment ce existența ta este pentru mine așa o provocare; chiar dacă mă tem s-o fac, totuși te voi afirma atât cât îmi va sta în putință” – în acest mod am putea crește la o maturitate care ne va îngădui să-l afirmăm pe celălalt proclamând valoarea lui fundamentală, oricare ar fi prețul. Cel care este afirmat astfel, poate uita de sine însuși și trăi în chip deplin. Aceasta este calea pe care suntem chemați să mergem.
Trebuie să avem curajul de a lupta cu straturile de teamă sedimentate în noi, pentru a ne mărturisi unii pe alții întru veșnicie, luptând cu frica și depășind-o.
Trebuie la fiecare pas să renunțăm la noi înșine, astfel încât celălalt să poată fi. După cum Sfântul Ioan Botezătorul se vedea pe sine scăzând, pentru ca Celălalt să poată crește (Ioan 3, 30), în același fel suntem chemați să murim pentru noi înșine, ca celălalt, aproapele, să poată trăi.
Astfel că a muri înseamnă a nu păstra nimic altceva în noi, afară de ceea ce este esențial pentru plinătatea vieții.
Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 148-150