Erezia nu este singurul motiv care îndreptăţeşte întreruperea comuniunii euharistice prin nepomenirea episcopului la Sfintele Slujbe. Ştim aceasta din cuprinsul Canonului 31 Apostolic: ,,Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare osebită (separată) şi ar aşeza alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa Dreptei Credinţe şi a dreptăţii, să se caterisească acela ca iubitor de stăpânire, căci este un tiran (uzurpator). De asemenea şi ceilalţi clerici, şi câţi se vor adăuga lui, iar laicii să se afurisească. Dar aceasta să se facă numai după una şi a doua şi a treia stăruinţă din partea episcopului’’.
Precum se poate observa, Canonul introduce pe lângă erezie, şi dreptatea care trebuie să călăuzească relaţiile episcopului cu preoţii ce-i sunt supuşi. Când un preot este nedreptăţit grav de episcopul său, poate purcede imediat la întreruperea pomenirii, singurul act care-l poate apăra de nedreptate. Un caz binecunoscut de toată lumea ortodoxă e cel al impostorului Hrisostom al Ciprului. Aflăm dintr-un comunicat:
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului a avertizat că îi va suspenda, începând cu data de 1 februarie, pe cei 12 preoți din dioceza sa rămași nevaccinați, dacă aceștia vor continua „să sfideze regulile bisericești” legate de Covid-19 impuse de el, informează Al Jazeera. Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea a declarat duminică la televiziunea de stat CyBC că îi va trimite pe preoți acasă, deoarece aceștia au refuzat să se vaccineze și i-au îndemnat și pe credincioși să facă la fel. El a spus că 27 dintre cei 123 de preoți din eparhia sa au rămas nevaccinați, 15 având scutiri medicale. Restul de 12 vor fi suspendați timp de trei luni, iar dacă își vor menține poziția față de vaccinare și după această perioadă, suspendarea va fi extinsă la șase luni și ar putea duce la caterisire, a spus Hrisostom (ActiveNews, 2 februarie 2022).
Aici este vorba de o nedreptate strigătoare le cer. Să suspendezi nişte preoţi pentru că refuză să primească stigmatele diavolului în trupurile lor este o cutezanţă luciferică. Aceasta înseamnă să le anulezi anii de studii teologice, să-i laşi pe ei şi familiile lor fără mijloace de existenţă, să-i traumatizezi psihic şi în final să-i ,,cateriseşti’’.
Întreruperea pomenirii taie episcopului orice posibilitate de a mai întreprinde acte canonice valide represive asupra preoţilor, caterisirea adică, cu care sunt ameninţaţi. O eventuală caterisire e lipsită de valoare şi preoţii vor putea sluji în continuare, aşa cum se întâmplă cu cei îngrădiţi de erezie din Grecia şi România, fiind apăraţi de Canonul 15 I II Constantinopol care spune: ,,Cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade sau de Părinţi… aceştia nu numai că nu se vor supune cercetării canoniceşti, desfăcându-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop, chiar înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’. Canonul se aplică şi în cazul când episcopul comite o mare nedreptate unor preoţi, cum e cazul preoţilor din Cipru.
Această speţă ne arată nouă că datorăm ascultare necondiţionată şi deplină episcopilor noştri, atâta vreme cât ei exprimă corect învăţătura Bisericii şi respectă buna aşezare canonică a acesteia. Când păşesc pe tărâmul ereziei sau comit nedreptăţi extreme, de felul celor arătate mai sus, încetează datoria noastră de a-i mai asculta şi atunci ascultăm de Biserică, de glasul Sfinţilor Părinţi.
Este de cuviinţă să spunem că nu orice nedreptate comisă de un episcop este motiv de despărţire de el, prin întreruperea pomenirii. Nedreptăţile minore vor fi suportate fără urmă de împotrivire, fără ranchiună, păstrând în continuare bunele şi fireştile relaţii cu întâistătătorul care se osteneşte să păstorească Biserica.
Presbiter Ioviţa Vasile
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ
Sfântul Nicolae Velimirovici
În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi îl înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.
Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine? Să caut eu oare a fi stăpân peste câteva stele, în loc de a stăpâni ca stăpân dimpreună cu Tine peste toate stelele? Să caut eu a fi cel dintâi dintre oameni? Şi atunci cât de ruşinos va fi pentru mine, când mă vei aşeza pe locul cel mai de pe urmă de la masa Ta! Să caut eu milioane de guri omeneşti care să mă laude? Cât de cumplit îmi va fi mie când voi vedea că toate acele guri sunt pline de ţărână.
Să caut eu a mă înconjura de obiectele cele mai de preţ din lumea întreagă? Cât de umilitor ar fi pentru mine ca acele obiecte să-mi supravieţuiască şi să strălucească atunci când întunericul ţărânei îmi va umple ochii! Să caut eu oare ca Tu să nu mă desparţi de prietenii mei?
Ah, desparte-mă, o, Doamne, desparte-mă de prieteni cât mai degrabă cu putinţă, fiindcă ei reprezintă zidul cel mai gros dintre Tine şi mine.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 43-44
Cf legii cultelor in cazul unui ierarh,cultul respectiv(deci ortodoxia) prin regulament intern decide daca un ierarh ca sef de cult la nivel local sa ramana sau nu ca profesor de teologie sau nu.Cum e cazul IPS Sale Teodosie se numeste imixtiune a statului in cultul respectiv(ortodoxia) chiar daca vorbim de decizia unei instante civile in defavoarea celui in cauza.Sefii de cult au un statut de prolificitate prin natura statutului lor ori IPS Teodosie fiind prolific prin statutul de ierarh nimeni nu il poate pensiona ca asa vrea cutare institutie.Nici vorba de asa ceva.Mi se pare ca in Drept are ceva o denumire de Drept prolific daca nu ma insel.
Instanta din Galati a hotarat pe 1 feb.2022 ca IPS Teodosie sa se pensioneze ca profesor de teologie.
Cine doreste sa puna un comentariu rog sa se exprime in minimul decentei.Multumesc.
Omul este cu adevărat om în durere
Durerea ne curăţeşte. Omul este cu adevărat om în durere. În bucurie el se schimbă, devine altcineva. Însă când suferă, devine ceea ce este el cu adevărat. Şi aceasta este, prin excelenţă, calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. El îşi dă seama de slăbiciunea sa.
De multe ori, când se află în slavă şi bucurie, omul se simte „buricul pământului”, sau, dacă vreţi, centrul universului. „Nu mai există nimeni în afară de mine!” În durere şi mâhnire, omul se simte ca o furnică neînsemnată în univers, simte că depinde întru totul de altcineva, şi atunci caută ajutorul lui Dumnezeu şi doreşte ca Acesta să-i fie alături.
Aceia dintre noi care am suferit dureri sufleteşti sau trupeşti ştim că niciodată nu ne-am rugat atât de fierbinte, atât de bine şi de îndelung, ca atunci când am fost pe pat de boală sau când ne-a încercat o foarte grea întristare sufletească. Pe câtă vreme atunci când avem totul, uităm de rugăciune, de post şi de multe altele. De aceea îngăduie Dumnezeu durerea.
Părintele Epifanie – Vieţi si cuvinte de învăţătură ale bătrânilor, Editura Sophia
Pe diavol să-l dispreţuiţi…
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie făcută corect. Adică, cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.
Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece.
Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie.
Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Din Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, p. 252-253
Dacă avem înălţarea minţii, suntem în braţele Satanei
– Părinte, cum să scăpăm de mândrie?
– Mândria e arma cea mai puternică a Satanei, care ne doboară pe mai toţi. De ce? Fiindcă duhul cel rău ştie că din cauza mândriei a căzut. Acum el, din fragedă vârstă, bagă înălţarea minţii în inima oricărei vietăţi omeneşti, fie copilă, fie copil. Şi dacă părinţii n-au grijă să-l sfătuiască pe copil cum trebuie să se poarte, de-acum îi dau voie să facă orice, până când, de mic copil, intră în sufletul lui mândria.
După ce se instalează mândria, când creşte mare intră în el patima egoismului. Dacă reuşeşte ispititorul să bage în sufletul fiecăruia dintre noi egoismul, de-acum se dă la o parte, căci toate cele rele le faci tu singur. Dar să ne rugăm la Dumnezeu, pentru că „inima smerită Dumnezeu n-o va urgisi”. Trebuie să trăim cu smerenie. Dacă avem smerita cugetare, suntem apropiaţi de Dumnezeu; dacă avem înălţarea minţii, suntem în braţele Satanei.
Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 47
Ştii prea bine cât eşti de păcătos şi ce bârnă mare îţi stă în ochi…
Sfântul Ioan de Kronstadt
Te înverşunezi cu răutate împotriva aproapelui tău, a confratelui tău, zicând că este aşa şi pe dincolo, un cărpănos, un rău, un înfumurat, că a făcut una sau alta.
Ce treabă ai tu cu el? Dacă a greşit, a greşit înaintea lui Dumnezeu, nu a ta. Dumnezeu să-l judece, nu tu. Va răspunde pentru faptele sale înaintea lui Dumnezeu, nu a ta.
Ştii prea bine cât eşti de păcătos şi ce bârnă mare îţi stă în ochi, cât de greu îţi este să ţii piept păcatelor şi să le învingi, că boleşti tu însuţi de ele fiindcă te-au prins în plasa lor, că pentru aceste păcate îţi este ţie însuţi necesară îngăduinţa altora.
Fratele pe care îl osândeşti este om ca şi tine. Fii îngăduitor cu el, ca faţă de un om supus păcatului, întru totul asemenea ţie. Iubeşte-l ca pe tine însuţi, ţinând seama de cuvintele Domnului: „Aceasta vă poruncesc; să vă iubiţi unul pe altul“ (Ioan 15,17).
Şi aşa cum te rogi Domnului pentru tine ca să te ajute să-ţi dezrădăcinezi patimile rebele, greu de vindecat, tot aşa roagă-te şi pentru acel frate al tău, să-l elibereze Domnul de ispită şi de boala păcatului, a patimilor, de întunericul şi povara lor.
Să ţinem seama că suntem trup supus păcatului şi că mădularele ne sunt infectate, mai mult sau mai puţin, de suflarea vrăjmaşului comun – diavolul şi că, fără dar dumnezeiesc, singuri nu suntem în stare să risipim această suflare dătătoare de moarte şi de întuneric.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005 – fragment
Îngerul păzitor văzut de Sfântul Paisie Aghioritul
Odată, Stareţul a povestit: „Era în ziua Sfântului Isidor Pelusiotul. Treceam printr-o perioadă cu multe supărări şi de aceea aveam dureri mari de cap. Din cauza tensiunii ridicate mi se zbătea un ochi și mă primejduiam să fac comoţie cerebrală. Simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi lovit ochiul pe dinăuntru cu un ciocan, iar acesta voia să iasă afară.
Pe Ia ora 9 seara, pe când stăteam întins pe pat, am văzut un înger foarte frumos, cu chipul ca al unui copil de doisprezece ani şi care mi s-a părut că a ieşit din mine. Părul lui era foarte blond şi ajungea până Ia umeri. Mi-a zâmbit şi mi-a atins uşor ochii cu mâna. Îndată mi-a dispărut toată rnâhnirea și mi-au încetat durerile. Am simțit atâta dulceaţă, încât preferam să sufăr din nou, numai să mai văd o dată pe îngerul meu păzitor…”.
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, p. 236)