O înfricoșătoare pildă pentru cei care necinstesc sfințenia lui Dumnezeu

După înţelepciunea Sa cea de negrăit, Dumnezeu pedepseşte câteodată pe om imediat ce a săvârşit fărădelegea, alteori după o vreme mai scurtă, ori mai îndelungată.

Era în vremea împăratului Iulian (361-363), cel supranumit Apostatul, pentru că s-a lepădat de Credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi a început a prigoni Biserica lui Dumnezeu. Acest împărat a trimis în Răsărit un unchi al său, Iulian, care a râvnit la odoarele Bisericii din Antiohia şi şi-a pus în gând să le răpească pentru împărăţie. Podoabele Bisericii se aflau în grija preotului Teodorit. Pe acesta l-a prins nelegiuitul şi l-a întemniţat. ,,Apoi, luând cheile de la el şi legându-l tare, a mers împreună cu Felix, vistiernicul împărătesc, şi cu multă putere de oaste înarmată, în biserica lui Dumnezeu, ca să ia podoaba (adică aurul şi argintul) şi lucrurile cele scumpe şi să le aducă în vistieriile împărăteşti. Deci, intrând în sfinţenia lui Dumnezeu, ca un hoţ şi tâlhar, o, cu câtă îndrăzneală mare şi neruşinare răpeau averea bisericească, făcând necinste sfinţeniei Domnului. Ci chiar lângă prestolul lui Dumnezeu, ticălosul acela a îndrăznit a-şi lăsa udul. Apoi scoţând vasele bisericeşti din altar, a şezut pe ele spre batjocură, grăind vorbe de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos’’.

Acestea au fost faptele nelegiuite săvârşite cu animalică ură. Nu s-a mulţumit cu atât. După multe încercări zadarnice de a-l face pe Sfântul Teodorit să jertfească zeilor, a poruncit să fie chinuit fără milă. Înainte de a i se tăia capul, acesta a rostit cuvinte prooroceşti asupra împăratului Iulian şi asupra unchiului său, cuvinte care s-au şi împlinit.

Ceea ce a urmat, istorisesc cărţile noastre bisericeşti: ,,Iulian, unchiul împăratului şi voievodul Părţilor Răsăritului, care a ucis pe Sfântul Teodorit, a început a boli dintr-acel ceas în care a necinstit prestolul lui Dumnezeu şi a şezut pe sfintele vase, batjocorind sfinţenia şi hulind pe Hristos. Ci au început a se naşte viermi în părţile ascunse ale lui şi din zi în zi i se inmulţea durerea, muşcându-l pe el în jos viermii. Deci multă silinţă aveau doctorii cei prea iscusiţi, dar nimic n-au folosit, ci mai vârtos din ceas în ceas mai amar i se făcea lui, că se înmulţiseră foarte viermii, şi-i mâncau trupul lui, atingându-se de dânsul răsplătitoarea mână a lui Dumnezeu’’.      Aşa s-a sfârşit vrăjmaşul lui Hristos şi al Bisericii. Să nu gândească cei asemenea lui Iulian, din vremea noastră, că vor scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu  (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 140-144).

Presbiter Iovița Vasile