Această teamă a lor în a-i slăvi pe Mucenicii din închisori arată cât de slabi şi de neputincioşi sunt. Până la ora aceasta se tem ca nu cumva să învieze. Aveţi piatră? Aveţi stânci? Puneţi pe mormântul lor şi îl păziţi cu străji puternice, ca să nu se mai audă în veac de existenţa lor. Dar, în ciuda tuturor eforturilor de a sta împotriva sângelui mucenicesc, vor rămâne neputincioşi în faţa adevărului, iar nedreptăţile săvârşite asupra neamului nostru se vor întoarce asupra neamului şi familiilor lor. Ororile săvârşite de aceşti agenţi ai ateismului, ai satanei, apasă pe conştiinţele lor şi ale familiilor lor, încât putem spune că sunt nişte oameni maltrataţi moraliceşte.
Vina de altfel o purtăm şi noi, pentru că am fost surzi la durerile şi strigătele Mucenicilor din închisori, după cum surzi suntem şi azi, încât nici preotul nu pomeneşte nimic la parohia lui de existenţa acestor Martiri şi sfinţenia lor. Preotul de azi e surd şi la strigătul omului sărac, care nu mai are bani nici pentru o bucată de pâine, pentru că statul român l-a înglodat în biruri şi datorii. De aceea, Martirii nu se plâng. Martirii se proslăvesc. Lor ne rugăm să mijlocească pentru noi în faţa Tronului ceresc. Aşa se proslăvesc la noi Sfinţii Mucenici: prin batjocură, prin prigoană, prin trudă şi prin suferinţă. Nu poate dăinui un neam fără eroi, fără Sfinţi. Şi noi să fim atenţi la educaţia pe care o facem copiilor, ca ea să fie în spiritul neamului din care facem parte. Ce e neamul? Neamul este tatăl meu, este fratele meu, mama mea, vecinul meu, comuna mea, judeţul meu şi toate la un loc formează neamul. Formaţi copiii îi duhul acesta creştin, să poată dărui, nu numai să ia!
Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înţeles. Dacă ar recunoaşte sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbuşesc cu totul. Ei supravieţuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă. Dar prin Martirii Bisericii trăieşte Ortodoxia şi va trăi. Cu cât mai mult sunt denigraţi şi osândiţi şi după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci şi a altor popoare ortodoxe. Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem Sfinţi în secolele XIV, XV, XVI, XVII, dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar ceilalţi de ce să stea nebăgaţi în seamă?
Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile Martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii (afirmaţia aceasta o privim cu, rezervele de rigoare: catolicii nu au Sfinţi, fiind eretici şi schismatici, deci se situează în afara Bisericii, n.e.) Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizeze un Sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi ce culoare politică a fost, dacă ne convine sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar, dacă este legionar, atunci nu mai este sfânt. Păi, unde mai e adevărul? Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a Creştinismului nostru Ortodox. Dar aceeaşi mafie din trecut este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii politice româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar, când a fost vorba să execute pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord –trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în Ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica (adică ierarhia, n.e.) s-a integrat perfect vieţii politice, după cum au fost vremurile. Şi ce fapte mari de canonizare cer decât se văd la Părintele Justin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Ieroschimonahul Daniil de la Rarău Părintele Arsenie Boca, Părintele Calciu?… (n.m. şi lista e nesfârşită….Mitropoliţi, Preoţi, Monahi si monahii, mireni cu zecile de mii… care s-au săvârşit în temniţele şi închisorile comuniste, în lagărele de tortură, la Canal, în Deltă, în mine, păduri şi munţi, de pe tot cuprinsul ţării, ştiuţi şi neştiuţi, să-i odihnească AtotBunul Dumnezeu cu sfinţii Săi întru Împărăţia Sa!Amin).
Dar ei nu pot promova aceşti Sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea în saramură…
(Extras din Colecţia Din temniţe spre Sinaxare – Octav Anastasescu – LÂNGĂ VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR – Volum coordonat de Danion Vasile, Editura Areopag Bucureşti, 2014)
Text selectat şi editat de Doamna Dr. Gabriela Naghi
Mai întâi de toate, sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu
CUVIOSUL PẮRINTE ARSENIE PAPACIOC
Mai întâi de toate, sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fără voia lui Dumnezeu.
Eu mă lupt din răsputeri să-mi întipăresc în ființa mea că nu se poate face nimic fără Dumnezeu. Nu există nimic la întâmplare, dacă spune că „nu se mișcă fir de păr fără voia Mea”, și dacă acolo unde te găsești ai reușit să faci o unitate creștină, să ai o mulțumire sufletească, considerând că suntem oameni de conștiință, atunci nu poți să părăsești locul, și nu poți să zici că Dumnezeu nu te-a ajutat.
Pentru că toți suntem nepregătiți, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem.
Este o fugă de Dumnezeu, când lumea se desprinde de locul în care luptă. Dacă ar înțelege că nu face nimic fără voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenți, s-ar simți foarte bine, chiar în suferință, chiar pe cruce.
Este, de asemenea, o greșeală, să fugi de propria suferință. Niciodată nu te poți elibera cu adevărat, decât atunci când lupți, când ești prezent pe cruce.
Și s-o accepți cât se poate mai mult, mai desăvârșit, precum Mântuitorul a acceptat-o.
O suferinţă nu și-a atins scopul, dacă este dată ca o terapie, ca să zic așa, dacă tu n-ai ieșit cu un folos din ea. Să nu credeţi că Dumnezeu stă cu satârul în mână, să ne pândească: ai greșit, ţac. Nu! Mai întâi mult s-ar ușura în viaţa duhovnicească, oamenii, dacă ar ști cât de mult ne iubește Dumnezeu.
Adică, cum spune și Origen: Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne urăște dracul.
Dar, o consecinţă tot trebuie să fie ca omul să se înţelepţească cu orice chip. Sunt atât de neînsemnate suferinţele de aici faţă de ce va ni se descoperi nouă – cum zice și Sfântul Apostol Pavel. Dumnezeu ne atrage atenţia prin o boală, prin te miri ce, ca să fi mai bun, pentru ca oricât ai fi de bun nu ești destul de bun. Pentru că în afară de păcatele pe care le cunoaștem, și sunt consemnate, le dibuim, mai sunt o serie întreagă de păcate care nu se știu de lume, și se numesc păcatele lipsirii – adica binele pe care îl poţi face și nu-l faci. Atâtea ocazii ai avut să faci binele și nu l-ai făcut.
Ei, aceasta este deja o stare de păcat care te încarcă. Adică lipsa de perfecţiune.
Dragii mei, viaţa creştină pe care trebuie s o ducă toţi, este să te pui tu la punct! Oamenii, egoişti, văd lucrurile numai în jurul lor, asta este o mare greşeală în ce priveşte orientarea pe care trebuie să o avem noi toţi, că nu suntem creaţi numai pentru noi înşine. Cum spun marii teologi: omul este singura verigă de legătură posibilă între Dumnezeu şi creaţie; i s a dat această grozav de mare răspundere, să supravegheze soarta creaţiei. Când zicem creaţie se înţeleg Scaunele, Domniile, Începătoriile, Arhanghelii, Serafimii, Îngerii, toată creaţia; pentru că omul este singurul făcut de Dumnezeu în creaţie care poate să urce până la El. Şi atunci vă daţi seama că noi nu suntem născuţi ca microcosmos în macrocosmos, numai pentru noi.
Noi reprezentăm, chiar din punctul acesta fiziologic, o lume întreagă; fiecare cu funcţia lui, dar într o perfectă unitate.
De aceea Mântuitorul a pus în centrul educaţiei creştine învăţătura “să iubiţi pe vrăjmaşi”. Să iubeşti pe vrăjmaş!
Vă daţi seama, starea de imperfecţiune, de “tăvăleală” în care trăieşte acuma lumea? Să iubeşti pe vrăjmaş… omul nu poate să înţeleagă. Lasă că nici nu s a interesat, numai în literatură ştie că trebuie să iubeşti pe vrăjmaş, dar n a încercat nimeni şi totuşi aceasta este o poruncă posibilă, adică nu e nimic utopic aici. De ce trebuie să l iubim pe vrăjmaş? Pentru că numai aşa te poţi elibera! De ce a creat Dumnezeu cap, inimă şi degetul ăsta mic? Le-a creat ca să fim într o mare unitate, fiecare cu funcţia lui indispensabilă, aşa suntem şi noi cu ceilalţi, nu suntem rupţi de ei.
E şi nobilă mişcarea aceasta, să suferi pentru o lume întreagă, aşa cum Mântuitorul a făcut-o.
Deci orientându ne pe această coordonată om – Dumnezeu, noi trebuie să răspundem de soarta creaţiei.
Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile tale păcate.
Sfinte Cuvioase Părinte Arsenie Papacioc, roagă-te Mântuitorului Hristos, pentru noi păcătoşii!Amin
Sursa: Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a 2-a, vol. 3, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 29-30.
“Părintele Justin, uriaşul de la Poarta Raiului românesc”
“În lungul şir de ani de osândă, în situaţii şi locuri diferite, mai mulţi preoţi care m-au cunoscut mi-au propus ca după eliberarea din închisoare să urmez Teologia sau să mă călugăresc. Fiecăruia i-am răspuns cam în aceiaşi termeni: misiunea este prea mare şi această obligaţie pe care mi-aş lua în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu m-ar strivi. Îmi dau seama că nu pot să-mi iau această răspundere. Dacă aş deveni ostaşul lui Dumnezeu, ar trebui să merg numai pe căile indicate de Iisus Hristos şi păcătosul de mine mă tem să nu calc pe alături. Atunci, totul din mine s-ar dărâma şi m-aş considera un om învins. În vara anului trecut, la Mânăstirea Petru Vodă, după ce mi-am spus necazurile mele şi păcatele, Părintele Protosinghel Iustin Pârvu mi-a zis:
– Grigore, uite ce-ţi propun eu, vino aici la mânăstire şi te fac călugăr. Vom fi împreună şi la bine şi la greu şi te voi ajuta în orice situaţie să urmezi Cuvântul Domnului. Lumea ţi se va deschide şi cerul pe care cu atâta dragoste îl priveşti îţi va fi mereu deschis.
M-am întors cu ani în urmă şi mi-am amintit de propunerea acelor preoţi din închisoare, care îmi cereau acelaşi lucru.
– Nu pot, Părinte Iustin, i-am răspuns, povara pe care mi-aş lua pe umeri m-ar doborî. Ca slujbaş al Domnului, nu pot înţelege să privesc în lături, ci numai înainte şi numai în zări albastre…
A zâmbit părintele şi mi-a spus să mă mai gândesc şi să trec pe la mânăstire cel puţin odată pe lună. M-am ridicat de pe scaun cu părere de rău şi, în urma acestui răspuns pe care i l-am dat, mă vedeam în poziţia unui om mărunt, aflat în faţa unui uriaş…
În decursul a numai 11 ani, începând cu 1992 şi până la acea oră, iată realizările acestui sfânt în viaţă cu care împărţisem cândva celulele Aiudului: mânăstirile “Petru Vodă”, Urecheni, Rădeni, Blaj, mânăstirea de maici “Petru Vodă” şi Capela Aiud, de la Râpa Robilor. Urmează apoi şcoala de copii, azilul de bătrâne şi un laborator de plante medicinale. Am părăsit chilia părintelui care reuşeşte zi de zi, timp de 18 şi chiar 20 ore din cele 24 ale zilei, să primească enoriaşi din toată ţara şi să le ascultă nevoile, durerile şi dezastrele vieţii. Fiecăruia în parte, în afară de o vorbă bună, un sfat, îi găseşte o soluţie, o cale de ieşire înspre lumină. Am căutat să fac o comparaţie între persoana mea şi a lui, şi mi-am dat seama că o paralelă aproape nu poate exista pentru că deosebirile dintre noi sunt mari, în timp ce asemănările sunt puţine…
Când am părăsit mânăstirea, mi-am întors privirile în urmă şi am încercat sentimentul că, ajuns până în poarta raiului, am fost nevoit să mă întorc pe pământ…”
Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta
(1 februarie 1929-10 noiembrie 2014)
„Am făcut 21 de ani de temniţă pentru care nu-mi pare rău. Intrând în temniţă cu acele vârfuri ale neamului românesc, am învăţat enorm de la ei şi mi s-a înnobilat sufletul.
Dacă ar fi să aleg un loc unde să mor, aş alege să mor în închisoarea Aiudului.”
Întemnițat 21 ani la: Piatra Neamț, Bacău, Galata, Constanța, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna, Aiud, Răchitoasa
*„Grigore Caraza a rezistat fără compromis violenţei, perfidiei, promisiunilor, tentaţiei sentimentalismului. Nimic nu l-a mişcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt. …Grigore a fost un fel de paznic al neplierii, o sabie a demnităţii adevărului, care a lovit necruţător în neadevăr, în bestialitate şi în laşitate. Uneori cu prea multă necruţare”.
„….niciodată nu a uitat că datoria lui era să nu înceteze lupta împotriva celor care au inventat iadul bestialităţii de la Piteşti, iadul ispitelor de la Aiud sau Gherla, iadul suspiciunilor de după decretul general de graţiere, iadul mizeriei de după evenimentul din 1989 şi toate iadurile care ne mănâncă sufletele, în toate modurile, până ajungem la buza gropii. Căci un iad, odată instalat, se va transforma cameleonic, până ce Arhanghelul dreptăţii nu-i va distruge forţele şi temelia cu sabia sa de foc.”
*Preot Gheorghe Calciu- Dumitreasa„Un exemplu de moralitate și dârzenie” în Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 311-312)
Cui îi este frică de Sfinții Inchisorilor din Sinodul BOR?
21 July 2014
Cui îi este frică de sfinți din sinodul BOR? Poate celor ce-au făcut miliție secretă, turnătorie ori șantaj.
Rușinea cade atât pe statul român, care-și bate joc de memoria miilor de foști deținuți politici, cât mai ales pe Biserica Ortodoxă Română, unde se află depuse de ani de zile cereri pentru martirii ortodocși români, cum ar fi Valeriu Gafencu, Ilie Lacatușu, Gheorghe Calciu Dumitreasa .
Preotul profesor dr. Gh. Drăgulin a scris studii bine documentate, adevărate comori de spiritualitate publicate în revistele bisericești. A trecut și el prin iadul închisorilor comuniste. Un singur exemplu de studiu: „Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția aghiografului contemporan” (în buletinul oficial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9/1991, p. 91-98). Se militează aici pentru o canonizare colectivă, cât și individuală. De 24 ani(n.m. 31 de ani) însă, Sinodul BOR tace! În același timp :
Patriarhia Română reacționează vehement la „opiniile antisemite ale unui monah de la Mănăstirea Petru Vodă” (cf. ziarul „Lumina”, 1 iulie 2014, p.3).
Opiniile „antisemite” ale unui monah constituie o problemă mult mai importantă pentru Patriarhie decât Sfinții închisorilor!
De 24 ani așteaptă acești sfinți o canonizare oficială și nu s-a făcut nimic. Însă, foarte promptă, Patriarhia procedează dictatorial, dând comunicate pentru fiecare persoană incomodă. În același timp :
În anul 2005, în cazul Tanacu, este caterisit un ieromonah, scos din monahism și mănăstirea desființată. Un caz unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române, nici măcar comuniștii n-au făcut așa ceva ! Medicina a demonstrat ulterior că tânăra de la Tanacu a murit pe mașina salvării din cauza incompetenței medicilor, iar nu „omorâtă” de călugări!
Unde a fost Biserica? Unde a fost iertarea Bisericii și prezumția de nevinovăție, procedurile de judecată monahală care cer respectarea unor reguli? Unii episcopi au interzis exorcizarile în eparhiile lor, la fel este de părere purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, pr. Constantin Stoica .
Același purtător de cuvânt (în numele cui??) ce susține avortul în unele cazuri, precum cel al fetiței însărcinate de 11 ani: „Este o situație specială. Biserica nu este chiar intransigentă. În cazul violului, incestului, sau când sănătatea mamei este pusă în pericol de o eventuală naștere, Biserica acceptă avortul. În cazul fetiței din Neamț, recomandăm familiei să se sfătuiască cu duhovnicul din parohie și să o ia o decizie în funcție de sfatul medicilor și psihologilor” (cf. http://www.frontnews.ro/social-si-eveniment/diverse/biserica-accepta-avortul-in-cazul-fetitei-de-11-ani-violata-de-unchiul-ei-11609 ).
Unde scrie asta în teologia ortodoxă, tovarășe Stoica? În numele cui vorbești?
Și tot în urma scandalului de la Tanacu s-a inventat ordinul că preoții, monahii și teologii „nu pot avea apariții în spațiul public (mass-media) decât cu binecuvântarea Chiriarhului”.
Oare martirii cu aprobarea cui mărturiseau credința? Nu mai putem mărturisi și apăra credința ortodoxă în spațiul public decât cu aprobarea administrației patriarhale/chiriarhale? Pe ce temei ortodox?
E jenant că înșiși preoții și monahii – adică păstorii și rugătorii turmei – au nevoie de aprobare. E jenant că n-au dreptul apărării credinței ortodoxe dacă vreun episcop le interzice.
Cazul episcopului Sofronie al Oradiei cu dictatura sa față de preoți este elocvent.
În același timp :
Tăcere totală despre moartea patriarhului Teoctist (2007), omorât cu zile pe masa de operație de un medic ucigaș, la ordinele unor interese oculte. Cu semne de tăieturi, cu martori ai asasinării și ai îmbălsămării patriarhului neluați în seamă, cu mult prea multe elemente oculte. Cu un singur om (episcopul vicar Vicențiu) ce știa deznodământul dar n-a spus nimic, fiindcă graba de eliminare fizică era foarte mare. Cui a folosit moartea patriarhului Teoctist?
În nici un caz intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
Tăcere totală… dar numai până la judecata finală când faptele se vor descoperi.
Protestăm față de această tăcere vinovată în anumite cazuri, în același timp față de încercările de reducere la tăcere în stil milițienesc a unor persoane incomode sau luptătoare (inclusiv patriarhul Teoctist!).
Dumnezeu să judece și să facă dreptate – fiindcă nu mai are cine!
Preot Fabian Seiche
https://secure.avaaz.org/community_petitions/en/Patriarhia_Bisericii_Ortodoxe_Romane_Recunoasterea_Sfintilor_Inchisorilor/
Cui îi este frică de Sfinții Inchisorilor din Sinodul BOR?
21 July 2014
Cui îi este frică de sfinți din sinodul BOR? Poate celor ce-au făcut miliție secretă, turnătorie ori șantaj.
Rușinea cade atât pe statul român, care-și bate joc de memoria miilor de foști deținuți politici, cât mai ales pe Biserica Ortodoxă Română, unde se află depuse de ani de zile cereri pentru martirii ortodocși români, cum ar fi Valeriu Gafencu, Ilie Lacatușu, Gheorghe Calciu Dumitreasa .
Preotul profesor dr. Gh. Drăgulin a scris studii bine documentate, adevărate comori de spiritualitate publicate în revistele bisericești. A trecut și el prin iadul închisorilor comuniste. Un singur exemplu de studiu: „Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția aghiografului contemporan” (în buletinul oficial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9/1991, p. 91-98). Se militează aici pentru o canonizare colectivă, cât și individuală. De 24 ani(n.m. 31 de ani) însă, Sinodul BOR tace! În același timp :
Patriarhia Română reacționează vehement la „opiniile antisemite ale unui monah de la Mănăstirea Petru Vodă” (cf. ziarul „Lumina”, 1 iulie 2014, p.3).
Opiniile „antisemite” ale unui monah constituie o problemă mult mai importantă pentru Patriarhie decât Sfinții închisorilor!
De 24 ani așteaptă acești sfinți o canonizare oficială și nu s-a făcut nimic. Însă, foarte promptă, Patriarhia procedează dictatorial, dând comunicate pentru fiecare persoană incomodă. În același timp :
În anul 2005, în cazul Tanacu, este caterisit un ieromonah, scos din monahism și mănăstirea desființată. Un caz unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române, nici măcar comuniștii n-au făcut așa ceva ! Medicina a demonstrat ulterior că tânăra de la Tanacu a murit pe mașina salvării din cauza incompetenței medicilor, iar nu „omorâtă” de călugări!
Unde a fost Biserica? Unde a fost iertarea Bisericii și prezumția de nevinovăție, procedurile de judecată monahală care cer respectarea unor reguli? Unii episcopi au interzis exorcizarile în eparhiile lor, la fel este de părere purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, pr. Constantin Stoica .
[..]
Oare martirii cu aprobarea cui mărturiseau credința? Nu mai putem mărturisi și apăra credința ortodoxă în spațiul public decât cu aprobarea administrației patriarhale/chiriarhale? Pe ce temei ortodox?
E jenant că înșiși preoții și monahii – adică păstorii și rugătorii turmei – au nevoie de aprobare. E jenant că n-au dreptul apărării credinței ortodoxe dacă vreun episcop le interzice.
Cazul episcopului Sofronie al Oradiei cu dictatura sa față de preoți este elocvent.
În același timp :
Tăcere totală despre moartea patriarhului Teoctist (2007), omorât cu zile pe masa de operație de un medic ucigaș, la ordinele unor interese oculte. Cu semne de tăieturi, cu martori ai asasinării și ai îmbălsămării patriarhului neluați în seamă, cu mult prea multe elemente oculte. Cu un singur om (episcopul vicar Vicențiu) ce știa deznodământul dar n-a spus nimic, fiindcă graba de eliminare fizică era foarte mare. Cui a folosit moartea patriarhului Teoctist?
În nici un caz intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
Tăcere totală… dar numai până la judecata finală când faptele se vor descoperi.
Protestăm față de această tăcere vinovată în anumite cazuri, în același timp față de încercările de reducere la tăcere în stil milițienesc a unor persoane incomode sau luptătoare (inclusiv patriarhul Teoctist!).
Dumnezeu să judece și să facă dreptate – fiindcă nu mai are cine!
Preot Fabian Seiche
https://secure.avaaz.org/community_petitions/en/Patriarhia_Bisericii_Ortodoxe_Romane_Recunoasterea_Sfintilor_Inchisorilor/
Ingaduiti mi sa postez un tropar(glas 3)al Sf Mucenici Romani de atunci,de acum,din viitor si din toate timpurile.L am alcatuit cum am putut:
Cei ce pentru dreapta credinta si pentru neam v-ati invrednicit a suferi moarte de martir;dreptcredinciosilor,ortodocsilor crestini,lui Hristos rugati-va sa se mantuiasca sufletele noastre.
Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
CUVIOSUL PẮRINTE ARSENIE PAPACIOC
– De ce Împărtăşania este o Taină care se repetă în viaţa credinciosului? Harul primei Împărtăşanii nu are putere de actualizare veşnică asemenea Sfântului Botez?
– Botezul ne-a încreştinat şi ne-a scăpat de păcatul strămoşesc. De păcatele noastre nu scăpăm decât prin alt botez, care este Taina Pocăinţei. Sunt mai multe botezuri: botezul credinţei din Vechiul Testament, botezul cu apă al lui Ioan, botezul cu Duh şi apă al Mântuitorului şi botezul morţii, adică botezul sângelui.
Cu Iisus trebuie să ne hrănim permanent, deoarece trăim permanent. Are o foarte mare valoare că te-ai împărtăşit cândva, dar de la acel „cândva” ai trăit mereu cu gândul la alt „cândva” din viitor. Permanent avem nevoie de Hristos. El ni se dăruieşte: „Iar Eu cu voi sunt”. Dacă a fost o dată cu Apostolii, ce nevoie mai era să mai fie o dată cu ei? A fost permanent cu ei! „Iar Eu cu voi voi fi”. Căci lupta e continuă, în tine, pentru desăvârşirea ta.
Pentru că vorbeam de iubirea de vrăjmaşi: n-ai să poţi imediat, dar începând să-ţi pui sincer problema că vom răspunde de ce nu i-am iubit – şi e o poruncă, nu e un sfat – atunci, încercând să-i iubeşti, te trezeşti la un moment dat că nu-i mai urăşti. De aici pleacă totul. Şi dacă nu-i urăşti, eşti deja pe o treaptă. Şi cu harul lui Dumnezeu, şi cu marile simţiri duhovniceşti din noi ne agăţăm de altă treaptă, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacă tu eşti pe drum. Vreau să spun că mai întâi trebuie să fie mişcare, căci harul vine. Stai, stă şi harul. Este în funcţie de mişcarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 60-61
Stiti de ce a spus Mantuitorul ca”Daca acestia vor tacea,pietrele vor striga”?Pentru ca lespezile(lespezile in loc de pietrele pare sa fie mai intru intelegere) vor ramane punctul de trecere intre noi si ei.Nu lespedea e treapta spre vesnicii?