O rușine-i azi credința la poporul românesc
Că e „dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!
Să te-nchini azi „e rușine”, lumea râde de păcat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de…ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiati!
Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e făcută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…
Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarăși să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal…
Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!
Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,
Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!
Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim
Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?
Prima frază tipărită în iubitul nostru grai
Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.
Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?
Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut,
Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,
Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?
Oare-așa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!
Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?
În trecut, mai zice lumea, preoții au exploatat
Țărănimea cea săracă, oare-i chiar adevărat?
Arătați cu argumente toți acei ce azi vorbiți,
Ce averi adunau Sfinții, care-s cei ce-s asupriți?
Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!
Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit
Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?
Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,
Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat?!
Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit
Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?
Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu
C-a s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?
Tot poporul cu credință apără acest pământ,
Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!
Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pământul țării noastre este plin de Mucenici!
Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,
Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!
Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu
Stavilă păgânătății – au slăvit numele Său.
Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,
Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!
Brâncoveanul, om cu carte, între voievozi cinstit,
A murit păstrând credința, un „creștin desăvârșit!”
Chiar de-au fost, și sunt și astăzi, preoți lacomi de câștig,
Nu credința-i vinovată, dacă-n focul veșnic plâng!
Dumnezeu face dreptate, judeca-va la sfârșit,
Și tot cel ce-L necinstește, va fi sigur pedepsit!
O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,
Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!
Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,
Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.
Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat,
Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,
Un popor întreg de Îngeri sunt din plaiul Dunărean!
La Cernica, un luceafăr este Sfântul Calinic,
Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!
Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotnița de sus
Sau Vichentie la Secu, și câți sunt întru Iisus!?
Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,
Despre care, lumea cultă, n-a aflat încă nimic!
O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!
Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț,
Vin străinii să se închine frescelor la Voroneț,
Vin străinii și se miră de așa minunății
Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!
Câți cunosc că la Iordan, îndurând vânturi și ploi,
De curând Iacob – Ioan este Sfânt din Dorohoi?!
Care-i viața lui sfințită, știu că pentru noi a scris
O comoară numa-n versuri până-n clipa când s-a stins!
Trupul lui plin de miresme și de Dumnezeu sfințit,
Se găsește la Hozeva, de străini astăzi cinstit!
Mai cer unii azi dovadă să arate Dumnezeu
Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?
Dacă n-are-n el voință să citească din Scripturi,
Nu urmează nici credința sfintelor învățături;
Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decât închipuiri!
Iată, cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu
Noi românii, creștini de astăzi, am ajuns popor ateu!
Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți,
Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.
Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,
Dacă noi trăim ca Hunii, dar ne socotim creștini…?!
Ioana Ciobanu – Arad