„Tu fă bine și așteaptă răul. Binele ti-l va răsplati Dumnezeu. Dacă oamenii – rudele ți-ar face bine, ție ce cruce ți-ar mai rămâne? Tu ești călugăriță și, ca atare, trebuie să te bucuri de necazuri, ca să câștigi plata de la Dumnezeu pentru tot ce suferi – cu bună știință și răbdare – de la frați.
Deci roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ți fac rău; celui ce-ți cere – nedrept – dă-i tot ce-i trebuie lui, din lacomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asuprește cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu și de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ți-ar face, -pentru că iertându-le toate, așa urmezi lui IISUS, așa ții (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu – a iubirii. Că toți sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să știi că și ei au un suflet de mântuit.”
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!
Conducătorii de azi sunt şcolarii de ieri
Mărturisitorul VIRGIL MAXIM(4 decembrie 1922- 19 martie 1997; 22 de ani de închisoare)
Ei, aceşti conducători, sunt produsul educaţiei în care individul a făcut şcoala egoismului şi a materialismului sfărâmător de neamuri.
Nu ne-a fost dat să vorbim neamului, în special tineretului acestei ţări, de la catedră. Aşa cum nu le-a fost dat niciunuia dintre marii lui dascăli. Toţi, şi Horia, şi Iancu, şi Tudor, şi Eminescu, şi Codreanu, şi Moţa, au vorbit de pe Cruce. Iar câţiva din cei ce au vorbit de la catedră, au sfârşit tot pe Cruce: Nae Ionescu, N.C. Paulescu, Simion Mehedinţi, Radu Gyr, Noica, Eliade… Toţi au rostit cuvântul iubirii aproapelui ce cuprinde tainic intenţia divină de a salva omul din înşelăciune şi moarte veşnică.
Când veţi auzi cuvântul trimis prin această carte de pe Crucea suferinţei acceptată conştient, veţi cunoaşte ce înseamnă să ştii cui slujeşti. Lui Dumnezeu sau lui mamona? Veţi înţelge cine este mărturisitorul şi cine înşelătorul, cine iubeşte şi cine urăşte. Veţi cunoaşte într’adevăr că “nu este mai mare dragoste, decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, toţi cei pecetluiţi cu chipul lui Dumnezeu.
Această vieţuire am deprins-o în Mişcarea Legionară, rânduită să apară în Ţara Românească prin trimisul lui Dumnezeu, Corneliu Zelea Codreanu, când pe pământul ţării fărădelegea se instituise ca putere legală în stat, ignorând şi voinţa poporului şi, mai ales, Biserica lui Hristos.
“Legionarismul este o adâncă şcoală de formare a caracterelor. De creştere a elitei. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înălţător, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea Şcoala legionară! Un om în care să fie desvoltate până la maximum toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru. […] În Mişcarea Legionară rolul de pregătire a tineretului pentru primirea duhului legionar îl au Frăţiile de Cruce.
Frăţiile de Cruce pregătesc în special tineretul şcolar. Este şi natural: şcolarii de azi vor fi conducătorii de mâine. […] Conducătorii de azi (scria Căpitanul în 1925-’30) sunt şcolarii de ieri.
Dacă, pe când erau şcolari, nimeni nu a căutat să le sădească în inimă dragostea neţărmurită şi spiritul de sacrificiu pentru neam şi ţară – şi lipsindu-le ca urmare elementul de cea mai mare importanţă tuturor făuritorilor: elanul creator – sunt explicabile cele ce în vremea noastră se petrec.
Ei, aceşti conducători, sunt produsul educaţiei în care individul a făcut şcoala egoismului şi a materialismului sfărâmător de neamuri. […] Astăzi, la temelia noii şcoli de viaţă eroică stă puterea sacrificiului şi a frăţietăţii, a comuniunii de gânduri frumoase şi mari.
Inimi fragede, care bat la fel, se leagă în frăţie, se încheagă şi formează un tot, un singur mănunchi: Frăţia de Cruce.
Trăind împreună la aceeaşi şcoală, poate la aceeaşi gazdă, mâncând la aceeaşi masă, dormind în aceeaşi cameră, ei îşi cunosc unii altora gândurile, se întreţin, se înţeleg, se ajută frăţeşte, se cenzurează reciproc şi cresc împreună, adăpaţi la fântâna aceloraşi daruri, darurile duhului nou al vremii (n.a. – al iubirii în Hristos), darurile frăţiei de sacrificiu pentru neamul lor, darurile Frăţiei de Cruce!” (Corneliu Zelea Codreanu)
Noi, foşti FDC-işti (fraţi de cruce), bătrâni acum, rămaşi ca mărturie a naufragiului de jumătate de veac al bietei noastre ţări, privim cu durere la prăbuşirea tineretului de astăzi în cloaca pervertirii şi promiscuităţii morale, în libertinaj şi anarhie socială, toate dirijate metodic, sub masca libertăţii şi drepturilor omului, de mâna ocultă a duşmanilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru.
În afară de rugăciuni şi sfaturi părinteşti, alte puteri nu ne-au rămas. Suferim, aducându-ne aminte de vorba Căpitanului: “Legionarul nu se teme decât de Dumnezeu, de păcat şi de clipa în care puterile fizice ori sufleteşti îl vor părăsi şi-l vor scoate din luptă!”
Puterile fizice ne-au părăsit, este adevărat! Dar nu şi cele sufleteşti! Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!!! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând “muntele suferinţei” (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin “pădurea cu fiare sălbatice” (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creindu-ţi drum prin “mlaştina desnădejdii” (suportând tot oprobiul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău!
Vei suferi, dar vei învinge! “Căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta de acum a sta alături de Slava Vieţii Viitoare” (Sfântul Apostol Pavel).
“Îndrăsniţi, Eu am biruit lumea!”, zice Mântuitorul. Lumea, cu toate păcatele ei, va fi biruită, satan va fi aruncat în “iezerul de foc”, căci pe Biserica lui Dumnezeu, căreia ca neam îi suntem credincioşi, “porţile iadului nu o vor putea birui!”.
Virgil Maxim “Imn pentru Crucea purtatã”
Cât de adevărat…
Ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur
Sfântul Vasile cel Mare
Fiule, dacă dorești să slujești Domnului, slujește cu precădere Aceluia. Precum ostașul conducătorului din această lume se supune tuturor poruncilor acestuia, tot astfel și cel ce slujește Părintelui ceresc trebuie să păzească rânduielile cerești. Ostașul pământesc, fiind pregătit și prompt, este trimis în orice loc și nu se scuză din cauza soției și a copiilor. Cu atât mai mult ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur. Ostașul pământesc merge la război împotriva dușmanului văzut; cu tine însă, nu încetează să se împotrivească zilnic dușmanul nevăzut. Acela se luptă contra trupului și a sângelui; tu însă, te înfrunți cu răutatea duhurilor întru cele cerești. Acela se folosește de arme materiale împotriva dușmanului trupesc; tu însă ai nevoie de mijloace duhovnicești contra duhurilor dușmane. Armele aceluia sunt obositoare și greu de purtat, uneltele tale, însă, „bune sunt și ușoare” (cf. Matei 11, 30) de purtat, dacă vrei într-adevăr să le porți.
Acela, după ce a învins pe dușman, se întoarce acasă la soție și la copii; tu, însă, după nimicirea dușmanului, vei intra cu toți sfinții în împărăția cea cerească. Pentru osteneala pământească, acela primește o casă materială; tu, însă, pentru strădania duhovnicească, vei primi cerescul dar.
Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 14-15