Avertizările Sfinților Părinții
Sfinții Părinți au avertizat că vor veni vremuri în care ereticii vor pune mâna pe bisericile ortodoxe și vor săvârși în ele lucrările lor necurate și înșelătoare.
O asfel de relatare găsim în „Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie” scrisă de ucenicul acestuia, Sfântul Atanasie cel Mare. Sfântul Antonie a avut următoarea vedenie, pe care cu multă întristare și durere sufletească a relatat-o apropiaților săi. „Odată, șezând și lucrând, fu răpit într-o vedenie (într-un extaz), și gemea cufundat în ea. Apoi după vreun ceas s-a întors la cei de față gemând și tremurând. Și îndoindu-și genunchii s-a rugat mult timp așa. Și ridicându-se bătrânul plângea. Cei ce se aflau cu el, cuprinși și ei de cutremur și temându-se foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Și au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse continuând să geamă: «O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie». Iar aceia rugându-l iarăși, zicea lăcrimând: «Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea animalelor necuvântătoare. Căci am văzut masa Domnului înconjurată de jur-împrejur de catâri care loveau cele dinăuntru cu copitele în așa fel, că păreau niște animale care săreau în neorânduială. Ați auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: Altarul Meu se va întina». Acestea le-a văzut bătrânul. Și după doi ani s-a întâmplat năvala de acum a arienilor și răpirea bisericilor, când vasele sfinte, răpite cu sila, au fost date păgânilor să le folosească. Căci au silit și pe păgânii din atelierele lor să se adune cu ei la liturghie. Și fiind aceea de față, au făcut pe masă ce au voit. Atunci noi toți am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele pe care le fac arienii ca niște animale[9]. După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei împreună cu el, zicând: «Nu vă pierdeți curajul, fiilor! Căci precum s-a mâniat Domnul, așa va și vindeca. Și Biserica va primi iarăși curând podoaba ei și va lumina ca de obicei. Și veți vedea pe cei alungați aduși iarăși la locurile lor și necredința retrăgându-se în vizuinile ei, iar dreapta credință propovăduindu-se cu curaj și cu toată libertatea pretutindeni. Numai să nu vă înnebuniți cu arienii. Căci aceasta nu este învățătura apostolilor, ci a demonilor și a tatălui lor, diavolul. Și e mai degrabă neroditoare și nerațională și rodul unei cugetări strâmbe, cum neraționali sunt catârii»”[10].
Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Dumnezeu îngăduie prigonirea adevăratei credințe de către erezii tocmai pentru a se arăta slăbiciunea ereziilor, precum și faptul că deși credința adevărată este prigonită, aceasta sporește și se întărește. „Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credință, pe când ereziile, înșelăciunile și idolatria să aibă parte de liniște. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, iar pe de altă parte, să se vădească faptul că, deși prigonită, credința adevărată sporește și se întărește”[11].
În vremurile de azi rugăciunea comună a ortodocșilor cu ereticii este girată chiar de către patriarhi, mitropoliți sau episcopi, ca o dovadă clară a implicării acestora în mișcarea paneretică a ecumenismului.
Printre proorociile Cuviosului Serafim de Sarov s-a păstrat o prezicere tăinuită până acum (ca să nu fie ispită) despre căderea cinului arhieresc, despre sărăcirea râvnei lui pentru slava lui Dumnezeu[12].
De vreme ce căderea ierarhiei de la îndatorirea de a apăra și mărturisi drepta credință a fost prorocită, ar putea părea că arhiereii și preoții ecumeniști nu au avut altă alternativă decât aceea de a înainta pe drumul acesta al pierzării. Pentru a demonstra că nu este așa vom face o analogie cu căderea dinte Apostoli a lui Iuda, fiul pierzării, despre care Sfântul Chiril al Alexandriei scrie că a fost dus la pieire „de voia sa, mai bine zis de ticăloșia și lipsa lui de credință…Netrebnicul e osândit din pricina voii sale, și nu dintr-o necesitate impusă de cineva…Nu fiindcă a spus Scriptura s-a pierdut vânzătorul și a recurs la o astfel de răutate, încât să pună mai presus puținii arginți decât cinstitul Sânge al lui Hristos, ci, deoarece, avea să se piardă singur, vânzând din perversitatea lui pe Domnul, a vorbit despre aceasta mai înainte Scriptura, care nu putea minți[13], deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu, Care toate le știe și poartă în cugetarea Sa modul și viața fiecăruia și purtarea de la început până la sfârșit.”[14]. Dumnezeu, prin preștiință, a prevăzut căderea lui Iuda, dar nu l-a silit să facă cele prevăzute de El, ci i-a lăsat dreptul de a-și folosi libertatea așa cum voiește. „Deci, preștiind toate și privind la cele viitoare ca și cum ar fi prezente, pe lângă toate celelalte pe care le-a spus despre Hristos, cuvântul Dumnezeiesc a prevestit de mai înainte și că se va pierde cel pus între ucenici. În orice caz, preștiința nu a fost o voință și o poruncă a lui Dumnezeu; nici prezicerea n-a avut în ea necesitatea lucrării răului, care fusese prevăzută, și a uneltirii împotriva Mântuitorului, ci a fost mai degrabă un îndemn de abținere de la ea. Pentru cel ce știa, dacă voia, era mai degrabă un îndemn de abținere de la ea”[15].
În aceeași situație se află și ierarhii noștri care, dacă ar voi nu ar binecuvânta și nici nu ar participa la rugăciuni în comun cu ereticii, precum și la nici un fel de manifestare ecumenistă, în afară de dialogurile teologice în cadrul cărora să prezinte Tradiția Bisericii exprimată de învățăturile Sfinților Părinți.
Ortodocșii nu se pot uni cu ereticii
Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Ortodoxia este terapie de vindecare a minții omului pe care a întunecat-o păcatul. Această vindecare se realizează prin curățire (despătimire sau purificarea de patimi), luminare și îndumnezeire prin lucrarea Harului Duhului Sfânt. Tocmai de aceea Sfânta Biserică afirmă în rugăciunile ei că Hristos este „doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”. Așadar, „Ortodoxia este o disciplină terapeutică care vindecă personalitatea umană”[16].
Dumnezeu este iubire, și vrea sa-i mântuiască, să-i vindece pe toți, dar nu poate pentru că nu toți vor să fie vindecați. Astfel Dumnezeu nu abuzează de voința și libertatea omului, vindecându-i în final doar pe aceea care vor să se vindece și Îi cer vindecarea. Așa cum nimeni nu merge la doctor să se trateze cu forța atunci când suferă de vreo boală trupească, tot astfel „trebuie ca fiecare, singur, fără nicio constrângere, fără presiuni, în mod liber, să vină la Biserică, la oamenii cuveniți, care au luminare și experiență și dețin metoda terapeutică a Tradiției ortodoxe, și să facă ascultare față de aceștia, ca să își găsească vindecarea”[17].
Părinții Bisericii accentuează faptul că nimeni nu poate ajunge la curățire și luminare în afara dogmelor creștine statornicite de Sinoadele ecumenice. Fără conștiință dogmatică dreaptă și fără făptuire ortodoxă, fără o viață liturgică ortodoxă, nimeni nu ajunge la curățire și la luminare. Dogmele și viața liturgică nu sunt mijloacele prin care se poate ajunge la curățire și luminare, „sunt condițiile obligatorii, temeiurile necesare care conduc la curățire și luminare”[18].
Se poate constata acum cu multă ușurință că există o mare diferență sau deosebire între Ortodoxie și erezii. Aceasta constă în faptul că ereziile nu se ocupă de vindecarea minții omului pentru că nu îndeplinesc condițiile care să-i califice pentru această lucrare, Harul lui Dumnezeu nu este lucrător acolo unde nu există o conștiință dogmatică dreaptă. În schimb, în Ortodoxie este vindecată mintea omului, este vindecată personalitatea umană, dovadă fiind sfinții.
„Socotesc că putem înțelege diferența esențială dacă vom lua ca exemplu știința medicinei. Îi avem pe medici care aparțin Colegiului Medical. Dacă un doctor nu este membru al Colegiului Medical, nu poate practica meseria de medic. Pentru ca cineva să fie medic în mod legal, trebuie nu doar să fie absolvent al unei facultăți de medicină recunoscute, ci și membru al Colegiului Medical. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru avocați. În aceste științe există o testare continuă: pentru că dacă cineva se va abate de la exercitarea corectă a meseriei sale, atunci va fi condamnat de organul abilitat al Colegiului de profesie de care aparține și este exclus din Corpul de profesie.
La fel se întâmplă și în Biserică. Procesul corespunzător din Corpul Bisericii, adică excluderea sau îndepărtarea unui membru al său se numește excomunicare. Ereticii sunt excomunicați de către Biserică. Așa cum în spațiul medical nu este posibil să i se permită unui escroc (unui pseudo-doctor) să vindece, la fel și în Biserică nu este posibil să i se permită unui eretic să vindece sufletele oamenilor. Pentru că, fiind eretic, nu știe, nu poate să vindece.
Astfel că, așa cum nu este posibil să se realizeze vreodată unirea dintre un oarecare Colegiu al medicilor șarlatani cu Colegiul Medicilor, așa nu este posibilă realizarea unirii dintre ortodocși și eretici. Un doctor adevărat nu este cel care pur și simplu citește multe cărți medicale, ci acela care, pe de o parte, a absolvit o facultate de medicină a unei Universități și totodată este ucenic pentru un interval de timp îndelungat al unui profesor experimentat care s-a arătat capabil să-i vindece pe cei bolnavi”[19].
Tocmai din aceste motive nu există nici un fel de compatibilitate între Ortodoxie și erezii, și prin urmare creștinii ortodocșii nu se pot unii niciodată cu ereticii atâta vreme cât aceștia din urmă nu se pocăiesc cu adevărat și nu acceptă adevărul de credință ortodox.
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu se întâmplă că mulți dintre cei care au trăit în întuneric, dar care au conștientizat lucrul acesta și au căutat cu stăruință Adevărul, s-au convertit la Ortodoxie, fiind catehizați, botezați, miruiți și împărtășiți cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Un astfel de exemplu grăitor este cel al Schiarhimandritului Ioachim Parr, care a venit la dreapta credință de la erezia papismului și care, după ani de trăire autentică a vieții creștine ortodoxe, dă mărturie despre unica și adevărata credință mântuitoare, Ortodoxia accentuând că aceasta este singura cale adevărată, plinătatea adevărului și însăși viața. Tocmai din aceste considerente, acest Adevăr revelat ar trebui să-l facem cunoscut și celorlalți, valorizând prin aceasta misionarismul Bisericii Ortodoxe, precum și atenționarea că cei care abdică de la această misiune vor fi pedepsiți de Hristos, Care a poruncit ca adevărul evanghelic să fie propovăduit la toată făptura: „Ortodoxia nu este religie. Nu este deloc religie. Ea include o mulțime de structuri care la exterior se aseamănă cu religia, așa cum o vede pe aceasta lumea. Dar definiția pe care ne-o dă societatea se deosebește în mod radical de felul în care ne definim noi înșine. Ortodoxia este singura cale adevărată. Ea este viața însăși. Este plinătatea adevărului. Dacă Ortodoxia este singura cale adevărată (și chiar așa este), dacă este plinătatea adevărului (și chiar așa este) și viața, nimic altceva nu ne mai trebuiește…
A fi ortodox înseamnă a mărturisi în fața tuturor Adevărul, a-i conduce pe toți spre el. Iar dacă nu o facem, suntem niște hoți care fură ceea ce nu le aparține. Adevărul i-a fost dăruit omenirii întregi și nu avem dreptul să spunem că este doar al nostru. Este al nostru dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu. Iar El a spus: [..] mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh[20]. Așa trebuie, dar noi nu o facem.
Cât de greu va fi în ziua Înfricoșătoarei Judecăți! Ce-I vom răspunde lui Hristos? El va spune: «V-am dat totul. V-am arătat calea. V-am dat viața și plinătatea Adevărului. Voi însă ați irosit totul, ați folosit totul în scopuri personale, în loc să le dați și celorlalți. Duceți-vă de la Mine! Nu vă cunosc!»
Dacă spunem «Doamne, Doamne!», încă nu înseamnă că am dobândit împărăția lui Dumnezeu[21]. Ea le aparține celor care împlinesc poruncile Lui. Așa că suntem în mare pericol”[22].
Concluzii
Participarea ierarhilor, preoților și credincioșilor ortodocși la așa-zisa „Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor” se face prin încălcarea legilor bisericești, iar acest fapt atrage după sine batjocorirea lui Dumnezeu, a dreptei credințe, precum și o vătămare sufletească a participanților cu consecințe dezastruoase pentru sufletele lor, din care pricini ar trebui să înceteze imediat.
Deși Sfinții Părinți au avertizat că ierarhia bisericească va face compromisuri în materie de credință, actualii ierarhi ar putea împedica acest lucru prin folosirea cu discernământ a liberului arbitru, canalizându-și toată energia pentru a mărturisi dreapta credință și a o apăra în fața atacurilor ereticilor, cu care nicidecum nu ar trebui să se roage împreună, ci, asemeni Sfinților Apostoli, să facă misiune printre ei și să-i convertească la Ortodoxie.
Ortodoxia, prin slujitorii ei sacramentali vindecă sufletul omului din boala păcatului, pe când eretici sunt falși medici, impostori, care nu pot ajuta cu nimic la salvarea vreunui suflet deoarece le lipsește Harul Duhului Sfânt, Care este prezent doar acolo unde învățătura de credință este dreaptă și unde există preoție sacramentală validă sau lucrătoare, adică succesiune apostolică.